Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [15]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

***

I. 6. Moartea martirică

Providenţa a vrut ca sfârşitul martiric al marelui Mitropolit Antim Ivireanul să fie învăluit în taină. Aşa cum a trăit o viaţă plină de demnitate şi de curaj, întotdeauna în slujba celorlalţi şi niciodată pentru sine, aşa a şi murit. Mormântul său a fost făcut de ape, care au acoperit moaştele sale în intimitatea adâncurilor lor, păzindu-le parcă de răutatea şi nerecunoştinţa oamenilor.

După moartea martirică a binefăcătorului său (cum însuşi Antim l-a numit), domnitorul Constantin Brâncoveanu, din 1714, şi după moartea cruntă a urmaşului acestuia, Ştefan Cantacuzino – care l-a făcut pe Antim să blesteme stăpânirea turcească –,  în 1716 a venit rândul lui Antim să plătească preţ de sânge pentru curajul de a fi vorbit şi de a se fi manifestat împotriva turcilor, ca unul ce iubea dreptatea şi adevărul mai presus de toate.

După numai doi ani de domnie, era rândul lui Ştefan Cantacuzino – în care Antim îşi pusese multe speranţe – să fie mazilit şi dus la Istanbul împreună cu tatăl său, marele stolnic şi cărturar Constantin Cantacuzino, împărtăşind într-un mod asemănător prin tragism, soarta lui Brâncoveanu şi a familiei sale: „Bieţii oameni, cari erau închişi la Başbachiculi, fură conduşi în carcerile de la Bostangi-Başi unde, în Duminica Sfintei Treimi, în 7 iunie 1716, la ora patru de noapte, fură spânzuraţi, întâi Principele Ştefan, şi apoi părintele său, iar capetele lor tăiate, apoi golite şi umplute cu câlţi, se trimiseră Marelui Vizir la Adrianopol”[1]. Nemaiavând încredere în domnii români, turcii îl aşază principe al Valahiei pe Nicolae Mavrocordat.

Că cei străini de neam şi care nu îşi vedeau decât interesele personale – aşa cum era noul domn, Nicolae Mavrocordat, instalat la 30 ianuarie 1716, care iniţiază în Ţara Românească domniile fanariote, după ce fusese domn şi în Moldova – îl urau şi îi doreau moartea lui Antim, este oarecum mai uşor de înţeles. Ceea ce e mai greu de înţeles este atitudinea conaţionalilor săi – a celor care îi deveniseră conaţionali prin „românizarea” sa –, adică a conspiratorilor împotriva lui Mavrocordat, care  l-au implicat şi pe Antim în răzbunarea lor.

Dar să ne amintim faptele. După moartea lui Ştefan Cantacuzino (domn între 1714-1716 şi spânzurat, după cum am văzut, împreună cu tatăl său, în beciurile închisorii din Istanbul, după care au fost batjocoriţi public, amândoi), turcii nu mai au încredere în domnii pământeni şi încep să numească, şi în Ţara Românească, domni fanarioţi, care îşi cumpărau cu bani grei tronul de la sultan.

Trebuie spus că Nicolae Mavrocordat era fiul dragomanului Porţii Alexandru Mavrocordat Exaporitul, un om cult, dar lipsit de demnitate şi de idealuri înalte. La începutul domniei sale, se pare că el păstrase relaţii bune cu Mitropolitul ţării, Antim Ivireanul, deşi există şi indicii contrare, cum ar fi neparticiparea lui Antim la înmormântarea Porfiriei Mavrocordat (soţia domnului), la care Antim s-a scuzat că era bolnav de podagră (ceea ce era adevărat, căci încă de la începutul anului 1712 se plângea de boală) şi doar a rostit omilia funebră, când cortegiul a ajuns la Mitropolie.

Contextul internaţional este destul de agitat. Rusia pierduse în 1711, în bătălia de la Stănileşti, războiul împotriva turcilor. În acea luptă Brâncoveanu rămăsese în expectativă, neintrând în luptă de partea ruşilor şi a lui Dimitrie Cantemir, dar o parte din armata lui, condusă de Toma Cantacuzino – se spune, cu ştirea şi cu voia lui Antim Ivireanul –, a trecut de partea acelora. Ceea ce a stârnit mânia turcilor şi era să îl coste pe Antim, atunci, scaunul de mitropolit.

Austria şi Imperiul Otoman intră în război în 1716 şi victoriile lui Eugen de Savoia îi fac pe turci să fie şi mai suspicioşi faţă de Ţările Române supuse lor, ţări creştine şi care nădăjduiau de mult să îşi câştige independenţa. Boierimea locală îşi punea, în acest sens, speranţe în austrieci. Astfel încât, după cum ne povesteşte Radu Popescu, trupele trimise de Mavrocordat să păzească graniţele de vest ale ţării împotriva incursiunilor austriece, „simulează risipirea în urma unui atac dat de numai 200 de «cătane», în timp ce alte trupe austriece coboară frecvent în Ţara Românească pentru pradă, în înţelegere cu boieri ca Barbu Brăiloi, Staico Bengescu şi marele ban Şerban Bujoreanu”[2].

Iar cronicarul Radu Popescu ne informează că: „(pe) cându au fost pe la Sântă Măriia mare s-au slobozit o seamă de catane pă la Câineni, de au venit până la Piteşti. Decii căpitanul şi vameşii ce era acolo au trimis degrab cărţi la domnu, dându ştire de acele catane că au venit până acolo şi cum că le iaste gândul să treacă spre Bucureşti. Care scrisori viind a treia zi de Sântă Mărie, s-au sfătuit domnul cu boiarii că iaste bine să iasă domnul cu toată boierimea şi cu slujitorii afară din Bucureşti la Copăceni, au la Călugăreni, să lege tabără acolo şi să şază, până ce vor mai vedea ce fac aceste catane ce turbură ţara şa rău. Şi aşa au făcut, că au ieşit domnul din Bucureşti şi s-au dus până la Călugăreni şi acolo vrea să şază”[3].

Scrisorile prin care domnitorul era anunţat de o iminentă invazie austriacă se vor dovedi false, o înscenare bine ticluită de duşmanii acestuia. Dar vedem, din propriile lui vorbe, că Radu Popescu nu este obiectiv, căci, deşi domnul se sfătuieşte „cu toată boierimea” să plece din Bucureşti (cu boieri şi cu slujitori cu tot, deci cu toată curtea – şi mă întreb două lucruri: cine mai rămânea să guverneze ţara şi cât de înfricoşat trebuie să fi fost domnitorul şi de îngrijorat pentru viaţa lui, de ar fi fost în stare să ia toată curtea cu el ?), şi, deşi  cronicarul scrie că „aşa au făcut”, totuşi nu au făcut aşa, căci cu nonşalanţă tot el ne spune, că „au ieşi (numai – n.n.) domnul din Bucureşti şi s-au dus până la Călugăreni…”.

E clar că Radu Popescu vrea să spele cumva ruşinea lui Mavrocordat şi să acopere laşitatea lui. Dar domnul nu pleacă singur, ci ia cu el pe mitropolit, sau mai degrabă îl sileşte, căci acesta nu era de acord cu el.

Mai aproape de adevăr sunt alţi doi martori ai evenimentelor, Anton Maria Del Chiaro şi Mitrofan Grigoras. Acesta din urmă, în Cronica sa, scrie că „la plecare, domnul luă cu sine pe Antim, mitropolitul Ungrovlahiei şi încă pe câţiva dintre boierii munteni”[4], deci nu pe toţi, cum, idilic, ne prezintă Radu Popescu.

Iar Del Chiaro spune că: „O companie a unui regiment nemţesc trecu Oltul, sub comanda unui locotenent, şi ocupă fără rezistenţă Căinenii, sat de vamă şi de hotar, dincoace de Sibiu. Ştirea ajunse sub o formă exagerată la Curtea lui Mavrocordat.” – ceea ce ne convinge că era vorba de un complot, dar şi că cei care îl organizau cunoşteau şi se bazau pe frica şi laşitatea domnitorului –, iar  „vineri, 4 septembrie 1716, o oră înainte de apus de soare, lumea alerga pe uliţele Bucureştiului strigând: nemţii, nemţii! Domnitorul, înspăimântat, îşi făcu în grabă bagajele şi împreună cu ai săi încălecară şi o luară repede spre Giurgiu, cetate turcească aşezată pe malul Dunării, la depărtare de 15 ore de drum de Bucureşti”[5].

Dar ce nevoie avea Mavrocordat să ia cu sine un om care nu îi împărtăşea vederile, adică pe Antim? După cum se poate înţelege din cunoaşterea atribuţiilor mitropolitului, în absenţa domnitorului de drept, Antim putea, împreună cu sfatul boierilor, să ungă un nou domnitor. De aceea Mavrocordat l-a luat cu sine, pentru ca adversarii săi să nu instaleze un alt domn, „situaţie în care Mavrocordat n-ar mai fi scăpat cu viaţă din mâinile turcilor”.[6]

Acelaşi lucru afirmă şi N. Şerbănescu: „în lipsa domnului, după cea mai veche datină, mitropolitul avea puterea şi răspunderea”[7] şi tot el ne informează că domnitorul a plecat „în seara aceleiaşi zile”[8], deci pe 18 august (adică a treia zi după Sfânta Maria, după cum scrie Radu Popescu).

Discrepanţa dintre data de 4 septembrie, a lui Del Chiaro, şi data de 18 august, stabilită după cronicarul muntean, nu a fost soluţionată, însă tindem să credem că e vorba de ziua de „vineri 17/28 august 1716”[9], întrucât aşa ne indică şi „un document german datând din 25 august stil nou, prin care generalul Steinville, comandantul forţelor austriace din Transilvania, raportează lui Eugeniu de Savoia că a trimis în Ţara Românească două detaşamente pentru a face o diversiune, fiind sprijinit şi de boierii locali, ostili lui Nicolae Mavrocordat”[10].

Datarea stabilită de M. Cazacu este însă în urmă cu o zi, în comparaţie cu Radu Popescu. Tocmai de aceea vom vorbi de 18 august şi nu de 17 august. În noaptea lui 18 august 1716, Antim este luat cu forţa de domnitorul înspăimântat şi dus spre Dunăre. Radu Popescu ne vorbeşte de un prim popas la Călugăreni, după cum am văzut, iar Mitrofan Grigoras e de acord cu el[11]. Del Chiaro ne informează: „Către miezul nopţii, spre a mai odihni caii, se opri într-un sat, Odaia, şi poposi în bordeiul unui ţăran unde ceru de băut. Se încinse aici o discuţiune între el şi Antim, Mitropolitul Valahiei, care numai vroia să-l urmeze…”[12].

Mavrocordat dorea ca mitropolitul să îl însoţească până la Istanbul, dacă era nevoie, însă, după Del Chiaro, Antim  refuză, „susţinând că sub niciun preţ nu-şi poate părăsi turma, mai cu samă în împrejurări nenorocite ca acestea, când se putea ivi vre-o răscoală din lipsa Domnitorului şi a Mitropolitului”[13].

Din acest amănunt istoriografic, observăm înalta conştiinţă pastorală şi iubirea lui Antim faţă de poporul care nu era al său, dar pe care îl simţea ca pe al său. Şi domnitorul şi mitropolitul erau străini faţă de neamul nostru, dar numai unul se simţea integrat, cu toată fiinţa lui, în destinul poporului român.

Antim Ivireanul a fost silit, prin urmare, să meargă cu domnitorul mai departe, deşi nu dorea acest lucru[14].

Însă va interveni un episod foarte interesant, pentru întreaga derulare a evenimentelor, care schimbă datele problemei. Fiind încă la Odaia, lui Antim i se înmânează o scrisoare „de la un Avramie dascăl ce era lăcuitori în Mitropolie, întru care scriia că să să  întoarcă înapoi, că vine fecior[ul]  lui Şărban-vodă cu mulţi nemţi din Ţara Ungurească şi cu catane, ca să fie domnul ţărâi”[15]. Radu Popescu insinuează în mod nedrept faptul, că această scrisoare este unul din „meşteşugurile vlădicăi Antim”[16], însă vorbeşte laudativ de domnitorul înfricoşat, care „ca să nu cază într-o primejdie mare, au lăsat Călugărenii şi s-au tras la Giurgiov (Giurgiu – n.n.)”[17].

Radu Popescu apare şi în această remarcă ca un cronicar părtinitor, deoarece e clară aversiunea lui faţă de mitropolit, cât şi lipsa unui comentariu moral cu privire la abdicarea domnitorului. Nici nu ştim dacă scrisoarea era cu adevărat a lui Ioan Avramie, prieten cu Antim, şi ne mirăm cum a scăpat acesta cu viaţă, ulterior, de mânia lui Mavrocordat.

Del Chiaro se păstrează pe aceeaşi linie a amănuntelor: „În timpul discuţiunii Mitropolitul fu chemat afară din bordei, şi i se înmână o scrisoare sosită cu poşta din Bucureşti. După ce o citi, intră în casă şi se adresă Voevodului cu următoarele cuvinte: «Alteţă, nu mai este vreme de pierdut aci, vine Principele Gheorghe, fiul fostului Domnitor Şerban Cantacuzino, din Transilvania, cu 12.000 de turci să ocupe Valahia.»”[18]; la care veste, „Mavrocordat cuprins de spaimă, porunceşte repede pregătirea cailor.”[19] Mitrofan Grigoras confirmă faptul că autorul scrisorii ar fi fost „Ioan Avramie”[20], îndreptăţind însă, spre deosebire de Radu Popescu, gestul lui Antim de a aduce la cunoştinţa domnului conţinutul scrisorii.

Cu alte cuvinte, nu era vina mitropolitului că primise o scrisoare cu un conţinut alarmant, menită să inducă în eroare, pentru că ascunderea mesajului ar fi fost la fel de gravă, dacă aceasta se dovedea adevărată. Dar domnitorul nu va sta să judece limpede lucrurile, aşa cum n-a făcut-o nici când a părăsit în fugă Bucureştiul, ci va lua decizii numai sub impulsul fricii, al urii şi al dorinţei de răzbunare. Să urmărim însă mai departe faptele care vor duce la deznodământul tragic.

Dacă Ioan Avramie este cu adevărat autorul scrisorii, ceea ce nu putem şti este dacă el a „trucat” evenimentele, sau dacă chiar credea în ele. Se prea poate ca boierii „conspiratori”, care puseseră la cale toată şarada, în speranţa că se vor descotorosi de Mavrocordat – căci era o şansă destul de mare ca turcii  să-l pedepsească pentru laşitate şi neloaialitate şi să îi ia tronul Ţării Româneşti, ba chiar să îl şi omoare –‚ să se fi folosit de Avramie, pe care îl ştiau un apropiat al lui Antim, pentru ca acest mesaj alarmist să ajungă la urechile domnitorului. Cei care au aranjat toată farsa cunoşteau foarte bine atât caracterul (sau mai bine zis lipsa de caracter a) domnitorului, cât şi intransigenţa mitropolitului, şi atitudinea acestuia prea puţin agreabilă faţă de fanariotul plecat turcilor.

Nu a fost însă vina lui Antim că Mavrocordat a reacţionat astfel: el nu ar fi trebuit, în mod normal, nici să plece din capitală şi să lase ţara fără apărare în faţa unei armate străine şi nici să repete gestul de a fugi, din cauza unei scrisori, fără măcar a face efortul de a verifica autenticitatea informaţiilor primite. Prin urmare, domnul nu a fugit spre Giurgiu din cauza acestei scrisori, ci din cauza panicii iscate în fiinţa sa, în fiinţa unui om fără prea mult caracter.

---

[1] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 50.

[2] Matei Cazacu, Cum a murit Antim Ivireanul, în rev. Mitropolia Olteniei, 1970, nr.7-8, p. 672.

[3] Radu Popescu, op. cit., p. 257.

[4] Mitrofan Grigoras, Cronica Ţării Româneşti (1714-1716), în D. Russo, „Studii istorice  greco-romane. Opere postume, vol. II, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” , Bucureşti, 1939, p. 442, apud Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit., p. 797.

[5] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 52.

[6] Mihail Gabriel Popescu, op. cit., p. 21-22.

[7] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii  româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. II, ed. II, Bucureşti, 1930, p. 55, apud Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit, p. 797, nota 99.

[8] Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit, p. 797.

[9] M. Cazacu, art. cit., p. 672.

[10] C. Giurescu, „Material pentru istoria Olteniei sub austriaci”, vol. I, Bucureşti, 1913, p. 20-21, nr.31, apud. M. Cazacu, art. cit, p. 672.

[11] Cronica…, op. cit., p. 28, apud M. Cazacu, art. cit., p. 673.

[12] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 52.

[13] Ibidem.

[14] Cf. Radu Popescu, op. cit., p. 258.

[15] Idem, p. 257.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 258.

[18] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 52.

[19] Ibidem.

[20] M. Grigoras, op. cit., p. 28, apud M. Cazacu, art. cit., p. 674.