Iubiții mei[1],

noi suntem acum la o înmormântare. La o înmormântare paradigmatică, exemplară. La cea mai creștină și dumnezeiască înmormântare a ortodocșilor.

Căci atunci când Domnul a fost îngropat, El a fost îngropat evreiește, înfășurat „în giulgiuri cu aromate” [In. 19, 40, BYZ], îngropat în mormânt de piatră [Mt. 27, 60]. Dar acum, când Născătoarea de Dumnezeu e îngropată, ea e îngropată creștinește. Ierarhia Bisericii conduce funeraliile ei, prohodirea ei este plină de minuni, convoiul mortuar merge spre mormânt în mod dumnezeiește, mormântul Născătoarei de Dumnezeu e plin de cântări îngerești, iar a 3-a zi, după îngroparea ei, Biserica află că Domnul a înviat-o trupește [ἀναστήθηκε σωματικὰ] pe Maica Lui și a ridicat-o la ceruri [ἀνελήφθη στοὺς οὐρανούς][2].

Și ce ne învață înmormântarea ei, bine ar fi să facem și noi, la înmormântările noastre creștinești.

Însă ce ne învață pe noi, despre înmormântare, înmormântarea Născătoarei de Dumnezeu? Căci la noi, înmormântarea e prilej de plâns, dar și de râs, e un timp pentru critică, pentru iscodirea omului, pentru minimalizarea lui, dar mai puțin pentru rugăciune. Căci mulți vin la înmormântare din datorie sau ca să vadă ce lucruri împarte familia pentru cel adormit și ce masă fac, pentru ca să primească și ei ceva sau din curiozitate.

Înmormântarea e, pentru mulți, o ocazie de luat și mai puțin de dat. Însă înmormântarea ortodoxă, aceea pe care ar trebui să o trăim noi și n-o trăim, e plină de rugăciune, de rugăciune pentru cel adormit, de rugăciune pornită din dragoste și din conștiință frățească. Pentru că cei care vin să-l ducă pe ultimul drum pe cel adormit, vin pentru ca să îl ajute, prin smerita lor rugăciune, împreună cu rugăciunile ierarhiei Bisericii, în trecerea lui prin vămile văzduhului și pentru ajungerea lui cu bine la Dreptul Judecător și pentru odihnirea lui cu Sfinții.

Ei vin ca să se roage, să mijlocească pentru el în fața Domnului și nu pentru ca să primească prosop la mână sau pentru ca să mănânce la pomană! Vin pentru mântuirea sufletului celui ador- mit…

Și iată cum a murit și a fost îngropată Maica Domnului! Arhanghelul Gavriil, binevestitorul, Arhanghelul care ne-a umplut pe noi, pe toți, de bucuria mântuirii, a venit și i-a vestit Maicii Preasfinte că după 3 zile va fi mutată din lumea aceasta[3].

Însă vestea nu a panicat-o, ci a umplut-o de mare bucurie. Pentru că rugăciunea ei continuă era tocmai aceasta: ca să meargă la Fiul ei și Dumnezeul ei[4].

Și cine se bucură când moare? Omul care nu e lipit de nimic din lumea aceasta, ci el e unit interior numai de Dumnezeu.

De aceea, când vorbește despre adormirea [ἡ κοίμησις][5] ei, despre preafericita ei adormire, Sfântul Nicolaos Cabasilas [Νικόλαος Καβάσιλας][6] ne spune: „atunci sufletul ei s-a desfăcut [de trup] și s-a unit cu sufletul Fiului [ei], lumina secundă unindu-se cu Lumina primă. Iar trupul rămânând puțin pe pământ, [încă 3 zile], a plecat și el după acela”[7], după sufletul ei. Căci trupul ei „pentru puțin timp l-a primit pământul, dar cerul a primit acel pământ nou, trupul duhovnicesc, vistieria vieții noastre, mai cinstit decât Îngerii și mai sfânt decât Arhanghelii”[8].

Căci asta e moartea: dezlegare, desfacere a sufletului de trup. Dar aceasta se produce când vrea Dumnezeu, căci tot El este Cel care a legat…în pântecele maicilor noastre, sufletul cu trupul nostru. El a pus la un loc, a pus în conviețuire și spre colaborare sufletul cu trupul.

Dar când ne sinucidem, ce spunem de fapt? Că noi „avem dreptul” să murim când vrem. Nu, n-avem dreptul să murim când vrem, ci murim când vrea Dumnezeu! Pentru că El ne dă viața și moartea pe măsura aspirațiilor noastre. Căci așa cum nu noi am decis când să ne naștem, unde să ne naștem și cum să ne naștem, tot la fel nu noi trebuie să ne decidem moartea.

Însă, Sfinților Lui, El le vestește moartea! Le spune mai dinainte clipa morții. De ce? Pentru ca ei să se pregătească pentru moarte, adică pentru cea mai serioasă călătorie a vieții noastre. Că noi, în viața aceasta, călătorim de la munte la mare, de la Paris la Sighișoara, din București în New York, facem tot felul de voiajuri…dar niciunul dintre ele nu e ca voiajul morții.

Aceasta, călătoria morții, începe pentru mulți fără de veste…și ea înseamnă călătoria sufletului spre Dumnezeu, condus de Îngerii Lui, pentru ca El să ne judece.

Da, dar nouă nu ne place să ne judece nimeni! Noi îi urâm pe cei care ne învață de bine și îi iubim pe cei care ne omoară sufletește. Îi considerăm „prieteni” pe dușmani, adică pe oamenii care ne învață la păcat, dar îi considerăm „dușmani” pe cei care ne învață să ne curățim sufletul de patimi, pentru că vine judecata Lui. Și astfel facem abstracție de ce-o să fie, ne rezumăm la ce este, și nu ne pasă de viitor.

Însă noi avem un viitor…veșnic, după moarte!

Dacă lucrurile s-ar încheia odată cu închiderea capacului la sicriu lucrurile ar fi foarte bune, ar fi ok. Ne-am întoarce acasă liniștiți că a murit soția noastră, că s-a dus, că a scăpat de boala care o măcina toată ziua, pentru că moartea ar fi… eliberarea ei de boală.

Căci care soț iubitor poate să suporte boala soției? Boala de luni, de ani de zile…Iar dacă boala s-ar termina odată cu moartea, și după moarte nu ar mai fi nicio viață, nimic, absolut nimic, el însuși, soțul, s-ar ruga pentru moartea ei, în locul agonizării ei continue.

Dar când boala e boală, moartea vine, e o realitate…și după moarte urmează Raiul sau Iadul, atunci boala, boala asta cu multe fețe și atât de dureroasă, de chinuitoare, de sfredelitoare, de inumană – căci e consecința păcatului – acceptată și trăită în credință, devine mijloc de curățire interioară.

Auziți cum sună: boala ne mântuiește, dacă o trăim în credință! Da, ne mântuiește! Ne sfințește boala, boala asta cu multe nume. Dar nu pentru că boala ne chinuie, ne mântuiește, ci pentru că chinul care ne mistuie, acceptat ca plată pentru păcatele noastre, ne umple de slava lui Dumnezeu, cea care curățește fărădelegile noastre.

Pentru că nu boala ne mântuiește, ci slava lui Dumnezeu care coboară în noi, când acceptăm că boala e plata pentru mojiciile noastre de tot felul!

Așa după cum învățătura e plata pentru a avea o specializare, tot la fel și boala e plata pentru spiritualizarea noastră. Căci dacă nu ascultăm de vorbă bună, dacă nu ascultăm voia lui Dumnezeu din toată inima, El ne umple de boală, de necazuri, de lucruri ce par imposibile, pentru ca noi să ne venim în fire și să ne lucrăm mântuirea. Însă nu ne obligă să fim Sfinți, dacă ne umple de boli! Acceptarea bolii, ca scară către cer, ne aparține.

Dacă nu vrem scara către cer, ne punem ștreangul de gât, și coborâm pe scara către Iad. Însă sinuciderea e cea mai proastă alegere posibilă a noastră. Ea e un viraj fatal…în copac. Ieșirea de pe carosabil prin sinucidere, ieșirea din viața asta prin pastilele sau otrava pe care vrei să le iei, e o înveșnicire a durerii. Tu vrei să scapi de câteva zile, de câțiva ani de chin în viața asta, crezi că sinuciderea e „soluția rapidă” și primești, în definitiv …un chin veșnic.

Nu oriunde, ci în Iad. În locul unde chinurile păcătoșilor nu pot fi nicidecum imaginate și des- crise, pentru că întrec orice așteptare a noastră.

…Însă Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioară Maria, Maica noastră, a primit moartea ca pe cea mai mare așteptare a vieții ei, pentru că moartea ei era ducere la Fiul ei. Dar și viața noastră poate avea o astfel de moarte, de moarte binecuvântată! Pentru că și noi, dacă am fost toată viața cu Dumnezeul nostru și cu Sfinții și Îngerii Lui, nu mergem în altă parte după moarte, ci acolo, în Împărăția Lui. Căci unde ne este inima, acolo avem și comoara noastră.

…Maica lui Dumnezeu a aflat vestea morții sale, a primit de la Gavriil, de la Arhanghel, o stâlpare din Paradis, a venit și a făcut milostenii și rugăciune și s-a pregătit de trecerea ei cea preacuvioasă către Domnul…iar Fiul ei, pe norii slavei Sale, i-a adus pe Sfinții Săi Apostoli și pe Sfinții Ierarhi care au prohodit-o, la ea, la ușa casei ei[9].

Și toți cei aduși dumnezeiește la Maica Domnului au înțeles motivul aducerii lor, iar ea, mângâierea lor, a întregii Biserici, le-a spus cuvintele ei cele de pe urmă, pe când toți erau în lacrimi…

Căci atunci când pleacă un mare Sfânt, ucenicii lui plâng că își pierd mângâierea și lumina vieții lor, și nu plâng pentru că el pleacă la Domnul. Ei plâng pentru ei, că rămân singuri, și îi cer povățuitorului lor, ca el să se roage Domnului, în cer, și pentru mântuirea lor.

Și așa au cerut și Sfinții Apostoli și Sfinții Ierarhi Maicii lui Dumnezeu: i-au cerut rugăciunea, i-au cerut acoperământul, i-au cerut ajutorul ei veșnic.

Lacrimile lor erau de iubire.

Nu erau ipocrite!

Erau pline de iubire, de evlavie către Maica lui Dumnezeu.

Și ea le-a cerut să o înmormânteze „în satul Ghetsimani, de lângă Muntele Eleon[ului], care nu este departe de cetatea Ierusalimului, pentru că acolo, în valea lui Iosafat, era mormântul Sfinților și Drepților ei părinți, Ioachim și An[n]a, și a[l] Sfântului și Dreptului Iosif, logodnicul său…[căci] între Ierusalim și Muntele Eleonului se aflau mormintele oamenilor săraci din toată cetatea”[10]. Și să o ducă spre mormânt pe patul ei, așa după cum va adormi ea[11].

De aceea și noi trebuie să fim atenți la ultimele dorințe ale celui care stă să moară și dacă sunt bune, dacă sunt duhovnicești, ele trebuie împlinite. Adică, dacă tatăl dumneavoastră vă cere să faceți milostenie pentru el sau să vă cereți iertare cuiva, în numele lui, să faceți acest lucru degrabă! Dar dacă vă cere să aruncați banii pe cine știe ce mormânt somptuos, pe cine știe ce bizarerie, dumneavoastră, ca niște oameni înțelepți, trebuie să dați din averea lui milostenie pentru mântuirea sa, să îl pomeniți la Dumnezeiasca Liturghie, să îi faceți pomeniri dese la Biserică și să îi urmați sfaturile bune pe care vi le-a dat în viața lui.

Pentru că așa îl ajutați, îl ajutați enorm de mult! Milostenia și rugăciunea sunt ajutorul cel mai mare pentru cei adormiți, pentru că ele sunt expresia iubirii pentru ei.

…Unde s-a înmormântat Maica Domnului? În cimitirul săracilor.

Dar a fost înmormântată ca Împărăteasa cerului și a pământului. Pentru că Apostolii și Ierarhii Domnului au dus-o spre îngropare.

Alături de Sfinții Lui Apostolii, de Sfântul Apostol Pavlos, de Sfinții 70 de Apostoli ai Domnului, Ierarhii, cei 3, care au prohodit-o pe Maica Domnului, au fost Sfinții Dionisios Areopagitul, Ieroteos și Timoteos[12]. Și ei apar în iconografia ortodoxă a praznicului, după cum spuneam anul trecut în predica mea[13], și în toată Tradiția Bisericii[14], chiar dacă unii teologi ortodocși, cu superbie nemăsurată, vor să îl facă pe Sfântul Dionisios Areopagitul, pe Părintele apostolic al Bisericii… un trăitor în secolele 5-6 ale Bisericii.

Însă istoria Bisericii e așa cum s-a petrecut și nu după cum am dori unii dintre noi! Istoria Bisericii trebuie primită cu evlavie, cu credincioșie, cu pătrundere duhovnicească, și la fel trebuie apărată și propovăduită.

Dacă Sfântul Vasilios cel Mare are atâtea cărți și Tradiția Bisericii spune că atâtea are și nu mai multe și ne-a păstrat textul lor în limba greacă, noi nu trebuie să spunem că asta e „dubioasă”, asta „nu ne place”, pentru că contravine cine știe căror mofturi ale noastre, ci trebuie să primim mărturia Bisericii. Iar dacă Sfântul cutare a murit la vârsta de 110 ani, noi așa trebuie să spunem că a murit, la 110 ani, și nu să naștem „dileme” inexistente.

De aceea, de mai multe ori, am atras și voi atrage atenția că teologia Bisericii e formată din revelația dumnezeiască și din Tradiția și istoria sfântă a Bisericii și nu din fantezii teologice. Noi nu putem să spunem lucruri pe care Dumnezeu nu le-a spus despre El, despre noi și întreaga Lui creație, iar istoria și Tradiția Bisericii e așa după cum spun Sfinții Bisericii și nu orice teolog sau istoric sau ziarist, care își dă cu părerea despre Biserică. Descoperirile care „rescriu” istoria Bisericii, fanteziile despre istoria Bisericii, filmele care repun pe tapet diverse erezii ale vremurilor, nu sunt pentru creștinii ortodocși…cunoaștere teologică.

Filmul lui Mel Gibson, al lui Franco Zeffirelli, al altuia din trecut și din viitor, nu sunt „sursa de cunoaștere” a Evangheliei Domnului, ci noi învățăm despre Domnul și Evanghelia Lui din cele 4 Evanghelii ale Bisericii.  Nu din „evanghelii” și „epistole” apocrife, eretice, învățăm noi despre viața Domnului și a Bisericii, ci din Scriptură și din Tradiție.

De aceea, creștinii ortodocși care sunt oameni serioși, cu scaun la cap, nu dau crezare oricărui zvon, oricărei minciuni, oricărei manipulări, oricărei instigări la violență și adversitate față de Biserică și față de cărțile Bisericii, ci ei cred ce spune Biserica și nu ce spun televiziunile, onlineul sau extremismul de orice fel.

Creștinii ortodocși își ascultă Sfinții, dar gândesc realist și nu anistoric. Căci atunci când citesc un text scriptural sau patristic nu caută să găsească motiv pentru răzmeriță, pentru violență, pentru agresiuni de tot felul, ci pentru mântuirea lor.

Creștinii citesc pentru mântuirea lor. Ei traduc mesajul Bisericii în termenii momentului, acomodând texte de sute și de mii de ani cu 2016. Iau ce le folosește, ce îi zidește, ce se pliază pe viața lor din Tradiția Bisericii și trăiesc un mod de viață creștinesc, cu smerenie, pe măsura lor.

Pentru că nu toți au vocația de pustnici, de stâlpnici, de nebuni pentru Hristos, de Mucenici, de Mărturisitori, ci unii au și vocația de familiști, de muncitori, de slujitori ai lui Dumnezeu aici, în lume. Și familia e o greutate la fel de mare, pe drumul mântuirii, ca și monahismul. Că ești singur, că ai copii, că ești văduv, că ești sub ascultare, că ești idioritmic, fiecare dintre noi trebuie să ne luptăm cu aceleași patimi, cu aceleași frici, cu aceleași boli, cu aceleași nevoi fiziologice. Și lupta o dăm cu Dumnezeu și nu de unii singuri! Colaborăm cu El pas cu pas în mântuirea noastră, facem totul împreună cu El…și moartea e adormire pentru cel cuvios.

Căci Maica lui Dumnezeu și-a umplut casa de lumânări, s-a pus pe patul ei…dar slava lui Dumnezeu a întunecat lumina slabelor lumânări[15]. Pentru că a venit Fiul ei, ca să ia sufletul Maicii Sale!

Și Domnul a venit „cu Arhanghelii și cu Îngerii [Lui], cu toate cereștile Puteri, și cu sufletele Drepților și Sfinților Strămoși și Proroci. [Și Sfinții și Îngerii] au vestit Preasfintei Fecioare Maria, mai-nainte, că Hristos se apropia către Preacurata Lui Maică”[16].

Iar ea s-a ridicat din pat și L-a întâmpinat și I s-a închinat Lui. Și a vorbit cu Fiul și cu Domnul ei în mod extatic, cu Cel ce venise întru slava Lui la ea[17]. Iar Domnul, „mângâind-o pe ea cu cuvinte preadulci, îi zicea să nu se teamă de puterile Satanei, care sunt călcate de picioarele ei, ci să treacă cu îndrăzneală de la pământ spre cele cerești”[18].

Și pentru că sufletul ei a fost luat chiar de Domnul de la ea[19], „nicio durere trupească n-a avut, ci a adormit ca într-un somn dulce[20]. De aceea noi vorbim în mod insistent despre adormirea ei, a Maicii Domnului, și nu despre moartea ei. Pentru că somnul morții ei a fost de doar 3 zile…

O moarte dulce, un somn dulce, ca pentru cea mai dulce și mai frumoasă și mai încântătoare Fecioară și Maică și Împărăteasă a întregii lumi.

Însă cum mor oamenii, de obicei? În chinuri, în frici, în dureri mari. Frica morții te face să transpiri abundent, să îți faci nevoile pe tine, să te tulburi cumplit.

De ce? Oare de ce facem pe noi în fața morții? Oare de ce nu mai suntem tari și mari? Oare de ce nu mai vrem să dăm în judecată moartea, atunci când vine ca să ne ia? Oare de ce uităm de toate…când vine clipa morții?

Pentru că îi vedem pe draci, cu ochii sufletului nostru, pe ăia pe care i-am pomenit toată viața și credeam că sunt ficțiuni, că sunt o vorbă spusă la nervi sau în mod obișnuit…și ei vor să ne ia…în Iad!…

Pentru că vor să ia ce e al lor. Vor să îl ia pe acela care le-a slujit, prin păcate, toată viața.

De aceea, moartea păcătosului e cumplită…iar a Sfântului e plină de slavă. Sfântul e anunțat de Dumnezeu despre clipa morții sale, e pus să se pregătească, el primește moartea cu pace, spovedit și împărtășit, cu toate lucrurile puse la punct…vin Îngerii Domnului, îi iau sufletul din trup…și îl duc la Domnul!

Fericire, nu? Merge cu încredere la El. E dus cu bucurie, de către Sfinți, în ceata lor. Judecata, pentru Sfânt, e răsplătire și nu pedeapsă!

…Maica lui Dumnezeu a mers cu Domnul, sufletul ei a mers cu El, în Împărăția Lui, iar trupul i l-a înmormântat Biserica Lui. I l-a înmormântat creștinește, în pământ.

Nu i-au incinerat trupul, nu i l-au îmbălsămat, i l-au îngropat în cimitirul săracilor…dar până acolo l-au dus în mod minunat și evlavios.

Toți cei prezenți i-au sărutat trupul ei cu evlavie și cine se atingea de patul ei, se vindeca de boli multe[21]. Pentru că trupul ei devenise Sfinte Moaște. Cele mai frumoase și iubite Sfinte Moaște ale Bisericii!

Sfinții Petros, Pavlos, Iacovos și alții au ridicat sfântul ei pat, pe care purtau trupul ei preasfânt spre mormânt, Sfântul Ioannis Teologul purta stâlparea Paradisului în mâna lui, și mulțimea Bisericii, cu lumânări, mergea spre groapă. Slujitorii Bisericii cădeau trupul ei, îl tămâiau, făceau Slujba Înmormântării pentru Maica Domnului…și au mers din Sion, prin Ierusalim, spre satul Ghetsimani[22]. Iar noi cunoaștem locul unde a fost înmormântată Maica lui Dumnezeu, pentru că e un loc de pelerinaj până azi[23].

Însă, „deasupra patului și deasupra celor ce-l petreceau, s-a făcut un cerc de nori mare și luminos, în chip de cunună, care strălucea cu neobișnuită rază; iar prin nori se auzeau dulci cântări îngerești de uimire, care umpleau văzduhul și totul se lucra pe pământ în auzul poporului[24]. Adică evreii au văzut și au aflat, ca și romanii stăpânitori, când și cum a fost înmormântată Maica Domnului. Pentru că înmormântarea a fost un eveniment public. Ei au trecut prin Ierusalim cu cortegiul funerar și nu l-au ocolit! Tocmai de aceea, „poporul Ierusalimului, foarte numeros, al evreilor necredincioşi, auzind acea străină cântare și văzând acea preaslăvită petrecere a trupului celui primitor de Dumnezeu, a ieșit din case și urma prin cetate, mirându-se de atâta slavă și cinste care se făcea trupului Maicii lui Hristos. Deci, înștiințându-se de aceasta arhiereii și cărturarii, s-au umplut de zavistie și de mânie și au trimis slujitori și ostași și au îndemnat pe mulți din popor ca, alergând cu arme, să gonească pe cei ce petreceau trupul Sfintei Maria, și pe ucenicii lui Iisus să-i rănească, iar trupul să-l ardă cu foc[25].

Așadar, dacă e să vorbim despre „un antisemitism creștin” în istorie, adică despre o aversiune a creștinilor față de evrei, ea este justificată. Nu iese incendiu, dacă nu dai foc pădurii. Pentru că evreii nu s-au purtat cu mânuși, nu au fost diplomați cu creștinii de-a lungul secolelor, ci, după ce L-au răstignit pe Domnul slavei, i-au persecutat și pe ucenicii Lui. Persecuțiile evreilor la adresa creștinilor au fost sângeroase și inumane, la fel ca cele ale creștinilor împotriva evreilor. Nici antisemitismul și nici anticreștinismul nu sunt acte de sfințenie, ci de de decadență umană. Pentru că noblețea credinței nu se vede atunci când răstignești și gazezi oameni pentru că „nu cred ca tine”, ci când îi iubești în ciuda faptului că sunt diferiți și chiar potrivnici ție. Căci porunca dumnezeiască e să ne iubim vrăjmașii și nu să-i căsăpim, nu să îi ironizăm, nu să îi minimalizăm. Dar când vorbim despre realitatea istoriei, atunci nu putem băga gunoiul sub preș, pentru că tot pute.

Evreii au ucis, de-a lungul timpului, pe creștini, după cum și creștinii i-au ucis pe evrei. Nici unii și nici alții nu au dovedit că sunt urmașii lui Avraam, ai lui Isaac și ai lui Iacov, adică ai celor Drepți, ci ai fanatismului.

De aceea, dacă vrem o lume altfel, să nu mai admitem fanatismul religios, extremismul, demența răzbunării în jurul nostru!

Căci fanatismul religios de asta era în stare: era gata să arunce în foc trupul Maicii Domnului! De aceea, „cei îndemnați spre fapta cea rea, [cei instigați la crime „religioase], alergau cu mânie, înarmați ca la război și aproape erau să-i ajungă. [Însă] atunci, îndată, acel nor din văzduh, plecându-se la pământ, a înconjurat ca un zid soborul Sfinților Apostoli, asemenea și pe toți care erau cu dânșii, încât numai cântarea se auzea, iar ei singuri erau nevăzuți de cei ce veneau cu scop rău. Atunci Sfinții Îngeri, zburând nevăzut deasupra preacuratului trup și deasupra cetei credincioșilor, au lovit cu orbire pe acei făcători de rău și au sfărâmat capetele multora de zidurile cetății; iar alții, neștiind pe unde să meargă, pipăiau zidurile și căutau povățuitori”[26].

O, Israile, Israile, cum ai uitat tu de cum te-a scos Domnul tău din Egipt, cu mână tare și cu braț înalt! Cum ai uitat tu de egiptenii pe care i-a mâncat marea! Cum ai uitat tu de norul slavei Sale, care se cobora în tabără! Căci același nor al slavei Lui și azi, la înmormântarea Născătoarei de Dumnezeu, a acoperit cortegiul mortuar de…fanatismul religios.  Și tu ai văzut norul slavei, dar l-ai disprețuit. De aceea ai fost pedepsit cu orbire. Căci cei care, oarecând, au fost înghițiți de pământ de vii, din tabără, pentru păcatul lor, acum sunt loviți cu orbire, spre pocăință. Adică sunt pedepsiți cu milă…

Însă evreul Atonie, zice textul românesc, s-a atins de patul Maicii Domnului pentru ca să…îl răstoarne. Ce s-a petrecut însă cu îndrăznețul, cu extremistul, cu hulitorul evreu? „Când mâinile lui cele îndrăznețe s-au atins de pat, îndată au fost tăiate de sabia cea nematerialnică a izbândirii, [a răzbunării] lui Dumnezeu, de Îngerul [Său] cel nevăzut, și au rămas lipite de pat; iar Atonie a căzut, răcnind și văitându-se cu amar”[27].

Istoria e crudă, pentru că e realistă! Ea ne spune cum au stat lucrurile și nu cum vrem noi să fi stat. Dacă ai ucis, ai ucis, dacă ai fost neam prost, așa rămâi în istorie, dacă ai dat, ești milostiv, dacă ai fost persecutor, ăsta îți este numele.

Istoria nu e coafată, ci e abia trezită din pat! Și când spun istorie, nu spun, în mod exclusiv, cărțile de istorie, ci istoria pe care o știe și o vede Dumnezeu.

Cartea noastră de istorie e Dumnezeu. E cea mai veridică carte de istorie. Pentru că El nu caută niciodată să prezinte lucrurile distorsionat, adică așa după cum ar vrea un mare rege, un împărat, un șef de stat, un patriarh, un imam sau un șef-rabin. Ci El prezintă lucrurile în nuditatea lor, dezgolite de povești false, adică adevărul gol-goluț. Iar Eu mă încred în El, în istoria Lui, în geografia Lui, în matematica Lui, în științele Lui de tot felul, pentru că El știe ce spune. Oamenii bâjbâie, își dau cu părerea, mint, exagerează despre cum arată pământul, soarele, istoria, construcția unei celule, însă El le știe pe toate. De aceea eu mizez pe El și tare m-aș bucura ca și dumneavoastră, din toată inima, să vă încredeți doar în El.

Căci astăzi noi suntem la o înmormântare, la retrăirea unei înmormântări, la pomenirea ei, dar înmormântarea noastră e praznic. Aici, Îngerii sunt cu Sfinții, evlavia e la ea acasă, cei credincioși se vindecă, dar netrebnicii, extremiștii, anti-alții sunt pedepsiți pedagogic.

Pentru că Dumnezeu, împreună cu Biserica Lui, o îngroapă pe Născătoarea de Dumnezeu, pe cea mai aleasă și mai înaltă și mai sfântă decât toată făptura, pe tronul cel însuflețit al Cuvântului întrupat și lumea se împarte în două: în credincioși și în necredincioși. Minunile sunt la vedere, slava lui Dumnezeu umple de bucurie pe cei credincioși, dar îi pedepsește pe păgâni. Căci evreii, din credincioși au devenit păgâni, pentru că nu L-au vrut pe Mașiah cel adevărat. Profeții au vorbit despre El, au dat detalii nenumărate, ele au fost tainice, le-au înțeles doar cei duhovnicești, iar Profeții Lui au fost martirizați de propriul lor popor. Dar au venit magii păgâni, după un Înger care se arăta ca o stea minunată, și au întrebat de Împăratul iudeilor [Mt. 2, 2]. Arhiereii și cărturarii au fost strânși la sfat și au fost întrebați de Irodis unde trebuie să Se nască Hristos [Mt. 2, 3-4]. Și ei au spus adevărul: „În Bitleemul sau Vitleemul Iudeii [Ἐν Βηθλεὲμ τῆς Ἰουδαίας]” [Mt. 2, 5, BYZ]. Și, cu toate că tot împăratul și tot Ierusalimul s-a tulburat [Mt. 2, 3 ]…nu s-au deranjat deloc să se ducă în Bitleeem. Cei care s-au dus după Împărat au fost magii păgâni…și tocmai de aceea s-au făcut creștini.

Israilul a rămas în îngâmfarea lui, a văzut minunile Lui cele multe, pe care nimeni altul nu le-a mai făcut, și a rămas tare la cerbice, tare în gât, cu gâtul bățos de infatuare…și doar Israilul cel credincios, adică cei care au avut ochi să vadă, L-au văzut și L-au urmat pe Mașiah, pe Mângâierea lui Israil cel credincios.

De aceea, Israilul cel vechi, ucigașul de Dumnezeu, a căzut ca frunza uscată și ca joarda tăiată de la făgăduința lui Dumnezeu, iar slava Domnului a coborât în Israilul cel nou, format din israiliți adevărați, luminați de Dumnezeu și din păgâni convertiți, născuți din nou, cu naștere dumnezeiască. Căci Dumnezeu i-a făcut fii pe cei care nu erau fii și i-a părăsit pe cei pe care îi iubește, dar care nu se pocăiesc de necredința lor.

Așadar, evreul, musulmanul, hindusul, penticostalul, adventistul, romano-catolicul, anglicanul, luteranul, calvinul, mormonul…sunt, în toată viața lor, ortodocși potențiali. Pentru că ei se pot converti oricând la dreapta credință a Bisericii. Ei pot deveni oricând ortodocși, dacă se pocăiesc și primesc Botezul Bisericii. Însă, dacă stau și se roagă la zidul lor și în moscheea lor și în adunarea lor și în biserica lor…ei stau în afara Bisericii Lui. Iar dacă nu vor să accepte acest lucru, îl vor afla și fără voia lor. Căci Judecata Lui le spune pe toate pe față, în mod explicit. Ea nu mistifică realitatea.

…Când se pocăiește Atonie, nesimțitul, și devine din extremistcredincios, el spune adevărul despre neamul său: „Cred că El este Mântuitorul lumii, Hristos, cel vestit de Proroci mai-nainte!

Noi și mai-nainte L-am știut că El este Fiul lui Dumnezeu, dar din zavistie, întunecându-ne cu răutate[a], n-am voit să mărturisim măririle lui Dumnezeu, și I-am rânduit, cu nedreptate, moarte[a]. Dar El, cu puterea dumnezeirii [Lui], înviind a treia zi, ne-a umplut de rușine pe noi, toți urâtorii Lui, pentru că ne sârguiam să ascundem Învierea Lui, dând multă plată străjerilor; dar n-am putut, fiindcă slava Lui a străbătut pretutindeni[28].

O, cât de simplu e adevărul! Cât de direct este! Acum câteva clipe, Atonie era leu-paraleu, dorea să răstoarne trupul Maicii Domnului, alții doreau să îl ardă, să scape de el…dar după ce i se taie mâinile, după ce e pedepsit de Dumnezeu și după ce învață, cu fapta, cât de rău e să te lupți cu Dumnezeu, Atonie spune adevărul despre Israilul deicidar. Și ce spune Atonie, pocăitul de fapta lui extremistă? Spune că noi, evreii, am știut pe cine L-am omorât. Noi am știut că ne-am omorât Hristosul. După cum, în pustiu și în toată istoria noastră, noi am știut pe Cine umplem de urgie. Când ne închinam noi la idoli, noi știam că pe Dumnezeu Îl umplem de urgie față de noi. Și când vedeam pedepsele Lui, știam că pentru păcatele noastre sunt.

Când ni s-a distrus templul de mai multe ori și când am fost duși în robie, noi am știut că pentru noi, pentru păcatele noastre ne-a pedepsit. Și noi știm și acum că Dumnezeu ne-a părăsit, dar o dăm înainte cu „venirea lui Mașiah”, deși El va veni ca să judece lumea și nu să îl pună pe Israil în evidență.

Da, slava Lui a străbătut pretutindeni! Pentru că El a ieșit din mormânt ca un Biruitor, ca Dumnezeul a toate.

Și Hristos nu poate fi închis nicăieri, pentru că El nu intră în inima rigidă, extremistă, răzbunătoare. El nu stă în inima necurățită, neumplută de har, în inima lipsită de blândețe și iertare. Da, El Se depărtează de cei păcătoși, de cei răzbunători, de cei egoiști, pentru că locuiește doar în cei care se nevoiesc zilnic să împlinească poruncile Lui!

Atonie, creștinatul, a spus adevărul! De aceea și-a primit mâinile înapoi. Căci ele „s-au lipit la locurile lor și s-au făcut sănătoase desăvârșit, rămânând pe dânsele numai semnul tăierii ca o ață roșie[29]. Le-a primit de la Dumnezeu, pe Care a început să învețe să Îl laude creștinește!

Cortegiul a ajuns în Ghetsimani, „abia spre seară l-au pus în mormânt și, punând o piatră mare deasupra, nu se depărtau de la mormânt, fiind ținuți de dragostea către Maica lui Dumnezeu. Sfinții Apostoli au zăbovit în satul acela trei zile, petrecând lângă mormântul Preacuratei Fecioare, săvârșind ziua și noaptea cântări de psalmi”[30].

Pentru că dragostea lor se ruga, dragostea lor nu se putea îndepărta de la mormânt!

Dar când a venit Sfântul Tomas, Apostolul, cel care ne-a încredințat de Învierea Domnului, tot el vine și ne încredințează de faptul că trupul ei, al Maicii Domnului, nu mai e pe pământ, ci e în cer, pentru că ea, ca o vie, cu trupul și cu sufletul ei e în cer[31]. De aceea, dacă vă spune cineva că are Sfintele Moaște ale Domnului sau ale Maicii Domnului, adică fragmente din trupurile lor, dumneavoastră să îi spuneți că minte cu nerușinare. Pentru că Domnul și Maica Lui sunt cu sufletele și cu trupurile lor în cer și nu pe pământ.

…Și pentru ca să nu fie nedumeriți Sfinții Apostoli, Maica lui Dumnezeu, cea care și cu trupul e în cer, pentru că Domnul a înviat-o și a luat-o în cerul Său, li s-a arătat lor și le-a spus: „Bucurați-vă, căci eu sunt cu voi în toate zilele!”[32].

Copleșitor, nu? Pentru că Născătoarea de Dumnezeu ne-a salutat cu salut de bucurie și ne-a încredințat de ajutorul ei continuu. Numai noi să fim cu ea! Numai noi să fim fiii ei duhovnicești! Numai noi să o cinstim cu evlavie prea mare și să ne lăsăm conduși de ea spre Împărăția lui Dumnezeu!

Că ereticul și păgânul, vrăjmașii adevărului, o hulesc pe Maica lui Dumnezeu sau o minimalizează! A spune minciuni despre Maica lui Dumnezeu sau a o nega e totuna. Pentru că prin asta o scoți din teologie, din evlavia Bisericii, din viața lumii. Însă Maica lui Dumnezeu e în centrul vieții lumii, pentru că e împreună cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Da, noi putem nega asta! Noi putem să negăm că există soare, că există suflet, că există moarte, că există Iad, că există judecată, că există veșnicie…Dar negarea noastră nu schimbă realitatea.

Maica lui Dumnezeu e cea mai sfântă dintre pământeni și singura noastră apărătoare în toate greutățile și necazurile vieții ortodoxe. Ea e stâlpul și întărirea noastră, e scara noastră spre cer, e acoperământul și tăria noastră. Dacă nu o cunoști și nu cunoști binefacerile ei din viața ta, o negi din neștiință. Dar dacă o negi, deși știi cine este și ce face pentru întreaga lume, atunci ești de partea demonilor, care fac acest lucru: știu și neagă, recunosc dar contestă, se înfricoșează de moarte de Dumnezeu, dar Îi râd în față.

Însă noi, iubiții mei, care am dus-o astăzi pe Maica Domnului la mormânt, dar știm că ea e veșnic vie în cer, ce înmormântare vrem să avem? Vrem să avem una cu lăutari, cu fanfară, cu mașină mortuară scumpă, cu multe coroane, cu caviar și vin scump la masă sau una cu multă rugăciune și milostenie după putere? Vrem ca părinții, bunicii, copiii noștri, rudele noastre, prietenii noștri să meargă în Iad sau în Rai? Iar dacă vrem în Rai cu toții, ce facem pentru el? Asta e întrebarea praznicului de față: Ce facem pentru Raiul pe care ni-l dorim? Ce facem pentru Dumnezeul cu care vrem să fim pentru veșnicie?

O întrebare pe care trebuie să o rumegăm tot timpul și pentru care trebuie să ajungem la concluzia răspunsului ortodox. Căci răspunsul ortodox e acesta: dacă vrei să intri în viață, în viața veșnică, păzește poruncile Domnului! Fă din poruncile Lui viața ta și vei fi al Lui!

Așadar, zi de praznic, cu o înmormântare plină de bucurie, cu o înmormântare mai frumoasă decât cea mai frumoasă nuntă! Pentru că la înmormântarea asta Îngerii au fost cu oamenii și Dumnezeu cu ei și înmormântarea s-a terminat în bucurie. Pentru că moarta a înviat și e de-a dreapta lui Dumnezeu.

Și noi să înviem! Să înviem pe fiecare zi! Iar Mariile și Marinii noștri să dorească viața dar și moartea cea cuvioasă, întru lungime de zile și multă bucurie! Amin.


[1] Zi de vineri, 12 august 2016, cer înnorat, plouă, 15 grade la ora 10.00.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/377/sxsaintinfo.aspx.

[3] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-15-adormirea_maicii_domnului.html.

[4] Ibidem.

[5] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/377/sxsaintinfo.aspx.

[6] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicholas_Kabasilas.

[7] Diac. Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 491. [8] Ibidem.

[9] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-15-adormirea_maicii_domnului.html.

[10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] A se vedea predica anului trecut: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/08/13/predica-la-adormirea-maicii-domnului-2015/.

[14] A se vedea studiul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/16/sfantul-sfintit-mucenic-dionisie-areopagitul-de-la-parinte-apostolic-la-pseudo-autor-3/.

[15] A se vedea:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-15-adormirea_maicii_domnului.html.

[16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Ibidem. [22] Ibidem.

[23] Despre Biserica mormântului Maicii Domnului din Ierusalim: http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/mormantul-maicii-domnului-ierusalim-96604.html.

[24] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-15-adormirea_maicii_domnului.html.

[25] Ibidem. [26] Ibidem. [27] Ibidem. [28] Ibidem. [29] Ibidem. [30] Ibidem. [31] Ibidem. [32] Ibidem.

Did you like this? Share it: