Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

***

I. 3. Unde a îmbrăcat mantia monahală și unde a învățat meseria de tipograf

Episcopul Melchisedec, în prefaţa la a 2-a ediţie a Didahiilor, spunea că Antim a venit la noi ca mirean[1]. De aceeaşi părere este şi Gabriel Ştrempel (Antim „a venit mirean în ţară”[2]) şi Pr. Nicolae Şerbănescu, care afirmă că personalitatea sa complexă a atras atenţia „mai marilor noştri bisericeşti”, ce au vrut „să-l câştige pentru Biserică”, considerând pentru aceasta că „cel mai potrivit lucru era ca el să intre în monahism.”[3] Tot el este de părere că ieromonahul Macarie, protosinghelul Mitropoliei, i-a fost „naş de călugărie”[4], iar mitropolitul Teodosie l-a hirotonit preot, şi, mai târziu, arhiereu (episcop de Râmnic).

Unii cercetători rămân indecişi asupra acestui aspect privitor la data şi locul în care Antim a intrat în cinul monahal: „Dacă va fi fost hirotonit la noi, atunci am avea o explicaţie în plus la aceea că, în pomelnicul pe care-l întocmeşte, îndată după părinţii săi trupeşti Ioan şi Maria, el aşază pe ieromonahul Macarie şi pe mitropolitul Teodosie, ca pe nişte adevăraţi părinţi duhovniceşti. Dacă însă el a lucrat vreme mai îndelungată pe lângă Patriarhia din Constantinopol, atunci este posibilă intrarea lui în cinul monahal încă de pe atunci”[5].

Damian P. Bogdan îl crede a fi monah încă de la Constantinopol: „Constantin Brâncoveanu îl găseşte pe Antim Ivireanul probabil la Constantinopol, unde (…) devenise şi călugăr”[6]. Însă documentaţia este, şi în acest caz, lacunară.

Dacă Macarie ieromonahul, „mare ecleziarh al Catedralei mitropolitane” din Bucureşti[7], este – după cum ne-o arată grija lui Antim de a-i păstra numele spre pomenire veşnică la mănăstirea ctitorită de el – un om care a jucat un mare rol în viaţa ierarhului nostru, întrebarea firească ce se pune este: care anume a fost acest rol?

Credem că Dan Horia Mazilu are dreptate atunci când opinează că Antim s-a adâncit în studiu sub îndrumarea lui Macarie, pentru că e normal ca recunoştinţa unei persoane de un asemenea rafinament spiritual şi teologic, cum a fost Antim, să se fi îndreptat în primul rând spre învăţătorul său, mai mult decât spre orice altă persoană, din oricare alt motiv.

Ieromonahul Macarie i-a devenit părinte duhovnicesc, „îndrumător spiritual”[8], şi probabil că tot el l-a tuns în monahism, iar mitropolitul Teodosie l-a hirotonit preot (şi mai târziu episcop, lăsând şi diată să-i urmeze Antim ca mitropolit, după moartea sa), amândoi fiind protectorii săi, care l-au sprijinit şi au crezut în el. Acesta este motivul pentru care, credem noi, Antim Ivireanul i-a trecut numai pe ei doi în pomelnic, dintre toţi pe care i-a întâlnit şi care, probabil, l-au ajutat în viaţă, mai mult sau mai puţin.

Simplul fapt de a-l fi hirotonit monah şi preot nu ar fi născut sentimente atât de puternice de recunoştinţă, dacă cei doi nu s-ar fi comportat şi ca nişte adevăraţi părinţi duhovniceşti. Antim nu e recunoscător faţă de cine l-a tuns în monahism, ci faţă de cine l-a învăţat să fie monah şi teolog cu adevărat (el era şi isihast, după cum vom arăta mai târziu).

De remarcat că Antim nu respectă ordinea ierarhică atunci când le trece numele în pomelnic, numindu-l mai întâi pe Macarie ieromonahul şi apoi pe Teodosie mitropolitul – şi, cunoscând faptele din exterior, cineva ar putea spune că ultimul i-a făcut mai mult bine – ceea ce este încă o dovadă că Antim avea o altă scară de valori şi preţuia cel mai mult binefacerile duhovniceşti, pe cele ascunse ochilor celor mulţi şi sincere.

E neîndoielnic că a avut multe de învăţat de la nenumărate persoane, clerici, ierarhi, cărturari şi domni, dar a ales să amintească numai pe cei care i-au dat posibilitatea unei înaintări spirituale în înţelepciune. Părerea noastră e că ieromonahul Macarie a făcut aceasta iar mitropolitul Teodosie l-a apărat şi  l-a sprijinit cât a putut de mult, creându-i condiţiile să se desăvârşească.

Dacă luăm în calcul cealaltă teorie, care susţine venirea lui Antim mai devreme de 1688-1689 în Ţara Românească şi care ni se pare mult mai verosimilă, putem cu atât mai mult să considerăm faptul, că a fost hirotonit ieromonah aici, în Ţara Românească, cu cât acel misterios nume Andrei, identificabil cu persoana lui Antim Ivireanul, ne comunică faptul că el era încă mirean în 1683, la data când mitropolitul Dosoftei al Moldovei imprima acel volum din Viaţa şi petrecerea Sfinţilor. Fapt ce face credibilă teoria că nici la Constantinopol, nici în Moldova, Antim nu a îmbrăcat haina monahală, ci în Ţara Românească şi anume: la Mitropolia din Bucureşti.

Dar, poate cea mai mare dintre necunoscutele biografiei antimiene este unde a învăţat meseria de tipograf. Al. Odobescu scria, cu aproape două veacuri în urmă, despre „Antim Ivireanul, tipograful, care sub Şerban Cantacuzino, aşeză mai întâi teascurile sale în mănăstirea Snagovului, de unde ieşiră mai multe cărţi religioase în limbile română, elenă, slavonă şi arabă.” Ştim sigur doar că Antim a tipărit cărţi la Bucureşti, începând cu 1691, mai înainte de a-şi muta o parte din utilaje la Snagov, în 1694. Şi tot Odobescu ne oferă lista cu egumeni a mănăstirii, unde Antim figurează ca stareţ între 1695-1709.

Dacă admitem că Antim ar fi fost adus în Moldova de către Dosithei (variantă pe care o credem cea mai plauzibilă), de la Constantinopol, pentru a lucra la noua tipografie de la Iaşi, atunci avem două posibilităţi: fie să considerăm că, datorită neîntrecutelor abilităţi practice a fost adus aici pentru a fi instruit în arta tipografică, fie era deja instruit la Constantinopol şi aici a venit pentru a se perfecţiona şi pentru a se pune în slujba aspiraţiilor tipografice ale lui Dosithei, care coincideau, fără îndoială, cu aspiraţiile sale. Înclinăm să credem în ultima dintre aceste două ipoteze.

Credem că Antim a venit în Ţările Române cu misiunea specială de a tipări cărţi, pentru că, oricât de minunat copist, caligraf şi miniaturist ar fi fost, oricât de bun sculptor şi de priceput în broderii, oricât de poliglot şi de cult ar fi fost, mai ales dacă era încă mirean, nu considerăm că toate acestea erau de ajuns pentru a fi adus de la mare distanţă, cu atât mai mult cu cât întotdeauna el apare legat de tipografie în mod esenţial, celelalte ocupaţii menţionate fiind adiacente. Căci ştim foarte bine că el nu a fost întrebuinţat la noi în ţară nici drept copist, nici ca traducător, nici nu i s-a încredinţat vreun post de profesor la Academia de la Sf. Sava.

