Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [5]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a.

***

I. 2. Venirea în Ţara Românească: motivele, data și împrejurările sosirii la București

Dacă acceptăm, pentru început, că Antim nu a copilărit în Balcani sau în Moldova şi că nici nu a venit încă din copilărie pe meleagurile noastre, rămân alte două ipoteze de luat în calcul, în principal: a sosit în Ţara Românească fie în vremea lui Şerban Cantacuzino, fie în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.

A doua ipoteză are mai mulţi adepţi. Un singur lucru ştim cu certitudine: prima semnalare a lui Antim în Ţara Românească, în octombrie 1691, când apare la Bucureşti prima carte[1] al cărei tipograf este „Antim ieromonahul”.

Dar să cercetăm faptele pe îndelete.

Vom consemna mai întâi opiniile cu cea mai largă aderenţă în rândul celor ce au studiat viaţa sa.

În primul rând, ar fi important să ştim cine l-ar fi răscumpărat pe Antim Ivireanul din mâna turcilor şi în ce scop. Perioada robiei se presupune că ar fi „epoca în care a învăţat câteva limbi: greaca, araba şi slava veche (deşi, după alţi cercetători, ar fi învăţat slava veche fie la Moscova sau la Kiev, în timpul unor ipotetice peregrinări pe acolo, fie după venirea în Ţara Românească – n.n.) şi limba turcă”[2], iar eliberarea lui s-ar fi realizat „datorită deosebitelor sale talente, de care vorbesc contemporanii, fie mai degrabă prin răscumpărarea bănească a Patriarhiei ecumenice, sau a georgienilor ce se aflau prin Peninsula Balcanică”[3].

Despre înzestrările sale aparte ne dă mărturie del Chiaro (un admirator dezinteresat al său): „Era egli dotato di si rari talenti, che sapeva mirabilmente imitare qualsisia sorta di manufatture, spezialmente in genene d’intagli, disegni e ricami”[4]. Nu este de mirare deci – cu atât mai mult cu cât am luat în considerare şi posibilitatea de a fi fost membru al unei familii princiare – că a fost eliberat sau răscumpărat, având în vedere calităţile sale excepţionale, care  l-au făcut apoi renumit ca un „Vlădică de mai multe ori artist”[5]: caligraf, sculptor în lemn şi piatră, lucrător în broderie, mai târziu manifestându-se şi ca desenator (gravor), miniaturist, pictor, arhitect şi tipograf, orator şi stilist desăvârşit[6].

Patriarhia ecumenică avea, fără îndoială, nevoie de asemenea oameni înzestraţi şi se poate să-l fi luat sub aripa sa. Dar, în acea perioadă, tot la Constantinopol se afla şi patriarhul de Ierusalim Dosithei Nottaras, care mai târziu se va muta la Bucureşti, devenind un „hypermitropolit”[7] al lui Constantin Brâncoveanu. N. Iorga opinează că tocmai acest Dosithei l-ar fi adus pe Antim în Ţara Românească (sau, după părerea altora, Constantin Brâncoveanu, îndemnat de Dosithei): „Dosoftei de Ierusalim chemă şi învăţă pe Antim Ivireanul, şi curentul culturii monastice româneşti porni de la Antim”[8].

Mai mult, Djindjihaşvili consideră că Dosithei l-a răscumpărat pe Antim la Constantinopol şi că l-a format din punct de vedere teologic şi cultural: „Este foarte probabil că a atras atenţia asupra sa şi a fost răscumpărat de patriarhul de Ierusalim, la curtea căruia şi-a format o vastă cultură şi s-a conturat ca o personalitate remarcabilă”[9]. Şi Dan Horia Mazilu este de părere că Istanbulul a fost locul unde s-au pus bazele culturii sale vaste şi unde s-a manifestat „talentul poliglotic” al lui Antim, şi anume în „mediul Patriarhiei Ecumenice”[10].

Cunoscând mai multe limbi, şi în primul rând limba georgiană, dar şi elină şi neogreacă (pe lângă turcă şi arabă şi poate, încă de atunci, slavă), s-a spus că Antim a fost răscumpărat din sclavie, pentru a sluji ca traducător de limbă georgiană patriarhului de Ierusalim, care se plângea, într-o scrisoare către catolicosul Georgiei, de faptul că „scrisorile dumneavoastră sunt interesante şi voluminoase, dar cine să mi le traducă? N-avem traducător. De mii de ori v-am rugat să ne trimiteţi un sclav pe care să-l educăm şi să-l învăţăm ca să ne ajute la corespondenţa noastră.”[11]; traduceri de care s-ar fi ocupat, Antim, „timp de mai bine de un sfert de veac”[12] – deşi această ultimă informaţie este iarăşi, singulară.

