Predică la Duminica a 9-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei[1],

grija e taurul care ne fugărește! Și pe fiecare clipă el vrea să ne ia în coarne și să dea cu noi de pământ. Sau, mai degrabă, într-o imagine mult mai amplă, ea este o siberie interioară. Pentru că grija ne este vârâtă de demoni în inimă ca un ger devastator, ca o agitare continuă a lumii noastre interioare, pentru ca să nu mai vedem bucuria de a fi, bucuria de a ne bucura de fiecare lucru mare sau mărunt pe care îl trăim.

Grija e balaurul care vrea să ne înghită bucuria. Și împotriva ei, a acestei patimi care se travestește în nevoie, noi trebuie să luptăm zilnic. Trebuie să luptăm cu rugăciunea în noi. Fiind niște rugăciuni vii, clare, strigate din toată ființa noastră către Dumnezeu.

– Dar cum putem, Părinte, să fim fără griji, fără emoții, fără nopți nedormite, când știm că vine rata la bancă, când știm că nu avem cu ce ne plăti întreținerea, când știm că nu avem bani de medicamente, când știm că nu avem bani de proces și ne pierdem casa? Cum putem să ne mai rugăm, când toate ne sunt împotrivă?

– Tocmai în aceasta constă înțelepciunea rugăciunii, iubiții mei! În faptul de a nu lăsa grija să ne obosească, să ne agite, să ne îmbolnăvească și mai mult. Pentru că grija ne spune că avem ceva de greu de trecut, de suportat. Dar rugăciunea e însăși trecerea peste greutăți. Dacă ne scufundăm în grijă nu mai putem vedea nicio ieșire, nicio remediere, nicio calmare a situației. Dar dacă rugăciunea scoate afară grija din noi, atunci noi putem să dăm ochii cu greutățile reale ale vieții noastre. Pentru că grija nu e o greutate, ci o ispită transformată în patimă, dacă s-a înrădăcinat în noi.

Grija e ca frica din vis. Pentru că în vis, adesea, avem parte de tot felul de necazuri, de probleme, de accidente. Ba nu prindem trenul, ba suntem pe punctul de a fi jefuiți sau omorâți sau un cataclism dărâmă tot ce am strâns noi de-o viață. Dar când ne trezim, frica din vis este doar…o glumă, ceva care nu s-a petrecut niciodată în viața reală.

Și la fel e și grija pentru cei care își pun toată nădejdea lor în Dumnezeu și niciodată nu se pierd cu firea în fața necazurilor și a greutăților de tot felul: o glumă. Dacă nu a făcut pui în tine, dacă nu te-a acaparat, grija e o prostie. Dar dacă ești inundat de apele ei rele, grija ia locul lui Dumnezeu din inima ta. Și tocmai de aceea nu trebuie să lăsăm grija să troneze în noi, ci Dumnezeu trebuie să fie pacea și bucuria noastră, liniștea noastră, ajutorul nostru, întăritorul nostru în rele și necazuri, scăparea noastră.

– Da, e frumos ce spuneți, dar nu pare realist! Căci dacă nu îmi fac griji, nu pot să scap în mod real de problemele pe care le am. Soluția pe care ne-o propuneți e un fel de ațipire a minții în fața greutăților vieții.

– Dimpotrivă, iubiții mei, rugăciunea e cea care trezește cu adevărat întreaga noastră ființă! Pentru că rugăciunea nu se face către ziduri, nu se face către persoane imaginare, nu se face către forțe obscure din univers, ci se face către Însuși Dumnezeul întregii făpturi, către Sfinții și Îngerii Lui. Rugăciunea este întâlnire cu Dumnezeu, vorbire cu El și coborâre a Lui în ființa noastră, prin slava Sa. Tocmai de aceea, venirea lui Dumnezeu în noi nu alungă numai patima grijii de multe, ci și toate celelalte patimi. Pentru că rugăciunea e mătura care face curățenie în suflet, care scoate tot gunoiul patimilor din noi. Și marii Sfinți ai Bisericii, luminați fiind de Dumnezeu cu privire la acest mare ajutor al omului, au iubit rugăciunea ca pe propria lor respirație. Pentru că au făcut din fiecare respirație a lor o rugăciune, o strigare către Dumnezeu, o înfrumusețare cu slava Lui, o eliberare de toate fiarele patimilor.

Așa că rugăciunea nu ne adoarme în fața grijii, ci ne trezește. Pentru că ni-L apropie pe Dumnezeu, Cel care ne luminează cu privire la orice lucru din viața noastră. Și de aceea, dacă nu știm cum să scăpăm din clinciul grijilor, din busculada gândurilor, din fricile de tot felul, rugăciunea e remediul! Pentru că ea e deschidere a minții către Dumnezeu pentru ca El să ne spună soluția mântuitoare. Ea e deschidere a întregii noastre ființe către Dumnezeu, pentru ca El să ne umple de adierea subțire a slavei Sale.

Mai pe scurt: înlocuie grija cu rugăciunea și vei vedea că grija nu există! Pentru că rugăciunea e podul care ne trece peste toate necazurile.

De ce am început cu grija predica mea, cu acest taur care ne fugărește peste tot, și am spus că rugăciunea scoate afară grija cea deșartă? Pentru că Domnul a înmulțit pâinile și peștii [Mt. 14, 19-20], i-a trimis pe Sfinții Apostoli cu corabia [Mt. 14, 22], iar El S-a suit întru munte ca să Se roage [προσεύξασθαι] [Mt. 14, 23, BYZ]. Și nu numai că S-a suit întru munte ca să Se roage, dar acolo, pe munte, El era singur [μόνος] [Mt. 14, 23, BYZ].

Pentru că rugăciunea plină de dor, de pace, de lacrimi, de mare împlinire, e rugăciunea în singurătate. Și cine o gustă, știe că singurătatea are nevoie mereu de noi și noi de ea, pentru că rugăciunea în singurătate este o școală a delicateții.

Da, noi ne rugăm aici, în Biserică, cu toții! Și rugăciunea aceasta e publică și solemnă, pentru că în ea fiecare trebuie să învățăm cum să ne rugăm și ce să-I cerem lui Dumnezeu. Dar rugăciunea aceasta publică are nevoie de rugăciunea dumneavoastră particulară zilnică, de rugăciunea neîntreruptă, de citire, de post, de milostenie, de iertare, de întrajutorare, adică de toată virtutea Bisericii.

Și pentru ca rugăciunea să crească în dumneavoastră ca făt-frumos din lacrimă, trebuie să fie plină de multă rugăciune făcută în tot locul și în tot timpul, dar, mai ales, acolo unde nu ne vede niciun ochi omenesc, ci doar ochii lui Dumnezeu.

Căci de aceea, Domnul și Stăpânul vieții noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru din mâna Satanei, S-a dus pe munte ca să Se roage de unul singur: pentru ca să ne învețe pe noi cum crește omul în viața duhovnicească. Pentru că omul crește în viața duhovnicească în tăcere, în slujire, în rugăciune, în lupta continuă cu patimile. Și când ajunge sporit în viața cu Dumnezeu și începe să vorbească despre mistica lui viață cu Dumnezeu, atunci lumea e uimită…

– De unde știe acesta atâtea lucruri? Când a ajuns el să le cunoască? Cine i le-a spus?

– Dumnezeu i le-a spus! El l-a învățat! Căci asta înseamnă teodidact: un om pe care Dumnezeu l-a învățat. Căruia Dumnezeu i-a fost Profesor. Căruia Dumnezeu i-a fost Călăuzitor în curăție, în sfințenie, în cunoaștere.

 – Dar ce are sfințenia cu cunoașterea? Cunoașterea se dobândește din studiu și din experiența directă, iar sfințenia e altceva.

– Nu, sfințenia nu e altceva…ci e cunoaștere prin experiență directă! Sfințenia e cunoașterea prin vederi și luminări dumnezeiești. Da, și Sfinții au nevoie să citească Scriptura, să citească Viețile Sfinților, să citească și iar să citească. Dar cunoașterea lor nu e numai din citit și din experiența cotidiană, din experiența vieții, ci și din vederi și din luminări dumnezeiești. Și pentru Sfinți, ce le dă Dumnezeu să vadă și ce îi luminează Dumnezeu sunt mai importante decât propriile lor trăiri și experiențe mundane. Pentru că vederile și luminările dumnezeiești sunt ceea ce noi numim experiență duhovnicească. Pentru că pe ea o primim nu din citit și nu din lumea aceasta, ci din vederi și luminări dumnezeiești, din cele primite prin harul dumnezeiesc.

Așadar, experiența duhovnicească trebuie să se împreuneze cu cultura teologică și cu cunoașterea lumii noastre, pentru ca să avem de-a face cu un mare Părinte duhovnicesc și Teolog al Bisericii. Cultura teologică e formată din cărțile teologice pe care le citești și le traduci, din tot ceea ce înțelegi și rumegi, luminat de Dumnezeu, din întreaga Tradiție a Bisericii. Dar pentru ca să nu fii un teolog și un părinte duhovnicesc anistoric și care să te comporți ca și când ai trăi în secolul al 4-lea al Bisericii, pe când tu trăiești în secolul al 21-lea al Bisericii, trebuie să cunoști lumea ta.

– Și ce înseamnă să îți cunoști lumea?

– Să fii la curent cu evenimentele politice, economice, sociale, culturale, științifice. Să știi ce se scrie, ce se publică, ce filme au apărut, ce piese de teatru se joacă, cine creează lucruri importante în țara ta și în alte țări, ce noi descoperiri științifice s-au făcut, care e situația națiunii tale și a lumii în general, spre ce ne îndreptăm, ce vrem noi și ce vor ceilalți de la noi, cum se vorbește și se trăiește azi, cum se suferă și se moare în ziua de azi.

Adică trebuie să fim informați, dar și educați, trebuie să fim teologi activi în lumea noastră, care ne problematizăm și oferim soluții, care îi facem pe oameni să gândească și să își revizuiască atitudinile, care îi ducem pe oameni spre adâncul vieții duhovnicești și nu îi lăsăm la mal, doar să admire…dar nu și să guste din sfințenia Bisericii.

Căci de ce e valul acesta de extremism ortodox după un mare eveniment ca Sinodul din Creta? Pentru că ierarhia Bisericii nu și-a făcut datoria, așa cum trebuia, în teritoriu. A băgat gunoiul sub preș, nu a spus lucrurilor pe nume, nu a dezamorsat fanatismul din fașă, ci l-a lăsat să prospere.

Pentru că extremismul nu e altceva decât cunoaștere puțină și experiență puțină. Degeaba încercăm, unii dintre noi, să explicăm și iar să explicăm niște lucruri atât de clare, dacă credincioșii noștri își închipuie că trăiesc în alt secol decât în cel de față. Ei separă duhovnicia de teologie și de experiența cotidiană, nu le văd pe toate la un loc, dar vor să înțeleagă niște texte deopotrivă duhovnicești, teologice și care vorbesc despre realitatea lumii noastre.

Însă, cum să presupui niște lucruri despre anumite texte, până nu le traduci din greacă și până nu le citești și nu cugeți la ele? Pentru că textele Sfântului și Marelui Sinod au fost scrise în neogreacă și acelea sunt actele autentice ale Sinodului, pe când în celelalte limbi avem traduceri cu parafraze și cu adăugiri și cu schimbări de sens neavenite.

Ca să citești actele sinodale, mai pe scurt, trebuie să știi neogreacă. Iar pentru ca să le înțelegi, trebuie să fii un teolog versat, un om duhovnicesc în adevăratul sens al cuvântului, adică plin de experiențe ale vederii și ale luminării dumnezeiești și un om al vremii tale, care înțelegi nevoile și rezolvările acestor nevoi în termenii prezentului și nu ai trecutului.

Dar fiecare dintre noi, când citim Scriptura și biblioteca patristică a Bisericii, trebuie să fim aceeași oameni: deopotrivă teologi, oameni duhovnicești și culturali, cu multă cunoaștere științifică și intuire a realităților lumii noastre.

Pentru că cele ale lui Dumnezeu sunt pentru Sfinți și nu pentru păcătoși. Și dacă vrei să le înțelegi pe cele ale Bisericii trebuie să le înveți de la cei care sunt, deopotrivă, teologi, duhovnicești și culturali, adică oameni ai vremii lor.

Altfel, încerci să rupi răspunsuri de la diverși Sfinți ai Bisericii, să le decontextualizezi și să consideri că acesta e „răspunsul patristic” al Bisericii. Însă cum să fie răspunsul patristic al Bisericii un colaj de texte? Colajul literar e ceea ce este: o adunătură de texte.

Pentru ca să ai răspunsuri eclesiale pentru lumea ta, trebuie să ai…linie directă cu Dumnezeu.

Și cred că știți cu toții ce înseamnă să avem…pile…Când ni se deschide ușa spre președinte sau spre patriarh, spre un senator sau spre un comerciant de succes…înseamnă că suntem bine-veniți. Înseamnă că suntem sau că avem pe cineva care ne-a recomandat, care ne-a făcut să fim „de treabă”. Dacă nimeni nu ne-a făcut oameni „de treabă”, încercăm în van să stăm pe la ușile oficiale. Pentru că ele nu se deschid de la sine…ci doar dacă le deschide cineva dinăuntru.

Însă, la Dumnezeu, treaba e invers! Și inversul lui Dumnezeu e mult mai benefic decât statul la ușile oficiale. De ce? Pentru că El nu așteaptă ca noi să batem…la ușa Lui, ci El, ditamai Dumnezeul, vine și bate la…ușa noastră!

– Unde scrie năzbâtia asta, Părinte, că Dumnezeu bate la ușa noastră?

– În Apocalipsis, dragul meu! Acolo, în acea carte, unde alții citesc numai ce vor, se spun multe lucruri mântuitoare, care sunt mai importante de mii de ori decât 666. Căci în Apoc. 3, 20, Domnul ne spune: „Iată, am stat la ușă și bat [Ἰδού, ἕστηκα ἐπὶ τὴν θύραν καὶ κρούω]! Dacă cineva are să audă glasul Meu, și are să deschidă ușa, [atunci] și [Eu] voi intra către el, și voi mânca cu el și el cu Mine [ἐάν τις ἀκούσῃ τῆς φωνῆς Μου, καὶ ἀνοίξῃ τὴν θύραν, καὶ εἰσελεύσομαι πρὸς αὐτόν, καὶ δειπνήσω μετ᾽ αὐτοῦ, καὶ αὐτὸς μετ᾽ Ἐμοῦ]” [BYZ].

Mai e „o năzbâtie”, „o prostie” a mea? Nu mai e! De ce nu mai e? Pentru că El stă la ușă nu de azi, de ieri și bate, ci din prima clipă a vieții noastre. Iar noi, în relația cu Dumnezeu, ne dăm de șefi, de aroganți, de ocupați…pentru că nu vrem să Îi răspundem. Pentru că clanța, pe care trebuie să apăsăm și să Îi deschidem lui Dumnezeu, se numește convertire: adică întoarcere dinspre noi spre El. Și cât timp nu ne pocăim, cât timp nu ne venim în fire, cât timp nu înțelegem că avem nevoie de Dumnezeu mai presus decât orice altceva…stăm închiși în casa noastră, Dumnezeu bate la ușă și pe ploaie și pe vânt, și pe caniculă și pe ghețuș…iar noi ne uităm online.

Dar dacă Îi deschidem lui Dumnezeu, El nu mai pleacă de la noi. Și nu numai că mănâncă cu noi, dar și doarme cu noi, și slujește cu noi și Se roagă cu noi și gândește împreună cu noi și scrie împreună cu noi, trăiește și moare împreună cu noi, pentru că El locuiește cu noi.

Așa că, dacă avem relații directe cu Dumnezeu, fiești și nu fricoase, atunci putem avea răspunsuri pentru lumea de azi. Și răspunsurile noastre Îl au pe Dumnezeu în centrul lor. Pentru că Dumnezeu e Cel ce ține în mână toate și nu oamenii!

Iar dacă nu aveți pile, dar Îl aveți pe Dumnezeu în voi, nu ați pierdut nimic. Pentru că și pilele mor…dar Dumnezeul, Care e în voi, nu moare niciodată și nici voi, dacă stați cu El la masă, în voi, pe fiecare zi!

…Corabia Apostolilor Lui „era în mijlocul mării [μέσον τῆς θαλάσσης ἦν]” [Mat. 14, 24, BYZ]. Pentru că Biserica e în mijlocul lumii. Și Biserica nu poate fi evacuată din lume, pentru că ea e centrul lumii.

– Cum e, Părințele, Biserica centrul lumii, când ea e remorca Statului? Statul o finanțează, Statul o ajută, Statul o sprijină, ea nu face nimic fără finanțele de la Stat și fără ajutorul altor organe ale Statului. Cum e în centru, dacă ea e la periferie?

– Prietene, paradoxul e realitate viguroasă! Pentru că Biserica, văzută de Stat ca un auxiliar bun la nevoie, e, de fapt, în centrul societății și nu la periferia ei. Dacă Biserica ar fi un ONG[2] și nu o instituție divino-umană, ar fi la periferie în comparație cu Statul, care e central. Numai că Biserica e anterioară statelor moderne, democratice sau nu, și e anterioară și creației lumii, pentru că Biserica e din veci, atâta timp cât Dumnezeu e din veci și e Capul Bisericii.

Înainte de oameni, Dumnezeieștii Îngeri au făcut parte din Biserica lui Dumnezeu, pentru că ei au fost creați înainte de crearea lumii văzute, ei fiind lumea nevăzută, dar reală a lui Dumnezeu. Căci ei sunt nevăzuți pentru noi, cei de azi, care suntem suflete întrupate, care suntem oameni. Dar când vom muri, când vom fi numai suflete, noi îi vom vedea pe Îngeri, cât și pe draci. Iar la învierea de obște, când vom fi ființe transfigurate, îi vom vedea pe mai departe pe Îngeri și pe demoni, pentru că demonii se vor chinui veșnic în Iad, dar nu vor fi desființați ontologic. Pentru că Dumnezeu nu desființează nimic din creația Sa, pe care a făcut-o bună și frumoasă și plină de har.

Când Dumnezeu l-a făcut pe om, atunci omul a intrat în Biserica lui Dumnezeu, adică în comuniunea cu El. Și Dumnezeu a avut Biserica Lui în Vechiul Testament, dar are Biserica Lui și în Noul Testament.

Căci chiar dacă instituțiile Legii mozaice s-au schimbat și acum le avem pe cele de la Domnul și de la Apostolii Lui, noi îi cinstim pe Sfinții Vechiului și ai Noului Testament ca pe Sfinții Bisericii și nu spunem că ei sunt „sfinții evreilor”.

Așadar, deși Biserica creștină s-a înființat la Cincizecime, prin coborârea harului Treimii în cei credincioși ai Lui, Biserica creștină își asumă întreaga Biserică și Tradiție autentică a Vechiului Testament, dar nu și lucrurile inventate de evrei, după ce nu au mai fost poporul ales al lui Dumnezeu.

Și Biserica e în centrul lumii, pentru că Dumnezeu e în centrul lumii, ca Creatorul și Proniatorul și Mântuitorul și Judecătorul ei. Că vrem noi, că nu vrem, că Biserica e băgată în seamă de Stat sau că e prigonită de el și se ascunde, Biserica e întotdeauna în centrul lumii și e sursa de viață a lumii, pentru că numai în ea se mântuiește omul. În Biserică se mântuiește omul și nu în pseudo-biserici!

Și de aici, din Biserică, începe lumea nouă, lumea transfigurată, lumea care se va înveșnici, și nu din cabinetele ministeriale ale Statului sau de la președinție. Pentru că Capul Bisericii, Fiul lui Dumnezeu întrupat, va transfigura întreaga umanitate și întreaga lume și nu un om.

Corabia, ca și Biserica, e pe mare, e în lume, iar Ucenicii Lui sunt în ea. Și marea, adică lumea, este βασανιζόμενον ὑπὸ τῶν κυμάτων [Mt. 14, 24, BYZ]. Cum se traduce βασανιζόμενον [vasanizomenon]? În mod normal, prin chinuită, muncită, torturată. De cine e chinuită lumea? De valuri! De valurile păcatelor. Însă Gingrich Greek Lexicon ne spune că în situația lui Mt. 14, 24, ar fi bine să îl traducem pe βασανιζόμενον prin press hard [presată/ apăsată tare].

Însă, fie de spunem că Biserica e chinuită, fie că spunem că ea este apăsată/ minimalizată, spunem același lucru. Pentru că Biserica a fost, este și va fi chinuită, din păcate, cu toată civilizația, prosperitatea și tehnologia noastră. De ce? Pentru că vor enerva întotdeauna exigențele absolute ale vieții creștine, ale vieții ortodoxe. Și de aceea se va găsi unul ca să te împuște, altul care să te tortureze, altul care să îți dea în cap pe stradă sau să intre peste tine în casă și să te omoare…numai pentru faptul că tu ești creștin ortodox și nu altceva.

Pentru că istoria Bisericii e plină de crime împotriva umanității. Fiecare martiriu e o crimă împotriva umanității. Însă istoria Bisericii cunoaște martirizări de zeci, sute și mii de oameni într-o zi și nu doar de cazuri singulare.

Iar cine, azi, se ocupă de inventarierea holocausturilor, a discriminărilor, a rasismului, a terorismului existent în istorie, trebuie să știe că Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, e cea mai martirizată, minimalizată și marginalizată instituție a istoriei lumii. Că holocaustul nu e o realitate doar de secol 20 și nu i-a vizat numai pe evrei, ci istoria e plină de holocausturi, adică de crime în masă, făcute împotriva unor oameni fără apărare.

Însă Biserica trece prin chinuri și se sfințește în mijlocul lor, pentru că ea e cu Dumnezeu, Care o sfințește. Iar Dumnezeul întregii lumi umblă pe mare ca pe uscat [Mt. 14, 25], pentru că pe El nu Îl scufundă nicio frică, nicio grijă, nicio descurajare, nicio intimidare, nicio prigoană. El merge pe deasupra lumii și întinde mână de ajutor, mână puternică, mână iubitoare, mână tare, și îl ridică pe fiecare Petros al credinței, adică pe fiecare credincios, din valurile mării [Mt. 14, 31].

Căci noi, puțin-credincioșii, noi, păcătoșii, noi, iubitorii de cele deșarte, ne scufundăm ca pietroiul în păcate multe. Dar Dumnezeu ne ridică din fundul mării, din fundul Iadului la viață, dacă vrem să deschidem ușa…Celui care bate la ușa vieții noastre.

Pentru că Domnul ne cere să îndrăznim întru El [Mt. 14, 27]. Dar atunci când păcătuim, El nu ne lasă de unii singuri, nu ne consideră niște „rebuturi”, ci ne dă mână de ajutor, mână de mântuire.

Căci Petros, Apostolul, nu mai putea să iasă din valuri fără El. Nimeni nu poate să iasă din valurile păcatului fără El. Pentru că numai El ne ridică din păcatele lumii. Numai El ne înfrumusețează pe noi din nou, prin iertarea și curăția Lui, pe noi cei care ne murdărim de noroi și de murdărie de tot felul, de murdăria multor patimi demonice.

Pentru că El dorește ca noi să înviem din păcat și să I ne închinăm Lui [Mt. 14, 33]. Și să mărturisim toate dogmele Lui cu inimă mare și frumoasă. Pentru că El dorește ca noi să fim Sfinți, să fim Sfinții Lui, și nu niște hahalere, niște pramatii, niște lichele. El ne vrea pe noi veșnic cu El, pe noi, Biserica Lui, pentru că Biserica Lui e veșnică.

De aceea, iubiții mei, dacă ne e frică de griji, dacă ne e frică de frici, dacă ne e frică de dialog, dacă ne e frică de draci mai mult decât de Dumnezeu, avem frici puerile! Pentru că Dumnezeu e singura  și unica grijă a noastră. Noi n-avem alt dor, alt viitor, altă viață decât pe Dumnezeu. Noi n-avem altă nădejde în afară de El.

Marii zilei se duc unul câte unul, vrăjmașii noștri azi sunt, mâine nu mai sunt, însă Dumnezeu e mereu cu noi și El va fi mereu cu noi, dacă Îl ascultăm pe El în toate.

De aceea, nu vă încredeți în om, nu vă încredeți în sănătatea dumneavoastră, nu vă încredeți în ziua de mâine, nu vă încredeți în banii pe care îi aveți, nu vă încredeți în copiii pe care îi creșteți, nu vă încredeți în tehnologie, nu vă încredeți în știința dumneavoastră…că în fața morții nu e niciunul dintre noi favorizat. Ci încredeți-vă doar în El, în singurul vrednic de crezare, și faceți azi ce trebuie să faceți toată viața!

Faceți din aziul dumneavoastră o veșnicie! Faceți din clipa de față o întâlnire cu Dumnezeu! Faceți din momentul de față o bucurie veșnică, prin orice faptă bună pe care ne-o cere Dumnezeu!

Pentru că sunteți ceea ce faceți. Sunteți cât prăznuiți, cât vă rugați, cât vă pocăiți. Sunteți ca rugăciunea pe care o strigați către El. Sunteți în Corabie și Corabia e pe valuri, dar mântuirea dumneavoastră e în această Corabie, în singura Corabie a lui Dumnezeu, în care și Sfântul Noe, și familia sa s-a mântuit de potop.  De potopul urgiei lui Dumnezeu, care se dezlănțuie peste cei care păcătuiesc fără scrupule.

Să strigăm către Domnul ca Sfântul Petros, Apostolul [Mt. 14, 30], dacă am călcat strâmb și am păcătuit grav împotriva Lui și a Bisericii Sale!

Dacă ne-a plăcut extremismul religios, să ne placă și pacea care covârșește toată mintea!

Dacă ne-a plăcut să țipăm împotriva ierarhiei Bisericii, să ne placă și smerenia de a învăța de la ierarhia Bisericii dreapta viețuire ortodoxă!

Dacă ne-am crezut „sfinți” și „nepătați”, niște „catari” ai Bisericii, să ne placă și mărturisirea păcatelor și lacrimile și simplitatea vieții ortodoxe și bunăvoința creștină!

Pentru că El ne va ridica din buna părere despre noi înșine și ne va aduce la pocăință, prin care oamenii văd cu adevărat, merg cu adevărat, înfăptuiesc cele bune cu adevărat.

Vă doresc numai bine, mult spor în toate și să trăim acest sfârșit de an bisericesc cu înțelepciunea care rodește struguri și nu aguridă! Amin.

---

[1] Scrisă în dimineața zilei de 17 august 2016, zi de miercuri, însorită, cu 21 de grade la ora 9.00.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Organizație_neguvernamentală.