Istoria plagiată

Pentru mine, istoria e realitatea vieții lumii, cea providențiată de Dumnezeu și nu spațiul ficțiunii. Tocmai de aceea, în cărțile mele de cercetare istorică, editate sub titlul Istoria începe de oriunde o privești (am publicat până acum vol. 1, 2, 3, 4, 5), eu discut despre fapte și nu despre supoziții.

Însă eu discut textele sursă citându-le de fiecare dată și nu selectiv, nu când îmi aduc aminte sau când prefer să fac asta. Fapt pentru care am multe note de subsol, multe idemuri și ibidemuri, și asta mă bucură. Pentru că eu vreau să-i încredințez pe cititorii mei de faptul că „așa stau lucrurile”, că „așa scrie în carte”. Și dacă vor să mă verifice, ei pot să meargă la textele pe care eu le-am discutat și să observe, cu bucurie, că nu i-am mințit. Că acolo „chiar așa scrie”, negru pe alb.

Dar…în literatura istorică ce se poate găsi pe piața de carte din România, lucrurile stau altfel. Istoricii cu acte sau veleitarii istoriei fac altfel: vorbesc despre situații, despre evenimente, despre persoane nu de acum două luni sau 3 ani în urmă, ci de sute de ani în urmă, despre care nu poți ști decât dacă citești cărți istorice, fără să își citeze sursele.

Astfel, autori ca Lucian Boia, Alex Mihai Stoenescu, Neagu Djuvara, Cristian Troncotă, Ion Cristoiu etc. sunt în stare să scrie zeci, sute de pagini de „istorie”, doar cu câteva note de subsol sau chiar fără nicio notă de subsol, dându-ne la final…o bibliografie. Mai multe cărți „istorice” ale lui Boia, editate recent, nu au nicio notă de subsol. La fel am văzut și o carte a lui Troncotă, alta a lui Cristoiu, una a lui Djuvara: nicio notă. Deși nici eu și nici ei (presupun) nu credem în mitul „atotștiinței” istoricului.

Adică producțiile lor „istorice” sunt niște plagiate „generoase”. Care conțin lucruri furate…cu „generozitate”. Lucruri furate de la alții, auzite, citite, preluate din surse colaterale și nu din sursele puține, sigure, ale evenimentelor…dar fără note de subsol.

Cum să faci o pagină de istorie fără note de subsol? De unde să știi tu nume de la 1700, cum îl chema pe împăratul Romei cutare, ce a făcut el în 45 după Hristos, dacă nu citești de undeva?

Da, istoricii cunosc multe, au citit, dacă au memorie bună îți reproduc conținutul a sute de pagini…Dar o carte, o carte scrisă pentru anul 2016, o carte de istorie…nu trebuie să se scrie pe amintiri, ci pe probe. Pe sute și mii de trimiteri textuale.

Vorbești despre Carol Robert de Anjou? Foarte bine! Dă textele de unde ai luat informațiile! Dacă le iei din enciclopedii, dicționare, din online, de la autori celebri străini și locali, citează sursele!

Căci, cu cât mergi în trecut, textele sursă ale unui eveniment sunt din ce în ce mai puține, până la a fi unul sau două. Dar, pentru istoria cu mai mulți martori, acolo, bineînțeles, putem avea și date sigure, cât și contradictorii.

Mai pe scurt: am repulsie față de orice carte editată la profilul „istorie”, care nu citează fiecare afirmație făcută. Asta arată că „istoricii” noștri nu își respectă cititorii, dar, cel mai grav lucru e, că „istoricii” noștri nu se ocupă cu istoria, cu cercetarea istorică, ci cu plagiatul.

Pentru că istoricul nu trebuie „să îți ia ochii” cu date pe care nu le știi, ci el trebuie să te conducă, pe baza specializării sale istorice, la înțelegerea profundă a evenimentelor, a persoanelor, a situațiilor istorice. El are rolul de a te învăța sinceritatea istoriei. Căci de aceea spunem cu toții că, dacă nu învățăm din greșelile istoriei, le vom repeta.

Istoricul trebuie să ne învețe să nu mai repetăm ororile istoriei, pentru că el ne predă înțelegerile sale despre istorie. Dar pentru ca să ne învețe adevărul istoriei…trebuie să ne încredințeze, din trimiterile sale la surse, că „așa stau lucrurile” și nu altfel.