Aceste amănunte au fost preluate şi de alţi biografi ai lui Antim Ivireanul, încetăţenindu-se mai ales în mediul din preajma mănăstirii Antim, şi în mediile teologice, în general, după cum se poate vedea şi într-un articol la care ne-am mai referit, unde se confirmă cele afirmate anterior şi se adaugă faptul că „în preajma lui Dosithei aflându-se, (Antim) a urmat şi Şcoala grecească din Constantinopol (pe la sfârşitul anilor 1680, Dimitrie Cantemir era şi el la Academia grecească de pe lângă Patriarhia Ecumenică[13] – n.n.), care l-a ajutat în sistematizarea bogatelor sale cunoştinţe religioase şi profane. Datorită excepţionalelor sale talente, şi-a dobândit o oarecare independenţă materială.”[14]

Despre faptul că se bucura de roadele propriei munci şi de o stare materială satisfăcătoare, şi că nu a venit în Ţara Românească forţat de cineva sau de împrejurări nefavorabile, ci a fost invitat să vină şi a acceptat de bunăvoie, recunosc aproape toţi cercetătorii vieţii lui, încredinţaţi fiind şi de propria lui mărturisire, din scrisoarea către Constantin Brâncoveanu, despre care am vorbit mai sus: „Eu aici, în ţară, n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă”[15].

S-a obişnuit să se considere că domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a chemat în ţară pe Antim. Se putea ca acesta să fi auzit de Antim, ca de un om extraordinar, pe care şi l-a dorit la curtea sa, de la Dosithei şi poate şi din alte surse, care să fi susţinut părerea patriarhului ierusalimitean. Nu e de mirare ca faima lui Antim să fi fost deja mare, căci nu va trece mult timp şi el va confirma toate aşteptările, urcând toate treptele ierarhiei ecleziastice relativ repede (nefiind favorizat, ba chiar având destui potrivnici) şi bucurându-se de preţuirea mitropolitului Teodosie Veştemeanu – cel care a lăsat prin diată să-i urmeze, în scaunul mitropolitan, Antim Ivireanul.

Brâncoveanu l-ar fi chemat pe Antim „din dorinţa de a-l atrage în noul curent de manifestare culturală”[16], pentru că nu este sigur dacă era deja tipograf – dar despre aceasta vom mai vorbi –‚ căci Antim era un foarte bun caligraf şi miniaturist. Şi, cu toate aceste, personal nu ni se pare că exclusiv aceste abilităţi practice, oricât de minunat însuşite, l-ar fi făcut căutat şi râvnit.

Există însă şi această teorie, anume că Brâncoveanu l-a adus în ţară ca tipograf, „mai probabil în 1690”, pentru care „pledează, credem, şi faptul că în acest an  Brâncoveanu a întemeiat noua tiparniţă domnească de la Bucureşti”[17]. În acest scop, el putea avea rolul de „a duce la o înflorire şi mai mare arta tipăriturilor”[18].

S-a afirmat şi că Dosithei i-a atras atenţia lui Brâncoveanu asupra lui Antim, tocmai pentru priceperea sa în ale tipografiei, deoarece dorea să se înfiinţeze la Bucureşti o tipografie grecească:

„(Dosithei) va fi vorbit voievodului iubitor de cultură, care a fost Brâncoveanu, despre nevoinţele ivireanului Andrei – dintre care nici cea tipograficească nu va fi lipsit – şi-l va fi îndemnat să-l cheme în ţară. O asemenea informaţie despre Antim şi un asemănător îndemn va fi dat şi făcut voievodului şi patriarhul ecumenic Dionisie Seroglanul, care la începutul ca şi în primii ani ai domniei acestuia era la Bucureşti şi poate şi alte persoane care cunoscuseră pe Antim”[19].

Iar Brâncoveanu avea nevoie de o persoană vrednică să-i urmeze lui Mitrofan (devenit episcop de Buzău) la conducerea tipografiei.

Despre faptul în sine, dacă Antim era sau nu tipograf la venirea în ţară, vom discuta detaliat mai târziu. Deocamdată ne interesează doar posibilele motive ale invitării lui la Bucureşti. Dacă ignorăm ipostaza de tipograf a lui Antim, pentru moment măcar, rămân în ecuaţie numai calităţile lui de om spiritual, erudit şi deosebit de priceput în a face lucruri cu bun gust şi cu artă, ca trăsături care să fi trezit interesul voievodului pentru el.

Epoca brâncovenească este cunoscută în istorie ca una de mare dezvoltare culturală, reuşind să se impună printr-un stil propriu (stilul brâncovenesc) în arhitectură şi ajungând să mărească prestigiul Ţărilor Române în lume prin dărnicia voievodului şi prin atragerea unor personalităţi cărturăreşti – eclesiastice şi laice – de mare ţinută, astfel încât această perioadă să fie numită o culme a propensiunii culturale a civilizaţiei româneşti aflate în preajma modernităţii[20].

Pe drept cuvânt domnia lui Constantin Brâncoveanu a însemnat o „epocă” aparte în istorie, pentru că el a reuşit să creeze un impuls decisiv pentru dezvoltarea artelor şi a culturii în Valahia, făcând din capitala Ţării Româneşti punctul de întâlnire între cultura italiană şi cea grecească, între Occident şi Orient, după cum ne arată Dan Horia Mazilu.

Prima (cultura italiană), era reprezentată de Iacob Pylarino, medicul curţii – urmat de Bartolomeo Ferrati –‚ de florentinul Anton Maria del Chiaro, secretarul cancelariei domneşti – pe care l-am pomenit deja şi care l-a cunoscut personal şi l-a evocat mai târziu pe Antim Ivireanul –, precum şi de doi greci peregrini prin Italia, care au ocupat, pe rând, funcţia de predicator al curţii: Gheorghe Maiota, cu studii la Roma şi Veneţia, şi Ioan Avramie (sau Abramios), fostul paroh al comunităţii greceşti din Veneţia, care îi urmase în această funcţie lui Ilie Miniat.

În ce priveşte cultura grecească, influenţa ei era mult mai mare şi mai directă, având în vedere nenumăraţii ierarhi, clerici şi cărturari greci care aflaseră adăpost în Ţara Românească. Curtea lui Brâncoveanu devenise o „strălucită Curte de patriarhi, mitropoliţi şi episcopi”[21], dintre care amintim pe cei mai importanţi: patriarhii Dionisie Seroglanul al Constantinopolului, Dosithei şi Hrisant Nottaras ai Ierusalimului, Gherasim Palada al Alexandriei, Atanasie al IV-lea Dabbas, fost al Antiohiei (căruia Antim i-a dăruit o tiparniţă cu litere arabe calcografiate de el, aşezată în Siria, la Alep), Auxentie proinsofiotul (al Sofiei), clerici de înaltă cultură ca Atanasie al Dristei, Mitrofan de Nyssa (din păcate, potrivnic lui Antim), Mitrofan Gregoras din Dodona, Galaction Vidalis ş.a.

În afară de aceştia, la Academia grecească de la Sf. Sava, se aflau ca profesori Sevastos Kimenitul, doctorul Ioan Comnen, Panaiot Sinopeus, Gheorghe Trapezundul, Maxim Peloponesianul şi Ioan Cariofil, refugiat la Bucureşti după ce fusese acuzat, mai degrabă pe nedrept, de eresuri calvine. Cărţile unora dintre ei s-au aflat printre tipăriturile lui Antim Ivireanul.

Toţi aceştia au contribuit „la reuşita mişcării culturale de sub Brâncoveanu, care, desigur a avut înrâuriri asupra formării intelectuale a lui Antim”[22]. Care era stadiul pregătirii teologice şi culturale a lui Antim la venirea în Ţara Românească şi cât de mult s-a instruit după aceea, iarăşi sunt lucruri greu de ştiut cu precizie.

Am făcut această paranteză, pentru a vedea mai bine care era contextul socio-cultural al apariţiei lui Antim la Bucureşti. Este foarte necesar să ştim – măcar în mare – cât de bogată era cultura lui şi câte dintre însuşirile sale, pe care le cunoaştem astăzi, îşi găsiseră deja exprimarea înainte de venirea lui pe meleagurile noastre‚ pentru că acest lucru ne poate lumina în ceea ce priveşte motivele invitării lui în Ţara Românească.

Dan Horia Mazilu consideră, că după sosirea în ţară, între 1688 şi 1691 (sau, mai precis, între 1689-1690), până în 1694, Antim a stat la Mitropolia din Bucureşti, unde a studiat, aceştia fiind „anii de învăţătură teologică, de carte grecească şi românească, poate sub îndrumarea acelui ieromonah Macarie de la Mitropolia Ungrovlahiei, bănuitul mentor al lui Antim”[23], căci este trecut în pomelnic imediat după părinţii săi.

Pentru că prefaţa Psaltirii slavone din 1694, semnată de Antim, îl dovedeşte ca teolog deosebit de subtil şi de erudit, acelaşi exeget este de părere că „o şlefuire cărturărească neîntreruptă trebuie să se fi petrecut în aceşti ani, un studiu sistematic menit nu doar să completeze depozitul de ştiinţă teologică al ieromonahului, ci să-i cizeleze şi uneltele scriitoriceşti”[24], deşi „fundamentele pregătirii teologice (care, peste câţiva ani se va dovedi excepţională) fuseseră puse, probabil, la Constantinopol”[25].

O altă opinie susţine că profesorii greci de la Academia domnească din Bucureşti îl cunoşteau pe Antim şi l-au recomandat lui Brâncoveanu. Se pare că cel puţin Sevastos Kimenitul din Trapezunt şi Gheorghe Trapezundul nu numai că îl cunoşteau, dar şi îl simpatizau pe Antim, provincia Trapezunt învecinându-se cu Georgia; iar Gheorghe Trapezundul i-a compus chiar versuri encomiastice lui Antim[26].

Făcând şi alte calcule, tindem să presupunem faptul că, matur fiind – dacă luăm în consideraţie 1650, anul naşterii, ca fiind o dată, dacă nu foarte exactă, cel puţin realistă (avea deci în jur de 40 de ani la data la care este menţionată prezenţa sa în ţară, lucru confirmat, credem, de faptul că în 1712 – 21 de ani mai târziu – se plângea de bătrâneţe[27] – deci în 1712, Antim putea avea în jur de 60 de ani sau mai mult, dar mai puţin, nu credem), Antim Ivireanul era deja o personalitate în cea mai mare parte formată în jurul lui 1690 (1689-1690), când se spune că a venit la Bucureşti, şi în Ţara Românească nu a făcut decât să-şi desăvârşească această excepţională personalitate, muncind fără încetare.

---

[1] Este vorba de o pareneză, Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon cel Înţelept (sau Filosoful), tradusă în neogreacă de Hrisant Nottaras.

[2] Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. VI.

[3] Ibidem.

[4] „Era dotat cu însuşiri atât de rare, încât ştia să facă în chip minunat orice meşteşug, mai ales sculptură, desene şi broderii”, în Istoria delle moderne rivoluzioni… , op. cit., p. 220, apud Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 12. În ediţia de la 1929, afirmaţia lui Del Chiaro este tradusă mai pe scurt: „Era dotat cu rare talente, cunoscând sculptura, pictura şi broderia.”, cf. Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 54.

[5] N. Dobrescu, Viaţa şi faptele lui Antim Ivireanul, Mitropolitul Ungrovlahiei, Bucureşti, 1910, p. 8.

[6] Vom avea prilejul să demonstrăm această afirmaţie pe parcursul acestei lucrări.

[7] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române…, ed. 1969, op. cit., p. 38.

[8] Idem, p. 51.

[9] Antim Ivireanul, cărturar umanist, op. cit., p. 22.

[10] Introducere în opera lui Antim Ivireanul, op. cit., p. 11.

[11] Ioseliani, Epistola Patriarhului Dositei în Georgia, 1866, apud Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 22.

[12] Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 22.

[13] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II,  Ed. Universităţii din Bucureşti, 1998, p. 375.

[14] Arhim. Sofian Boghiu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit., p. 308.

[15] Opere, p. 227.

[16] Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul… , op. cit., p. 23.

[17] Mihail Gabriel Popescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, op. cit., p. 12.

[18] Idem, p. 13.

[19]  Pr. Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, 1716 – septembrie – 1966 , în  rev. Mitropolia Olteniei, XVIII, nr. 9-10, Craiova, 1966, p. 772-773.

[20] „Culmea cea mai înaltă a vechii culturi româneşti în Muntenia” cf. Gabriel Ştrempel, op, cit., p. 56-57; „punctul culminant al unei evoluţii de două veacuri”, cf. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefaţă de Dan Horia Mazilu, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 338.

[21] N. Iorga, Istoria literaturii române…, ed. 1969, op. cit., p. 42.

[22] Pr. Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, art. cit., p. 773.

[23] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 14.

[24] Idem, p. 15.

[25] Idem, p. 14.

[26] Cf. Mihail Gabriel Popescu, op. cit., p. 14.

[27] Cf. spuselor sale: „Judecă, măriia-ta, ca un domn creştin, de iaste cu cale şi de să cuvine să fiu lipsit acum, la bătrâneţele mele, de amândao: şi de turma ce mi s-au încredinţat de la Dumnezeu, ca unui nevrednic şi de munca şi osteneala tinereţelor mele? Şi numai mă rog măriei-tale să-ţ fie milă de bătrâneţele mele şi de neputinţele ce am”, în  Opere, p. 230, 233.