Cum e cu Ortodoxia
„Însă noi, cei care ne numim creștini, prin ce fapte bune credeți că ne vom putea arăta creștinătatea și evlavia pe care le avem, pentru ca să ne distingem de neamurile pe care noi le considerăm păgâne? Căci de vom spune: prin credință, atunci ne înșelăm [pe noi înșine]. Pentru că credință nu avem. Căci de am avea credință, atunci L-am iubi pe Dumnezeu și am păzi cuvintele Lui și am face, după puterea noastră, poruncile Lui. […]
Însă noi, în loc să Îl iubim și să păzim cuvintele Lui, Îl înjurăm. Și Îi ținem cuvintele de râs și de batjocură, ca și când ar fi niște basme. Iar dacă mă întrebați în ce fel Îl înjurăm, am să vă spun. [Căci atunci] când îl înjurăm pe cineva de Lege, Îl înjurăm pe Dumnezeu. […]
Și puteți să cunoașteți acest lucru, că este așa [după] cum spun, [din înjurăturile noastre]. Căci ce neam mai înjură ca noi de Lege, de Cruce, de Împărtășanie, de morți, de pomană, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de Spovedanie, de Botez, de Cununie și de toate Tainele Sfintei Biserici?! [Cine mai face asta], așa cum ne ocărâm și ne batjocorim noi Legea?!! Cine dintre păgâni face aidoma nouă sau își mai batjocorește astfel legea?!!!
Și prin acestea toate nu înseamnă că Îl înjurăm pe Dumnezeu? Nu ocărâm prin acestea poruncile Lui?
Căci El Însuși ne-a arătat și ne-a învățat aceste [Sfinte] Taine [ale Bisericii]. Iar prin intermediul lor noi trebuie să ne curățim de păcate și să-L îmblânzim asupra noastră la întristări și nevoi.
Însă noi, dacă auzim pe cineva că înjură, cu înjurături ca cele pe care le-am înșirat adineauri, în loc să-l certăm și să-l înfruntăm, ca pe un om fără de minte, nouă ne pare bine și râdem. De aceea, cine are Dumnezeu, să spună dacă lucrurile acestea sunt „lucruri creștinești”.
Dar, pe lângă acestea, mai adăugăm și alte răutăți: îi ocărâm și îi batem pe părinții noștri, îi necinstim pe bătrâni, îi blestemăm pe domni și pe boieri, îi ținem de nimic pe arhierei, îi bârfim pe monahi, îi ocărâm pe preoți, ținem Bisericile ca pe niște grajduri și când mergem în ele, în loc să ascultăm slujbele și să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru ca El să ne ierte păcatele, noi vorbim și râdem și facem cu ochiul unul altuia, mai rău ca la cârciumă. Nu ținem sărbătorile și praznicele [bisericești]. [Sunt] ca o nimica pentru noi. […]
Căci, fiind orbiți de deșertăciunile cele lumești, nu ne mai bucurăm de altceva fără numai de lucrurile întunericului acestui veac. Și suntem porniți cu toții spre răutăți, aidoma unei roți, care, atunci când pornește la vale, nu mai poate fi oprită [de nimeni]. Și suntem cu toții și cu totul ca niște dobitoace necurate, care ne tăvălim în desfătările cele spurcate și de nimic.
Și toate acestea sunt o consecință a necredinței noastre. Pentru că ni s-au împietrit inimile în răutăți, ca lui faraon. Și [datorită împietririi inimii noastre], umblăm ca niște cai sălbatici, fără de zăbală și fără de rușine. […]
[Atunci,] cu astfel de fapte ne lăudăm [noi] că suntem creștini?! O, vai de capetele noastre! Și, la fel, poate credem că ne vom mântui doar cu creștinătatea pe care o avem. Nu! Ci, [dimpotrivă,] mai multă osândă vom lua, dacă nu ne vom pocăi și dacă nu ne vom lăsa de răutățile noastre. […]
Spuneți-mi, vă rog, – căci poate eu mi-am ieșit din fire – ce fel de voie a lui Hristos facem noi sau pe care poruncă o ținem? Căci eu nu cunosc altceva, fără numai faptul că avem un nume uscat și sec [de creștin-ortodocși], fără de nicio faptă bună. Iar noi[, totuși,] ne mirăm, că nu ne face Dumnezeu după voia noastră, doar pentru faptul că ne numim creștini”.
Am citat un pasaj lung dintr-o predică a Sfântului Antim Ivireanul, așa cum a fost ea adusă la zi de Părintele Dorin, pentru ca să nu zică nimeni că nu înțelege limba veche. Că tot suntem la 300 de ani de la mucenicia Sfântului…
De ce l-am mai citat, dacă ea a fost deja publicată pe blogul nostru? Pentru că vreau să scot în evidență câteva lucruri.
Fragmentul e o radiografie cât se poate de corectă a societății românești de la începutul secolului al XVIII-lea.
Însă: e cineva, dintre români, care nu recunoaște lumea despre care vorbea Sfântul Antim?
E cineva care poate spune că au trecut 300 de ani?
E cineva care poate să spună că toate acestea nu caracterizează, din plin, pe românii creștin-ortodocși și astăzi?
Oare vorbea Sfântul Antim cu „masonii”, cu „sataniștii”, cu „hăbăucii”, cu…„ecumeniștii”?!
Dacă ar fi vorbit cu vreunii dintre aceștia ar fi precizat, dar el, dimpotrivă, a precizat foarte clar că se adresează românilor creștin-ortodocși! Care vin la Biserică!!
Atunci, a fost Sfântul Antim un „defăimător” al nostru, un „rău-intenționat”, care, în loc să îi mângâie pe creștet, ca Puric, spre exemplu, sau ca Părintele Constantin Necula, pe cei care veneau la Biserică, îi beștelea în felul acesta?
Sau Sfinții Ioannis Hrisostomos și Vasilios cel Mare, care îi „beșteleau” mai rău pe credincioșii din vremea lor, erau tot niște „rău-intenționați”?
Și dacă la toate întrebările de mai sus, răspunsul este negativ, atunci…să mai punem încă un rând de întrebări.
Pentru că am observat că, oricum, așa se dialoghează astăzi…vărsând jgheaburi de întrebări în capul cuiva și neașteptând să răspundă sau…nevrând să auzi, de fapt, niciun răspuns…
Așadar: era „oculta mondială” care îi făcea să se comporte astfel? Era „masoneria”? Îi punea (și îi pune și astăzi) „spurcata Uniune Europeană” să facă aceste păcate, pentru care Sfântul Antim își ieșea din fire? Era „spurcata Americă” de vină?
Poate că ar fi fost bine, și pe atunci, să vină rușii și să ne cucerească, ca să ne scape de jugul turcesc și să ne facă să trăim cu adevărat ortodox?
Dar, tot în acele timpuri, generalul și ruda lui Dimitrie Cantemir, care a plecat cu el în exil în Rusia, s-a întors și a scris (acum adaptez eu limba veche):
„Iar când mi-am luat ziua-bună de la Harcov, de m-am despărțit [de Cantemir], mult mă îmbia [el] să mai stau și multe se făgăduia să-mi dea, și să-mi dăruiască de la împăratul [Rusiei] mare milă. Și să-mi împlinească [orice dorință] oricând voi vrea. Dar eu eram bucuros că a venit acel ceas când am găsit vreme să ies din acel norod greu și cumplit. Fiindcă sunt niște oameni foarte necredincioși și grea viață au oamenii care sunt nedreprinși cu acel fel de oameni din acele părți”[1].
În fine…ultimul set de întrebări…
Ce trebuie să credem mai degrabă: că s-au format „organizații secrete”, care s-au întrunit ele sute de ani la rând și au uneltit până când au dus lumea la păcate și necredință…sau că lumea creștină, de buna ei voie, a uitat și a părăsit din ce în ce mai mult adevărata învățătură evanghelică și patristică?
Oare cei despre care vorbea Sfântul Antim, mai sus, erau (și sunt) montați de „societăți secrete” ca să batjocorească Sfintele Taine ale Bisericii lor, la care veneau apoi, ca și azi, ca să se boteze, să se cunune sau să se înmormânteze?
Oare extremiștii noștri de azi, care susțin ei că sunt vajnici apărători ai „Ortodoxiei pure”, nu văd chiar nimic-nimic din aceste păcate, multe și la fel de prezente și astăzi, care, totuși, puteau să îl scoată din fire pe Sfântul Antim, acum 3 veacuri? Și nu a fost singura dată când și-a ieșit din fire…
Să fie „schisma” răspunsul mult așteptat și prin care aceste păcate (și multe altele) vor dispărea din poporul român ortodox?
Care e „Ortodoxia curată” pe care o păstrează extremiștii noștri, când ei nu duc luptă cu păcatele nici în ei înșiși, nici în societatea din jurul lor, ci cred că „singura sminteală” a lumii în care trăim e dialogul cu eterodocșii?
Ce facem cu: lenea, nesimțirea, lăcomia, invidia, hoția, bădărănia, violența, cruzimea, indiferența, prostia, ura oarbă, desfrânarea…etc, etc, etc, din societatea noastră ortodoxă?
A auzit cineva vorbindu-se de ele pe blogurile extremiste? A văzut cineva campanii întregi duse împotriva acestor patimi, așa cum se fac, în schimb, campanii întregi pe blogurile amintite, împotriva unui Sinod pan-ortodox, spre exemplu?
Sau ați văzut pe aceste bloguri articole peste articole scrise pentru a convinge oamenii să meargă la Biserică, pentru a-i învăța ce înseamnă lupta cu patimile și cu păcatele, pentru a-i deprinde să citească Sfintele Scripturi, pentru a le explica slujbele Bisericii, pentru a le explica rugăciunile Bisericii, sau care să le vorbească despre propria experiență duhovnicească ortodoxă ale autorilor de bloguri?! Care să le exemplifice modul de a trăi ortodox, în nenumărate situații de viață?!
Dacă am încercat să facem acest lucru, pe platforma noastră, pe cât am putut, s-a considerat că ne place să vorbim despre noi și să ne lăudăm cu ce facem…
Însă, sunt zeci și sute și mii de patimi și de obiceiuri proaste, practicate de români, care ar trebui corectate prin învățătură teologică, în primul rând. Pentru ca ei să fie creștin-ortodocși nu doar cu numele. Dar acestea nu îi deranjează pe extremiștii noștri deloc…deși spun că vor să păzească „puritatea Ortodoxiei”. Un paradox, nu? Unul dintre ele…
[1] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1980, p. 231-232.
„Norod greu și cumplit” și „oameni foarte necredincioși” sunt întocmai cuvintele lui Neculce.