Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [14]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

***

Antim Ivireanul are atât de mult conştiinţa nevinovăţiei, încât îi aseamănă pe vrăjmaşii săi cu Iuda: Între celialalte mozavirii şi vânzări ce-mi fac, ca Iuda pre Hristos, au zis către măriia-ta, cel ce au zis, cum să fiu făcut 24 de capete asupra măriei-tale împotrivă, ce, şi cu ce voiu să fac. Întreabă pre părintele Nisis, să-ţi spue acele capete ce zic, că i le-am cetit într-acel ceas ce au pomenit de iale, fiind de faţă şi Odrianul, care capete eu vream să le arăt măriei-tale tocmai de atunce şi să-ţ cer voe să mă laşi să-i afurisesc de faţă pre cei ce le scornesc; dară n-au vrut să mă lase unii.

Iar de vei pohti măriia-ta să ţi le trimiţ să le ceteşti, să vezi ce cinste îmi fac fiii miei cei sufleteşti şi ce vorbesc pentru mine; ci zicând eu aceluia ce ţi le-au spus, cum că s-au lunecat şi el cu firea, ca toţ oamenii şi cum că toate le am însemnate capete şi nevrând să i le cetesc, că nici aveam vreme, nici îmi iaste drag să le mai auz, au zis către măriia-ta to anapalon [contrariul]. Dumnezeu să le facă plată fieştecăruia dintr-înşii, după faptele lor; eu sunt gata [1].

Duşmanii mitropolitului merseseră până într-acolo încât îl acuzaseră de fapte împotriva domnitorului, pe care el le descoperise că se puseseră la cale de alţii, pe care  nu-i numeşte, din cauză, probabil, că erau feţe „sus-puse” şi pe care domnul îi ştia şi el, fără îndoială, foarte bine. Antim îi avea ca martori pe însuşi Mitrofan de Nyssa şi pe mitropolitul de Adrianopol, ca să probeze adevărul spuselor sale.

În legătură cu demisia sa, mitropolitul nu vrea să renunţe la această demnitate, nu pentru sine, ci pentru că a face de bună voie „paretisis” este împotriva canoanelor bisericeşti, căci călcăm porunca şi făgăduiala şi Dumnezeu nu glumeşte [2]. Dar, deşi ca autoritate eclesiastică, este supus lui Dumnezeu, totuşi, pentru dragostea măriei-tale, de ne vei porunci, vom face, pentru ca să nu socoteşti că-ţi stăm împotrivă; numai fă, măriia-ta, socoteală dreaptă şi cu frica lui Dumnezeu [3].

Însă voievodul trebuie să ţină seama de considerentul că, precum nu are voie nici măcar să despartă doi oameni simpli uniţi prin căsătorie, căci este legătură sfântă, cu atât mai puţin nu îl poate despărţi pe vlădica ţării de treapta lui, că iaste împreunare duhovnicească, iar el are datorie, până la vărsarea sângelui, să nu-ş părăsească turma…[4].

Singurul „compromis” pe care îl face mitropolitul în această înşiruire a raţiunilor care sunt de partea lui, este acela de a-i aminti domnitorului ţării, ca unui domn creştin [5], că nu să cuvine să fiu lipsit acum, la bătrâneţele mele, de amândoao: şi de turma ce mi s-a încredinţat de la Dumnezeu, ca unui nevrednic, şi de munca şi de osteneala tinereţelor mele [6]. Antim aducea în atenţie, astfel, în subsidiar, o lege vechitestamentară şi în acelaşi timp, un canon bisericesc, prin care se interzice pedepsirea cuiva de două ori pentru aceeaşi vină.

Acest apel la compătimirea domnului, ce poate părea o umilire din partea mitropolitului, este însă urmat de o luare de poziţie şi mai tranşantă, prin care i se reproşează acestuia că pleacă prea repede urechea la ce spun clevetitorii, şi anume că el, mitropolitul, a acumulat datorii, acuzaţie la care răspunde foarte vehement că: am cheltuit ca la o casă a mea, cum cheltuieşte fieştecine la casa sa şi ca un păstoriu adevărat, iară nu ca un năemit care junghe şi strică. Şi alta: pre aceste vremi aş pohti să ştiu, cine nu iaste datoriu, din câţ ne fiiarbem într-această ticăloasă de ţară? Că întâi şi pre măriia-ta te auz totdeauna zicând cum că iaste datoare ţara cu doao sute şi mai multe de pungi; oare acea datorie măriia-ta o faci, au întâmplările vremii? Adevărat, întâmplările vremii [7].

Cu alte cuvinte, îi atrage atenţia lui Brâncoveanu asupra faptului că, dacă este să acuze pe cineva că are datorii, el, domnul, e primul care are cele mai mari datorii, dar nu din cauză că nu gestionează bine averea ţării, ci pentru că acestea sunt cerinţele vremii şi altfel nu se poate ieşi din impas, fără a te îndatora altora. Acesta nu este glasul unui om care a greşit şi cere îndurare, ci al unui om care face apel şi la prietenia cu domnitorul, dar şi la o dreaptă evaluare a întregii situaţii, cu mult curaj şi simţ al răspunderii.

Ultimul punct pe care îl scrie Antim Ivireanul ne oferă posibilitatea să „admirăm” în toată „splendoarea” ei, ipocrizia, dar şi iraţionalitatea, izvorând probabil dintr-o invidie şi răutate oarbă, a celor care îl acuzau pe acesta.

Într-o Ţară Românească în care, de la boieri până la ierarhi şi negustori, foarte mulţi erau greci, deci străini, mitropolitului i se imputa faptul că nu era român, „acuzaţie” la care el răspunde cu dreptate (şi cu multă răbdare şi smerenie, aş spune) că în Hristos suntem toţi una [8] şi că Dumnezeu au făcut lumea slobodă pentru toţi [9], cu atât mai mult cu cât el nu este, nu a fost şi nu va fi singurul arhiereu străin în această ţară.

A doua scrisoare datează din 3 februarie 1712. Se pare că, în trei săptămâni, domnitorul nu luase încă o decizie definitivă cu privire la Antim şi era încă în cumpănă, însă, după cum se afirmă în această scrisoare, făcuse investigaţii în legătură cu datoriile mitropolitului şi aflase, în parte, justificările necesare pentru cheltuielile acestuia. Aceasta demonstrează că toate celelalte acuzaţii fuseseră lăsate de-o parte ca nefondate şi aceasta rămăsese singura ce putea fi mai serioasă. Mitropolitul cere din nou domnitorului: nu lăsa să-ţi spurce unii şi alţii auzurile, cu vorbele lor cele otrăvicioase [10].

Domnitorul s-a dovedit însă, ca întotdeauna, mai degrabă cumpătat, şi o mărturie pentru aceasta este însuşi faptul că, deşi iniţial îi dăduse lui Antim un răgaz de numai 15 zile ca să demisioneze[11], totuşi nu s-a grăbit să împlinească ceea ce promisese şi a dat atenţie dezvinovăţirilor acestuia, cercetând acuzaţia cu privire la datorii, poate şi pentru a lăsa să mai treacă timpul şi să se calmeze apele şi pentru a da satisfacţie şi a nu-i ofensa teribil pe acuzatori, care, să nu uităm, erau mari feţe bisericeşti şi mireneşti, după cum preciza Antim, unii, poate, mari ierarhi, alţii boieri importanţi care se vor fi simţit, cine ştie cum, deranjaţi de mitropolit şi de obiceiul acestuia de a striga adevărul de la amvon.

După ce, prima dată, Antim îi asemănase cu Iuda, acum îi compară cu Irod şi afirmă – parafrazând condacul 6 din Acatistul Buneivestiri – că a redactat  scrisoarea anterioară socotind că (…) vei lăsa pe Irod (pre carele te îndeamnă să faci aceasta) ca pre un mincinos, că nu ştie a cânta Alliluia şi nu vei intra în păcat cu mine şi în clevetirea a toatei lumi [12]. Aceasta arată că, mai mult decât toţi, cineva insista în mod aparte pentru îndepărtarea lui.

Cântarea parafrazată de Antim se referă la magi, ca la nişte filosofi şi înţelepţi ce nu au ascultat de Irod, ci de Dumnezeu şi este, implicit, un îndemn la înţelepciune adresat voievodului ca, precum aceia nu s-au făcut părtaşi la crimă şi nu L-au denunţat pe Pruncul Iisus Hristos, nici el să nu devină complicele celor ce încercau asasinarea morală a mitropolitului nevinovat.

Şi din nou îi spune să-ţi fie milă de bătrâneţele mele şi de neputinţele ce am [13], dar hotărăşte ca, după ce acesta va fi clarificat situaţia datoriilor şi nu se va mai considera că a făcut vreo pagubă – precum te-au luminat Dumnezeu de ai aflat chiverniseala celor trei pungi (precum mi-au zis Nisis) să afli şi celorlalte 4 şi să-mi iai zapisele de la datornici să mi le dai în mâna mea [14] – atunci va demisiona, dacă domnul insistă, pentru că, în caz contrar, chiar dacă va fi caterisit, o asemenea caterisire, fără niciun motiv, va fi, ca şi în alte cazuri, batjocură Besericii lui Dumnezeu şi Sfintelor Taini [15], iar cel ce va urma în scaunul mitropolitan va fi fărădelege[16].

Ca o paranteză fie spus, până la urmă Antim a fost caterisit, dar nu la cererea lui Constantin Brâncoveanu, ci a lui Nicolae Mavrocordat, patru ani mai târziu, iar în scaunul său a suit tocmai Mitrofan de Nyssa.

Mitropolitul termină scrisoarea smerindu-se şi făcând apel la compasiunea domnitorului: Iară măriia-ta fă ca un domn creştin şi milostiv şi nu mă lăsa să es obidit şi cu lacrămile pe obraz, că va fi păcat. Şi precum nu te pripeşti la cele politiceşti a face răsplătire, pentru cinstea domniei, aşa nu te pripi nici la cele besericeşti, pentru cinstea lui Dumnezeu [17].

În urma acestor scrisori, voievodul a renunţat la intenţia de a-l obliga pe Antim Ivireanul să facă „paretisis”, precum şi la aceea de a-l scoate cu forţa din scaun, cerând caterisirea lui. Dar intrigile nu s-au potolit şi, dacă nu l-au putut atinge nici în ultimii doi ani de domnie ai lui Brâncoveanu, nici în următorii doi ani cât a domnit Ştefan Cantacuzino, şi-au găsit însă prilejul să-l răpună, după suirea pe tron al lui Nicolae Mavrocordat, om plecat stăpânirii turceşti.

Dar caterisirea care a urmat a fost „batjocură Besericii lui  Dumnezeu şi Sfintelor Taini”, cum profeţea Antim, şi nu va fi, nici să va putea numi, cel de pe urma mea, pre lege [18]. Principalul autor moral al acestei crime oribile va fi însă Mavrocordat, după cum vom vedea mai departe.

---

[1] Ibidem. [2] Idem, p. 230. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem.

[6] Ibidem. [7] Idem, p. 231. [8] Idem, p. 231. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 252.

[11] Cf. Ibidem. [12] Idem, p. 233. [13] Ibidem. [14] Ibidem. [15] Ibidem.

[16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] Ibidem.