Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

Virgil Molin a încercat să demonstreze că „el era tipograf de-acasă, din Iviria.”[1] După părerea lui, Antim „a învăţat meşteşugul în tiparniţa domnitorilor din Iviria (Georgia sau Gruzia), aşezată la Tiflis (Tbilisi), capitala acestui regat. Acolo s-a perfecţionat, acolo şi-a câştigat reputaţia de iscusit « typarnic » ca realizator de frumoase cărţi bisericeşti.

De acolo a fost adus la Constantinopol de Patriarhia ecumenică”[2], care dorea să înfiinţeze o tipografie grecească la Istanbul. Dar, din cauza interdicţiei impuse de stăpânirea turcească, ce considera acest meşteşug ca fiind vrăjitorie şi lucru necurat al creştinilor – din punctul lor de vedere[3] –‚ s-ar fi renunţat la realizarea acestei tipografii la Constantinopol şi ar fi fost înfiinţată la Bucureşti, Ţara Românească  bucurându-se de o oarecare libertate.

Pentru această idee, „Dionisie al Constantinopolului, Gherasim al Alexandriei şi cu deosebire Hrisant al Ierusalimului (Hrisant sau Dosithei? – n.n.) au stăruit pe lângă vodă Brâncoveanu să le fie în ajutor”[4]. Iar Brâncoveanu a ridicat chiar o clădire „pentru un atare aşezământ tipograficesc în cuprinsul Mânăstirii Sfântul Sava”[5], unde „Antim îşi va găsi perfecta utilitate (…) ca editor şi tipograf”[6].

Mai mult chiar, V. Molin consideră că preponderenţa cărţilor tipărite care „răspundeau la o acţiune la nivelul dezideratelor ecumenice şi a scrierilor personale ale militanţilor greci întru apărarea Ortodoxiei”[7] este o dovadă în plus a faptului că iniţiativa venea din afară şi că tipografia condusă de Antim era oarecum controlată de ierarhii greci.

Principalul obstacol pentru care această opinie este dificil de acceptat este acela că ea contravine informaţiei pe care o avem cu privire la căderea în robie a lui Antim, în tinereţe, pe care ne-o oferă atât Del Chiaro, cât şi Mihai Ştefanovici. V. Molin afirmă că: „după 1684, la Tiflis, sub regele Arcil, a existat o tipografie utilată la Amsterdam şi care a funcţionat, desigur, până în 1690 şi deci există toate premisele istorice care să ateste locul unde Antim s-a putut forma ca meşter tipograf”[8], Antim plecând din Iviria fie în urma încetării activităţii tipografiei (odată cu înlăturarea de la domnie a lui Arcil), fie ca trimis la Patriarhia din Constantinopol, în scopul afirmat mai sus.

Virgil Molin are dovezi destul de substanţiale în ceea ce priveşte înfiinţarea unei tipografii în Georgia, încă din timpul regelui Arcil (1684-1696)[9]. Primele caractere georgiene ar fi fost turnate la Amsterdam, de către un meşter gravor de matriţe originar din Ardeal, Tótfalusi Kis Miklós, pastor reformat, care venise tocmai de la Cluj în Olanda pentru a învăţa această meserie, în scopul tipăririi şi răspândirii în Transilvania a Bibliei lui Luther. Şi, ca o coincidenţă interesantă, tot un ardelean, Mihai Ştefanovici, trimis de Antim din Ţara Românească, va scrie pagini importante ale începutului istoriei tipografice în Georgia, începând cu 1709.

Prima tipografie însă, s-ar fi înfiinţat în 1684, funcţionând până în 1690[10]. Virgil Molin are argumente şi dovezi documentare solide pentru a susţine această teorie, dar el mai consideră şi că „Antim, despre care se crede că a venit la noi prin 1691, ar fi putut învăţa meşteşugul, lucrând la Tbilisi cu slovele şi instalaţia adusă de Arcil de la Amsterdam. În acest caz, Constantin Brâncoveanu n-ar fi adus în voievodatul lui numai « un rob de la turci », – de care nu vedem ce nevoie ar fi avut – ci un specialist…”[11] în ale tiparului.

Putem crede că Brâncoveanu avea nevoie de un meşter tipograf şi că l-a solicitat pe Antim în acest sens, dar a considera că acesta din urmă a învăţat acest meşteşug în Georgia natală, la Tblisi, după 1684, iar în 1691 a venit la Bucureşti, înseamnă să ignorăm cu totul episodul robiei din tinereţe a lui Antim – în favoarea căruia avem două afirmaţii explicite, de la doi autori demni de crezare – sau să considerăm că, fiind răscumpărat, acesta s-a întors acasă. Aminteam mai sus că şi Iorga respinsese, într-un articol al său, ideea cum că Antim ar fi fost rob[12].

Dar atunci nu se explică informaţia lui Del Chiaro şi a lui Mihai Ştefanovici şi încă multe alte lucruri. Şi în acest caz însă, se pune problema, dacă Antim ar fi putut ajunge maestru în ale tipografiei instruindu-se la Tbilisi şi dacă Brâncoveanu şi-ar fi căutat un meşter tipograf tocmai în Georgia, ceea ce ni se pare greu de crezut, dacă nu imposibil.

Pe de altă parte, faptul că multe din cărţile tipărite de Antim Ivireanul sunt în greceşte şi poartă numele unor înalţi ierarhi greci sau se adresează întregii Ortodoxii, nu se datorează neapărat faptului că Dionisie (al Constantinopolului) şi Dosithei (al Ierusalimului) au vrut să facă din tipografia de la Bucureşti un înlocuitor al celei pe care nu ar fi putut să o înfiinţeze la Constantinopol, ci, mai degrabă, celui că interesele şi dorinţele lor convergeau cu cele ale lui Brâncoveanu, sprijinitor generos al Ortodoxiei ecumenice şi doritor de a vedea înălţarea culturală şi spirituală a ţării sale.

E adevărat că Antim a ridicat meşteşugul tipografiei la perfecţiune, după mărturia lui Del Chiaro, că realizările lui tipografice pot fi oricând comparate cu cele ale apusului european, şi că el „excela printr-un rafinament de imprimare în greceşte cel puţin egal oficinelor veneţiene.”[13] Dar nu e mai puţin adevărat că majoritatea cărţilor, totuşi, se adresau lumii româneşti. Iar perfecţiunea artei tipografice antimiene era o glorie românească a epocii brâncoveneşti.

Dosithei a folosit tipografia condusă de Antim pentru anumite ediţii monumentale pe care numai aici, la Bucureşti, sau la Veneţia le-ar fi putut tipări. Dar e sigur că în Ţara Românească îi era mai uşor. Şi acesta nu este singurul motiv pentru care a ales Bucureştiul. Căci oraşul era pe atunci un punct strategic în apărarea Ortodoxiei, centrul Ortodoxiei, de unde cărţile puteau pleca atât spre Grecia, cât şi spre sudul sau estul slav sau spre răsăritul ortodox grec, arab şi georgian. „Cu banii lui Brâncoveanu se duse astfel un război teologic înverşunat, cu arme greceşti masive. Atâta teologie greoaie nu pornise niciodată din ţările noastre, ca să zdrobească întăriturile celor de altă lege”[14], scria N. Iorga. În aceste condiţii, Antim a fost tipograful ideal atât pentru Dosithei, cât şi pentru Brâncoveanu.

  Hrisant Nottaras va dori şi el să înfiinţeze o tipografie la Constantinopol „prin anul 1713”, iar „Antim îi făgăduieşte procurarea literei de care se va simţi nevoie”[15], menţionând şi faptul că era vorba de o tiparniţă nouă, ceea ce dovedeşte că mai funcţionaseră şi altele înainte.

În fine, o dovadă că Antim era tipograf la venirea în ţară, ar fi că „nu, de tânărul Andrei nu avea nevoie Brâncoveanu ca «învăţat poliglot», ci ca meşter al tiparului, ca unul care îşi stabilise faima de iscusit în ale «slăvitului  meşteşug» (cum îl numea însuşi Antim – n.n.)”[16]. Cu această concluzie putem să fim de acord.

Însă, deocamdată, ipoteza instruirii lui Antim în ale tipografiei acasă, în Iviria, nu ne convinge. Pentru că, dacă la 1684 Antim se iniţia în arta tipografică la el acasă (de către cine?), nu vedem ce rost mai avea părăsirea ţării sale natale spre 1690, când era deja la o vârstă înaintată, şi nici nu înţelegem când mai avea timp să se afirme, unde şi cum ar fi putut să fie cunoscut de către Dosithei sau de unde să fi auzit Constantin Brâncoveanu despre el, precum nu vedem nici când ar fi avut timp să înveţe limba română. Naşte aşadar o avalanşă de interogaţii această teză, care nu le poate oferi niciun răspuns.

Nu numai V. Molin este de părere că Antim Ivireanul a învăţat meseria de tipograf în altă parte, înainte de a fi chemat la noi. Gabriel Ştrempel scrie, în prefaţa la ediţia din 1972 a Didahiilor: „N. Şerbănescu înclină să creadă că Antim a învăţat arta tipografică la Moscova sau la Kiev.”[17] Acelaşi lucru îl  susţine şi F. Djindjihaşvili[18].

Dar în articolul şi la pagina indicată de Ştrempel[19], Şerbănescu nu spune acest lucru, ci numai că „mai aproape de adevăr mi se pare însă părerea, după care, Antim a început să lucreze într-o tipografie din afară de hotarele ţării noastre. Unde? Nu se poate şti din lipsă de izvoare”[20]. Şi adaugă un argument, şi anume că independenţa materială pe care şi-o dobândise înainte de a veni la Bucureşti – idee sugerată în scrisoarea către Brâncoveanu – nu o putea avea, cel mai probabil, decât lucrând ca tipograf[21].

Ideea că Antim ar fi deprins arta tiparului în Rusia aparţine, se pare, unui cercetător ruso-georgian, despre care Djindjihaşvili spune că „O. Gvincidze opinează că Antim ar fi putut învăţa arta tipografică la Iaşi (…)  sau mai curând în Rusia, ca dovadă că tot acolo şi-a însuşit şi limba slavonă”[22]. Dar nu dispunem de date concrete care să ne demonstreze că Antim ar fi trecut prin Rusia sau prin Ucraina.

Această idee a fost preluată şi în actul de canonizare, unde se afirmă că: „se înclină să se creadă că a fost ucenic în tiparniţe kieviene sau la Moscova, unde pe lângă meşteşugul imprimării, şi-ar fi însuşit şi limbile slavă bisericească şi rusă”[23].

Limba slavă o putea învăţa şi la Constantinopol sau în Ţara Românească[24], chiar dacă se pare că ştia şi „o slavonă de «culoare» ucrainiană”[25], ceea ce însă putea să deprindă şi în altă parte decât în Ucraina.


[1] Virgil Molin, Unde a învăţat Antim Ivireanul meşteşugul de «typarnic», în rev. Glasul Bisericii, XXV (1966), nr. 9 -10, p. 841.

[2] Ibidem.

[3] Ne amintim că actul de caterisire îl acuza pe Antim ca „vrăjitor”, ceea ce dovedeşte că acuzatorii lui se foloseau de o lege turcească împotriva lui, precum odinioară alţi farisei şi cărturari spuseseră că „noi nu avem alt împărat decât pe Cezarul”, numai ca să osândească adevărul şi dreptatea.

[4] Virgil Molin, Antim Ivireanul – editor şi tipograf la Râmnic, în rev. Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 826

[5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Virgil Molin, Unde a învăţat Antim Ivireanul…, art. cit., p. 843.

[9] A se vedea Virgil Molin, Contribuţii noi la istoricul relaţiilor culturale cu Orientul Ortodox (1709-1712). Un ipodiacon ungrovlah, Mihail, fiul lui Ştefan, meşter în tipar în ţări străine, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXIXX (1961), nr. 3-4, p. 324 -331.

[10] Cf. Idem, p. 332. [11] Ibidem.

[12] N. Iorga, Despre Antim Ivireanul, art. cit., p. 614.

[13] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 70.

[14] N. Iorga, Istoria literaturii române…, ed. 1969, op. cit., p. 56.

[15] Pr. N. Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 698.

[16] Virgil Molin, Unde a învăţat Antim Ivireanul…, art. cit., p. 841.

[17] Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. X.

[18] F. Djindjihaşvili, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 24.

[19] Anume: N. Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 694.

[20] Pr. N. Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 694.

[21] Ibidem.

[22] F. Djindjihaşvili, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 26.

[23] *** Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh – Martir Antim Ivireanul, art. cit., p. 162.

[24] Cf. Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 11.

[25] Ibidem.

Did you like this? Share it: