Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [6]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a.

***

Nu toată lumea e însă de acord cu faptul că Antim ar fi venit în Ţara Românească între 9 noiembrie 1688 (data înscăunării lui Brâncoveanu) – şi chemarea, chiar dacă imediată, având în vedere tot demersul pe care îl presupunea şi călătoria lui Antim, „împinge” data sosirii spre 1689 – şi 1690, pentru că în octombrie 1691 apare prima carte tipărită de el. Faptul că, pe această carte, semnează „Antim ieromonahul” dovedeşte trei lucruri: era deja tipograf, monah şi preot.

Dacă acceptăm ipoteza că a fost iniţiat în tainele muncii de tipograf la Bucureşti şi că a fost îmbrăcat în mantie şi apoi hirotonit preot sub îndrumarea ieromonahului Macarie şi a mitropolitului Teodosie, timpul – mai puţin de doi ani – pare prea scurt (trei ani e numai durata anilor de ucenicie, înainte de a deveni cineva monah, însă nu totdeauna această regulă este respectată).

Dacă nu, atunci înseamnă fie că a venit mai devreme, încă de pe timpul lui Şerban Cantacuzino, în Ţara Românească, fie că era monah şi tipograf încă înainte de a veni la noi, sau cel puţin una din acestea două.

Alexandru Odobescu vorbea despre: „…Antim Ivireanul tipograful, care sub Şerban Cantacuzino aşeză mai întâi teascurile sale în mănăstirea Snagovului, de unde ieşiră mai multe cărţi religioase în limbile română, elenă, slavonă şi arabă. (…) Ne lipsesc asemeni documente îndestule ca să schiţăm o biografie complectă a acelui însemnat călugăr, carele din mănăstirea Ivirului de la muntele Atos, veni ca egumen în Snagov şi institui aici o tipografie bogată şi activă”[1].

După cum se vede, Odobescu nu avea cunoştinţă de cărţile tipărite de Antim la Bucureşti până în 1694 şi îl credea venit de la Athos direct la Snagov, unde ar fi întemeiat o tipografie încă din vremea lui Şerban. Însă nu putea veni ca egumen, deoarece însuşi Odobescu a copiat lista egumenilor din mănăstirea Snagovului, unde Antim figurează începând cu 1695[2]. E greu de acceptat, cunoscând activitatea lui Antim la Bucureşti, că el ar fi venit la Snagov înainte de 1694.

N. Iorga îl considera, într-un articol, pe Antim ca fiind „venit la noi, poate prin muntele Athos, dar fără să putem şti anume cu ce rost şi în ce împrejurări”[3], iar câţiva ani mai târziu, credea că „a venit la noi prin anii 1680”[4] şi că nu a fost rob, nici nu a trecut pe la Muntele Athos, căci „la 1670-1680 Athosul era într-o situaţie foarte modestă.”[5] După cum am mai spus, şi Odobescu îl consideră venit în Ţara Românească în timpul lui Şerban Cantacuzino, între 1678 şi 1688.

Dacă ar fi aşa, nu ar fi exclusă ipoteza ca Antim să fi participat la tipărirea Bibliei de la Bucureşti, din 1688, (ceea ce sugerează şi actul de canonizare[6]), ca unul dintre tipografi şi ucenic al lui Mitrofan, care era „răspunzător de imprimarea Bibliei lui Şerban”[7].

O altă opinie menţionează că, deşi a venit înainte de 1688, nu Şerban l-a chemat, ci tot Constantin Brâncoveanu, mai înainte de a fi domn, care îl cunoscuse pe Antim, ca şi Dimitrie Cantemir şi Nicolae Milescu, ca frate de mănăstire (fratele Andrei de la Iviron), şi ca elev la şcoala Patriarhiei din Halki[8]. Mai multe dovezi nu avem însă nici în privinţa acestei ipoteze.

Revenim acum însă la ceea ce ipodiaconul Mihai Ştefanovici scria într-o prefaţă elogiatoare, în Molitvenicul tipărit la Râmnic în 1706: „Acolo dară la Eghipet aflându-să legat Iosif, şi dezlegând visul lui Farao, au luat cinstea şi dregătoria purtării de grijă a roadelor pământului, ca să le strângă şi să le adune în jitniţele lui, auzind şi acel cuvânt de bucurie (au şi mai vârtos i-am zice de Prorocie): unde vom afla om ca acesta, carele are Duhul lui Dumnezeu într-însul? [Fac. 41, 38] Aici în ţara noastă, nu ca acel eghiptenesc Farao, ci cel blând, asemenea lui David, Prealuminatul zic şi înălţatul nostru stăpân şi Domn Ioann Constandin B.(asarab) B.(râncoveanu) Voevod aflându-te, şi văzându-te pre iubirea ta de Dumnezeu, şi cercetându-ţi ascuţita minte, te-au aflat vrednic şi iscusit, nu întru dezlegări de visuri, (cum Farao, atunci, pre Iosif), ci întru vederoasă şi apucătoare de mână lucruri, carele văzându-le şi cu mintea pricepându-le minunatul acesta Domn, au zis (şi poate zice): au doară vom afla om ca acesta, i proci. Că a ce fealiu de meşterşug şi lucrare iscusită nu te-ai arătat desăvârşit? De voiu zice în toate, nu voiu minţi, că adevărat voiu grăi, după cuvântul dumnezeescului Pavel[9]”.

Pr. Niculae Şerbănescu a interpretat această prefaţă astfel: „Se arată aici că Antim a fost chemat în ţară de vodă Brâncoveanu…”[10] şi la fel au considerat şi Mihail-Gabriel Popescu[11] şi Gabriel Ştrempel[12], precum şi alţi cercetători.

Să privim însă şi noi textul cu atenţie. Acesta spune: „Aici în ţara noastră… Brâncoveanu aflându-te, şi văzându-te… şi cercetându-ţi ascuţita minte, te-au aflat vrednic şi iscusit… întru vederoasă şi apucătoare de mână lucruri…”.

Putem să presupunem că Mihai Ştefanovici a omis să scrie te-a chemat, adică „Aici, în ţara noastră… Brâncoveanu aflându-te, şi văzându-te… te-a chemat” sau că „te-au aflat vrednic şi iscusit” este sinonim cu aceasta. Dar credem că o asemenea interpretare este puţin forţată şi mai credem că ucenicul lui Antim ar fi pus accent pe o asemenea informaţie, dacă aceasta ar fi fost reală.

Însă concluzia care se deduce din lectura textului este tocmai cea contrară ipotezei anterioare, şi anume că „Aici în ţara noastră… Brâncoveanu aflându-te, (adică te-a găsit aici, în ţară – n.n.)…”, acest domnitor „te-au aflat vrednic şi iscusit…  întru vederoasă şi apucătoare de mână lucruri…” şi, deci,  l-a menţinut sub aripa domnească, după moartea lui Şerban Cantacuzino şi i-a încredinţat sarcini importante pentru Biserica şi cultura românească. Comparaţia cu Sf. Iosif este foarte clară, mai mult decât evidentă, dacă se poate spune astfel: faraonul l-a aflat pe Sfântul Iosif în ţara sa, în temniţele palatului său şi, conform Bibliei, „a zis Faraon către toţi dregătorii săi: Am mai putea găsi, oare, un om, ca el, în care să fie Duhul lui Dumnezeu? Apoi a zis Faraon către Iosif: De vreme ce Dumnezeu ţi-a descoperit toate acestea, nu se află om mai înţelept şi mai priceput decât tine” (Fac. 41, 38-39).

Din această interpretare a faptelor pe care ne-o oferă Mihai Ştefanovici, se poate conchide fără nicio rezervă şi fără nici cel mai mic dubiu că Brâncoveanu l-a găsit pe Antim în ţară, foarte aproape de sine, şi că, având prilejul să îi cunoască îndeaproape calităţile excepţionale, atât spirituale cât şi practice, a înţeles că este o persoană unică, mai potrivită decât care nu mai poate afla alta pentru a-i încredinţa cel mai important rol în propăşirea spirituală şi culturală a ţării, şi anume acela de conducător al tipografiei domneşti; o personalitate atât de remarcabilă încât domnitorul s-a putut dispensa chiar şi de mult experimentatul Mitrofan, care tipărise Biblia la 1688 şi mare parte din cărţile mitropolitului Dosoftei al Moldovei.

Spre această din urmă ipoteză ar tinde şi rândurile scrise anterior de ucenic, unde se afirmă că Antim a fost „din ţara ta scos şi în partea locurilor noastre adus şi nemerit”. Cuvintele acestea ne-ar putea lăsa oarecum să înţelegem că imediat ce a fost „scos” din Iviria, a şi fost „adus şi nemerit” în ţara noastră, ceea ce ar da dreptate celor ce susţin că a venit la noi mai devreme.

Dar acest lucru nu se potriveşte cu mărturia însăşi a lui Antim – de care aminteam anterior – : „Eu aici, în ţară, n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă”, încât ar fi mai potrivit să înţelegem că între „scos” din ţara sa şi „adus” în ţara noastră există un interval de timp, pe care ucenicul nu l-a considerat interesant să-l amintească. Probabil că lui i se păreau superflue aceste detalii.

În acelaşi timp, nu putem să nu observăm o inadvertenţă între „adus” şi „n-am venit… de vreo sărăcie sau lipsă” – pentru că, în acest context, „n-am venit de voia mea” se înţelege nu că a venit forţat, ci că nu a căutat el însuşi să vină la noi în ţară, ci a fost chemat, solicitat –‚ deci cele două afirmaţii nu s-ar referi la acelaşi moment din viaţa lui Antim.

Totodată, s-ar putea susţine şi că ar fi putut veni, fiind „adus”, mai întâi în Moldova, căci nu spune neapărat că în Ţara Românească, ci „prin părţile noastre”, care ar putea fi înţelese şi ca reprezentând Moldova, de unde, mai târziu, să poată veni în Ţara Românească, neîmpins de „vreo sărăcie sau lipsă”, la solicitarea cuiva sau împreună cu cineva. E nevoie însă de o cercetare extrem de minuţioasă asupra acestui subiect.

Putem să interpretăm, deci, că domnitorul l-a „aflat” pe Antim în Ţara Românească şi nu a trebuit să-l aducă de la Constantinopol. Gabriel Ştrempel observă un alt lucru ce vine în sprijinul acestui fapt, şi anume mărturisirea însăşi a lui Antim din scrisoarea de apărare, datată 13 ianuarie 1712, către Constantin Brâncoveanu, în care Antim scria „n-am venit de voia mea”, şi anume:

„Să înţelegem, deci, că i s-a impus să plece din Constantinopol, unde avea o stare materială îndestulătoare, ca să răspundă cererii lui Brâncoveanu?! De ce n-a precizat Antim aci, la acest punct al treilea [din scrisoare], şi acuma, când trebuia să se disculpe de învinuiri atât de grave (vom vedea mai târziu care erau acestea – n.n.), că el, Brâncoveanu, l-a chemat să vie în ţară?! Ne este greu să admitem că în situaţia în care se afla Antim, redactând punctele de apărare, cu grijă pentru fiecare expresie ce-i ieşea de sub condei, să-i fi aruncat lui Brâncoveanu cuvintele: Eu aici, în ţară, n-am venit de voia mea, dacă autorul aducerii sale în Muntenia ar fi fost Constantin Brâncoveanu. Să fi venit înainte de înscăunarea domnului?! Să fie una şi aceeaşi persoană cu Andrei, unul dintre ucenicii pomeniţi de Mitrofan [de Dosoftei, nu de Mitrofan – n.n.] la tipărirea volumului II al Vieţii Sfinţilor, opera lui Dosoftei, imprimată la Iaşi în 1684?!”[13].

După câte înţelegem noi, cuvintele pe care Antim i le-a scris în anul 1712 lui Brâncoveanu, „n-am venit de voia mea, nici [împins] de vreo sărăcie sau lipsă”, erau menite să îi reamintească domnitorului că mitropolitul (la acea dată) Antim nu se număra printre aceia, mulţi, dintre care şi destui patriarhi, care au sosit în Ţara Românească aflând despre dărnicia voievodului său, căutând sprijin material pentru nevoile lor (care erau şi ale Ortodoxiei, e adevărat) şi nici dintre cei care, pentru un motiv sau altul, erau prigoniţi şi au găsit adăpost la mila şi totodată, la judecata dreaptă a domnitorului muntean.

Nu el, Antim, a fost cel care a solicitat ajutor în Ţara Românească, ci el a fost cel care a fost solicitat spre a ajuta la prosperitatea spirituală şi culturală a ţării. De aceea i-a reamintit voievodului, în mod delicat, că nu numai el îi datorează recunoştinţă pentru susţinerea de care s-a bucurat, ci şi domnul ţării trebuie să fie recunoscător pentru efortul pe care el l-a depus pentru binele ţării sale de adopţie. Antim a muncit neîncetat şi nu s-a bucurat niciodată de avantaje şi nici nu a cerut milă, deşi acest lucru nu era înjositor în condiţiile extrem de dificile din acele vremuri. Este un amănunt esenţial care sugerează, după cum observa şi Gabriel Ştrempel, că nu Brâncoveanu l-a chemat. Altfel mitropolitul nu i-ar fi declarat atât de abrupt: „n-am venit de voia mea”.

El a vrut numai să îi atragă atenţia să nu facă greşeala de a-l număra în rândul celor care au căutat sprijin, când el era cel care a venit să sprijine, să îşi aducă aportul, fără să urmărească vreun interes personal.

---

[1] Alexandru Odobescu, Opere, II, op. cit., p. 233.

[2] Cf. Idem, p. 230.

[3] N. Iorga, Mitropolitul Antim Ivireanul în luptă cu Ierusalimul pentru drepturile bisericii sale, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LII (1934), nr. 11-12, p. 722.

[4] N. Iorga, Despre Antim Ivireanul, art. cit., p. 614.

[5] Ibidem.

[6] ***Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh – Martir Antim Ivireanul, art. cit., p. 162.

[7] Ibidem.

[8] Pr. Prof. Dr. Petru I. David, Caută şi vei afla, op. cit., p. 711.

[9] Evhologhion adecă Molitvenic, vol. I şi II, Râmnic, 1706, op. cit., f. 3 .

[10] Pr. Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, 1716 – septembrie – 1966, art. cit., p. 783.

[11] Cf. Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 12.

[12] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 161.

[13] Idem, p. 250. Însă aceasta este o observație singulară a lui Gabriel Ștrempel, iar el nu a dus niciodată mai departe această reflecție. Dimpotrivă, a continuat să susțină, încă mulți ani, că Antim a fost adus de Brâncoveanu în Țara Românească.