Constantin Brâncoveanu – chiar dacă nu l-a chemat el însuşi – avea nevoie de un tipograf căruia să-i poată încredinţa nu numai destinele tipografiei de la Bucureşti, dar, îndrăznim să spunem, destinele Ortodoxiei, care avea nevoie vitală de cărţi, ameninţată fiind atât de propaganda catolică, cât şi de cea protestantă. Mai mult, îi încredinţa şi înfăptuirea propriilor sale aspiraţii de afirmare politică şi culturală a ţării.

Nu avea nevoie de un om oarecare Brâncoveanu, şi, aidoma lui Dosithei, nu pentru scopuri mici îl solicita pe Antim, ci pentru un ţel suprem. Dintre toţi cei care au fost protejaţi de domnitor la Bucureşti sau care au aflat adăpost la mila sa, niciunul nu a venit la întâmplare, ci fiecare a avut un rol şi un scop bine definit, în ceea ce priveşte viaţa religioasă, culturală şi politică a Ţării Româneşti.

Şerban Cantacuzino avusese nevoie de Mitrofan şi de ucenicii săi, între care şi Antim (Andrei), pentru a tipări prima Biblie românească, a cărei imprimare a început în 1687. Brâncoveanu îi încredinţează însă destinele tipografiei mitropolitane lui Antim, în 1691, după ce Mitrofan se retrage la episcopia Buzăului, continuând însă şi el să tipărească acolo cărţi importante. Dar adevăratul program tipografic cu „bătaie lungă” s-a desfăşurat sub conducerea lui Antim.

Am stabilit că venirea lui Antim în Ţara Românească este strict legată de tipografie. Problema esenţială este însă a răspunde la întrebarea: unde a învăţat Antim Ivireanul acest meşteşug „amestecat cu mare cinste şi socotit întocmai cu slujba lui Dumnezeu”[9], cu atât mai mult cu cât, după mărturia lui Del Chiaro, Antim  „ridicase la perfecţiune arta tipografiei”?[10]

S-au propus cele mai variate ipoteze referitor la această chestiune. Episcopul Melchisedec şi Emile Picot afirmă că Antim era deja tipograf în momentul venirii în Ţara Românească [11], ceea ce credem şi noi. Dar N. Dobrescu[12] şi N. Iorga[13], precum şi F. Djindjihaşvili[14] şi Gabriel Ştrempel[15] consideră că a învăţat meseria de tipograf după venirea în Ţara Românească, de la Mitrofan.

Însă ei consideră că această iniţiere s-a întâmplat după 1690 şi nu văd când ar fi avut timp şi iarăşi, cred că trebuia ca cei care l-ar fi adus în ţară să fi avut o intuiţie extraordinară, ca să îl aleagă tocmai pe el şi să investească atât de încrezători în instruirea lui, dintre toţi mirenii talentaţi şi înzestraţi care trebuie să fi existat într-un perimetru destul de larg ortodox, cu atât mai mult cu cât era un străin – nici grec, nici român.


[1] Cf. N. Iorga, Istoria literaturii române…, ed. 1901, op. cit., p. 419.

[2] Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. VII.

[3] În Mitropolitul Antim Ivireanul, art. cit., p. 775.

[4] Ibidem.

[5] Mihail-Gabriel Popescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, op. cit., p.14.

[6] Damian P. Bogdan, Viaţa lui Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 680.

[7] Arhim. Sofian Boghiu, Mitropolitul Antim Ivireanul, art. cit., p. 308.

[8] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 11.

[9] Î.P.S. Firmilian, Cuvânt de pomenire, Î.P.S. Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Cuvânt de pomenire a lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, în rev. Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 769.

[10] Anton Maria Del Chiaro, op. cit., p. 54.

[11] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 50.

[12] N. Dobrescu, op. cit., p.11.

[13] N. Iorga, Istoria literaturii române…, op. cit., ed. 1969, p. 337.

[14] F. Djindjihaşvili, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 27.

[15] Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. X.

Did you like this? Share it: