Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a.

***

În această demnitate a rămas Antim până în ziua de 22 februarie 1708, când a urcat cea mai înaltă treaptă ierarhică, ajungând Mitropolit al Ungrovlahiei, în urma morţii bătrânului mitropolit Teodosie, la 27 ianuarie 1708. Acesta a lăsat prin diată ca să-i urmeze în scaunul mitropolitan Antim, episcopul de Râmnic, dorinţă care a fost acceptată şi împlinită.

Iată cum descrie Radu Greceanu evenimentele premergătoare întronizării şi întronizarea lui Antim:

„Când au fost cursul anilor dă la Hristos 1708 ş-au dat obşteasca datorie şi preasfinţitul părinte mitropolitul ţării kir Theodosie, carele mult bolind, atât de slăbiciunea bătrâneţelor cât şi alta osibită a trupului boală şi viind ceasul cel hotărât al zilelor, au adormit în Domnul la luna lui ghenarie 27, iar arhiereu ţării 40 de ani [a fost].

După ce deci au răposat, gătind toate cele ce au trebuit ale pogribaniii, au mersu a doao zi măriia-sa prealuminatul domnu chemând şi pre amândoi patriarşii: cel dă la Alexandriia şi cel dă la Ierusalim, de au fost în slujba pogribaniii şi toţi arhiereii câţi s-au adunat aici, preoţi, egumeni şi altă mulţime de norod, atât bisericescu cât şi mirenescu, l-au slujit în Sfânta Mitropolie cu cinste mare, luându-şi toţi creştinii iertăciunea cu sărutarea sfintei lui mâini.

După aceia deci s-au suit în casele vlădiceşti şi împreună cu sfinţii patriarhi şi arhierei, cu toată boierimea, după ce deci măriia-sa vodă în casă au întrat cu cei mai de sus pomeniţi, au început a vorovi pentru alegere de vlădică, ca să puie, pentru ca să se păstorească turma lui Hristos cea pravoslavnecă; fiind dar cu diiata răposatului părinte mitropolit kir Theodosie, ales ca să rămâie în urma lui păstoriu sfinţii-sa părintele râmniceanul kir Anthim, care acea diiata înaintea tuturor scoţându-se de s-au citit, aşa cu un cuvânt toţi au zis cătră măriia-sa vodă, atât părinţii patriarşii, cât şi alţi arhierei şi boieri ca: precum bătrânul păstoriu răposatul părinte au hotărât şi au ales pă acel pomenit episcop râmnicean, el să fie arhiereu şi vlădică, iar nu altul, şi aşa văzând măriia-sa că toţi aşa află şi găsescu să fie, l-au chemat acolo în casa cea vlădicească şi i-au dat cârja”[1].

În consecinţă, domnitorul a trimis scrisori la Patriarhia Ecumenică, cerând să se facă „metathesis” (transferare) şi „ecdosis” (înscăunare), „şi aşa la fevruarie 21 dni, i s-au făcut metathesis de la episcopiia Râmnecului la vlădiciia ţării. După aceasta deci, a doao zi, la fevruoarie 22 dni, după ce măriia-sa vodă de la liturghie au ieşit, slujind liturghia părintele patriarhul Alexandrias [al Alexandriei], fiind duminica cea dentâi a postului care tis Orthodoxias [a Ortodoxiei] să numeşte, au trimis măriia-sa pă dumnealui Ştefan Cantacuzino marele postelnic, cu carâta cea frumoasă domnească şi cu alaiu frumos la Sfânta Mitropolie, dă l-au proscalisit să vie la curte, pă carele aducându-l pă scara cea mare pen divan, s-au împreunat cu măriia-sa vodă, sărutându-i mâna şi  făcându-i frumoasă oraţie dă păstoriia ce i s-au dat, iproci”[2].

Ni s-a păstrat predica de la întronizarea sa ca mitropolit, în care Antim făgăduia să vă fiiu de mângâiare la scârbele robiei cei vaviloneşti a lumii aceştiia, ca Ieremia norodului lui Dumnezeu şi ca Iosif, al unsprezecelea fecior al patriarhului Iacov, egiptenilor; şi dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate câte ne aduce ceasul şi vremia, pentru care lucru am datorie să priveghez cu osârdie şi făr’ de lene, zioa şi noaptea şi în tot ceasul, pentru folosul şi spăseniia tuturor de obşte, învăţându-vă şi îndreptându-vă cu frica lui Dumnezeu, pre calea cea dreaptă [3].

A fost providenţială această înscăunare a lui Antim Ivireanul ca Mitropolit al Ungrovlahiei în Duminica Ortodoxiei, fiind ca un semn profetic al celor pe care avea să le împlinească în slujba Bisericii, cu răsfrângeri benefice în tot Orientul ortodox.

Despre această predică, Gabriel Ştrempel, între alții, sesizează „că predica a fost rostită în româneşte, deşi la această solemnitate erau prezenţi cei doi patriarhi amintiţi şi, cu siguranţă, alţi arhierei greci. Era nu numai un gest de deferenţă faţă de domn şi de consideraţie faţă de boierii de ţară prezenţi, ci şi o demonstraţie de stăpânire a limbii române, pe care o socotea capabilă să exprime simţăminte tot atât de înalte ca şi limba greacă”[4].

În această didahie inaugurală, pentru calitatea sa de Mitropolit al Ungrovlahiei, Antim pornea de la un verset ce va deveni leit-motiv pe parcursul predicii, şi anume Veniţi după Mine şi voiu face pre voi păscari de oameni (Mt. 4, 19).

Trebuie remarcat însă, că în Duminica Ortodoxiei, în care a fost hirotesit mitropolit, după mărturia lui Radu Greceanu, nu se citeşte din Evanghelia după Matei, ci din Evanghelia după Ioan 1, 43-51, în care se vorbeşte despre chemarea la apostolat a Sfinţilor Filip şi Natanael şi despre descoperirea faptului că Mântuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Noul mitropolit a sintetizat cele opt versete din pericopa evanghelică de la Ioan printr-un verset de la Matei – după cum am văzut – dezvoltând cu „elocvenţă, poezie şi patos, nedepăşită până în zilele noastre”[5], o predică despre chemarea apostolică, fiind el însuşi în acea zi chemat de Dumnezeu să slujească în calitate de mitropolit, de păstor al întregii turme creştineşti a Ungrovlahiei, cel ce avea să devină „apostolul şi martirul Antim Ivireanul”[6].

Această predică este o adevărată bijuterie oratorică, construită cu multă artă şi tehnică retorică şi poetică, dar şi cu multă înţelepciune teologică, „un mic imn închinat păstorului de suflete[7], aceeaşi temă fiind cea „pe care o alesese, cu multe decenii înainte şi Meletie Syrigos în predica rostită la înscăunarea lui Varlaam ca mitropolit al Moldovei”[8].

Antim dovedea întregii asistenţe justeţea alegerii sale şi dădea măsura pregătirii sale teologice şi a măiestriei artistice. Faptul că a rostit discursul său omiletic în româneşte este o dovadă în plus a conştiinţei sale că a devenit arhipăstor al românilor, ales de Dumnezeu în vremuri de cumpănă ca să fie „păstorul cel bun” şi nu unul dintre năemiţi care lasă oile lor de le mănâncă lupii [9].

Importantă pentru el era turma sa, nu prestigiul său personal, pe care, dacă l-ar fi urmărit, ar fi putut foarte lesne să rostească o la fel de iscusită predică în greceşte, în care i-ar fi fost mult mai uşor să se exprime cu fineţe teologică, decât într-o limbă română încă nedesăvârşită, pe care trebuia să o şi creeze, în mare măsură, ca limbă literară, în acelaşi timp ce îşi gândea şi scria discursurile, într-un îndoit efort demn de toată lauda.

Despre acest lucru Iorga spunea: „Se pare că dintre mitropoliţii care i-au urmat – şi unii erau totuşi oameni cunoscători şi iubitori de carte, păstori sufleteşti plini de râvnă – nimeni n-a mai urcat treptele ce duceau către amvon pentru a întări şi mângâia în româneşte sufletele credincioşilor”[10].

Antim Ivireanul nu a fost niciodată un oportunist, nu şi-a dorit demnităţi înalte, dar atunci când le-a primit, s-a străduit din răsputeri să-şi împlinească datoria faţă de cei care i-au arătat încredere. Cuvintele sale răsună până la noi ca o mărturie şi ca un crez al vieţii sale, de care nu s-a dezis niciodată:

Eu aici, în ţară, n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă; nici mănăstirea Snagovului o am luat-o cu de-a sila. Iară ce am lucrat în 7 ani, ce am făcut acolo (nu atâta din venitul casei, cât din sudorile feţii mele), lucrurile acelea mărturisesc la toţi (…); iară încailea am eşit cu cinste şi nimeni nu mi-au luat seama, căci să vedea că am făcut şi am adaos, iară n-am stricat, iar nici datorie n-am lăsat.

La episcopiia Râmnicului puiu martur ton crifocardiognostin Teon că nici în visul mieu den to efantastica să mă fac arhiereu, cunoscându-mă pe mine mai păcătos şi mai nevrednic decât toţ oamenii pământului. Iar de vreme ce o ta panta pros to simferon iconomon Teos aşa au vrut, să rădice, din pământ sărac şi din gunoiu să înalţe meser, tu catisi afton meta arhonton lau aftu, eu ce puteam face? Ipotaghin to Chirio che ichetevsa afton.

Am şăzut şi acolo trei ani, fără doao luni. Ce am lucrat şi acolo (nu atâta din veniturile casei), cât, iară, din osteneala şi sudoarea feţii mele, iaste fanaron tis pasi.

Eşirea mea de acolo n-au fost cu voia mea. Eram odihnit cu atâta şi mi-ajungea din destul necazurile ce petreceam; iar apoi am eşit cu cinste şi nici seama mi-au luat nimenea, nici datorie am lăsat, că aşa ni-au slujit vremea.

Mitropolia n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni. Facă-mi Dumnezeu răsplătire de va fi urmat vreuna din acestia, ci aşa au fost plăcut înaintea Stăpânului Dumnezeu şi au luminat pre măriia-ta şi te-au făcut organon la mijloc, de mi s-au făcut mutare dintr-un scaun într-altul.

Şi, ştiind că această sinafia iaste duhovnicească, am pus osteneli peste osteneli întru toate şi am trudit din zi din noapte să înmulţesc talantul Domnului, pentru ca să nu mă număr în rândul leneşii slugi; şi am silit, după putinţa mea şi după proastă ajungerea minţii mele, de am lucrat în viia Domnului, de nu ca cel de la al noaolea ceas, măcar ca cel de la al unsprăzecelea ceas şi nădăjduiesc vă voiu lua de la Stăpân plata deplin „că iaste volnic pre al Său”.

Şi acestia câte am lucrat cu mâinile şi câte am grăit cu limba, cine va vrea, să le socotească me orton loghismon aprosopoliptos che cata Teon niciuna nu va afla ca să nu fie spre slava lui Dumnezeu, spre cinstea măriei-tale şi spre folosul ţării [11].


[1] Radu Greceanu, Cronicari munteni 3, op. cit., p. 151-152.

[2] Idem, p. 152.

[3] Opere, p. 7.

[4] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 171.

[5] Idem, p. 170-171.

[6] Teodor M. Popescu, Antim Ivireanul, apostol şi mucenic al dreptei credinţe, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 863.

[7] Dan Horia Mazilu, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Ed. Polirom, 1999, p. 228.

[8] Ibidem.

[9] Opere, p. 135.

[10] N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul XVIII, ed. 1969, op. cit., p. 347-348.

[11] Opere, p. 227-228.

Did you like this? Share it: