Iubiții mei[1],

un tată a două fete mi s-a plâns despre una dintre ele, despre cea mare, spunându-mi că cea mare, care are 9 ani, minte foarte mult. Deși el nu o pedepsește pentru minciunile ei, ci vrea să afle motivul pentru care preferă să mintă, în loc să spună adevărul, fata nu vrea să comunice cu el. Ea minte…știind că tatăl ei știe că minte. Adică minte fără ca să câștige ceva în urma minciunilor ei. Și în afară de minciuni, este și o ființă egoistă, care mănâncă pe furiș, care comunică doar când vrea și cu cine vrea, care face doar ce îi place.

Sora ei cea mică, dimpotrivă, dăruie tuturor ceea ce are, e comunicativă, nu încearcă să își mintă părinții. Și e cu totul diferită de sora ei, de parcă ar fi a altor părinți și nu a acelorași.

Și eu îl întreb pe tatăl ei: „Îi e frică de dumneavoastră și de aceea nu vrea să comunice? Comunică cu altcineva mai mult decât cu dumneavoastră și de aceea nu are încredere în dumneavoastră?”. Și el îmi spune că fetele sunt dependente de el și de soția lui, de părinții lor. Și cu toate acestea, una minte, e avară și e necomunicativă, pe când cea mică e comunicativă și dăruitoare.

– Cum poate să se petreacă așa ceva într-o familie, dacă ambele trăiesc în același mediu și sunt educate la fel?

– Acest lucru se poate, dragii mei, pentru că oamenii sunt unici și pot să aleagă de unii singuri ceea ce doresc să facă. Și fiecare dintre noi alegem ce vrem să facem, chiar dacă avem 5 ani sau 50 de ani. Din acest motiv, unii ajung să facă multe păcate, multe lucruri rele, pe când alții, dimpotrivă, să se ferească de păcate, de fapte necugetate și să fie evlavioși. Pentru că binele, cât și păcatul, se fac prin alegere. Și ajungem Sfinți sau pătimași pentru că vrem și nu pentru că „așa ne-am născut”.

– Însă de ce se spune, spre exemplu, despre unii că „au darul beției” și că nu pot scăpa de băutură, oricât s-ar chinui ei?

– Patima, iubiților, nu e niciodată „un dar” de la Dumnezeu! Iar beția e o patimă josnică. Cine spune că are „darul” beției, spune o hulă/ o blasfemie la adresa lui Dumnezeu, considerând un viciu drept „virtute”. Căci beția e împătimirea/ înrobirea noastră de băutură, atâta timp cât bem prea mult, bem în neștire, bem egoist, fără să ne gândim la familia, la rudele, la prietenii noștri. La fel, împătimirea de tutun, de droguri, de bani, de plăceri desfrânate…nu sunt „virtuți”, nu sunt „daruri” de la Dumnezeu, ci vicii. Sunt alegerile noastre rele care s-au cronicizat. Viciile sunt bolile alegerilor de durată. Ale alegerilor rele de durată.

Căci cine alege să se mintă și să mintă și pe alții, alege să se facă un locaș al minciunii, pe când, cine spune adevărul se face un locaș al lui Dumnezeu. Și unde este Dumnezeu sunt toate virtuțile, dar unde sunt demonii, acolo sunt și viciile de tot felul. Adică alegerile rele continue ale noastre.

Pentru că ajungi un mincinos notoriu nu pentru că nu vrei, ci pentru că vrei. După cum, ajungi un om citit, un om cult, nu pentru că nu vrei, ci pentru că citești asiduu, citești pe fiecare zi, înțelegi ceea ce citești, te schimbi după ceea ce citești.

Evlavia e întreaga raportare a noastră la Dumnezeu. Și ea e plină de teologie, pentru că e urmarea teologiei pe care am învățat-o de la Dumnezeu și de la Sfinții Lui în Biserica Sa. Dar dacă avem neștiințe sau erori teologice, vom avea și deficiențe ale evlaviei.

– Ce vreți să spuneți prin „deficiențe ale evlaviei”?

– Vreau să spun lucruri foarte practice. Spre exemplu! Dacă nu știi cum trebuie să te închini ortodox, adică cum să îți faci semnul Sfintei Cruci pe trupul tău, vei face gesturi aiurea, dar nu Sfânta Cruce. Pentru că Sfânta Cruce, pe trupul tău, se face într-un anume mod, într-un mod foarte clar și având în tine toată smerenia și supunerea față de Dumnezeu.

Dacă nu știi cum să te închini și să săruți Sfintele Icoane în mod ortodox, te vei raporta neevlavios la Sfintele Icoane.

Dacă nu știi cum să te pregătești pentru a te spovedi, vei veni la Spovedanie fără lista păcatelor pe care le-ai făcut, fără pocăință în suflet, fără dorința de a te schimba, de a începe o viață nouă, cu Dumnezeu.

La fel, dacă nu te-ai spovedit complet și din toată inima și dacă nu știi cu ce inimă trebuie să vii ca să te împărtășești cu Domnul, vei veni…în mod neevlavios spre împărtășire, te vei împărtăși…dar nu vei avea mari înțelegeri după aceea și nici nu vei trăi mari schimbări în viața ta. De ce? Pentru că ai venit oricum…și nu ortodox spre Domnul.

La fel, dacă nu ai fost chemat de Dumnezeu spre căsătorie, dacă nu ai fost chemat de Dumnezeu spre hirotonie, dacă nu ai fost chemat de Dumnezeu spre monahism…vei face pasul spre o altfel de viață în mod neortodox, pentru că nu te-ai pregătit cum se cuvine pentru Căsătorie, Preoție sau Monahism.

Și de aceea am spus că neștiințele și erorile noastre teologice ne strică evlavia, ne dau o altă raportare la Dumnezeu, una falsă…dar pe care noi o considerăm drept „bună”. Pentru că adevărata evlavie ortodoxă, care e plină de cunoaștere teologică și de experiența slavei lui Dumnezeu, e aceea în care tronează în om Dumnezeu Însuși, prin slava Lui, în mod continuu.

– Există astfel de oameni? Se poate așa ceva? Nu cumva e o cerință mult prea exagerată, aceea de a cere cuiva ca să locuiască…Dumnezeu în el?

– Nu, draga mea, nu este o cerință „exagerată”, ci e însăși esența vieții ortodoxe! Pentru că a fi ortodox înseamnă ca Dumnezeu să locuiască în tine, acum și în veci. Pentru că, la Sfântul Botez, asta s-a petrecut cu noi: au fost scoși demonii din noi și S-a sălășluit în noi Dumnezeul treimic prin slava Lui. Iar noi, prin pocăință și prin continuă mărturisire a păcatelor noastre și printr-o deasă împărtășire cu Domnul, Cel euharistic, Cel al Dumnezeieștii Liturghii, ne facem sălașuri ale lui Dumnezeu, locuințe ale Lui, biserici duhovnicești ale lui Dumnezeu.

Așa că, a fi ortodox înseamnă a fi purtător de Dumnezeu. Înseamnă a trăi cu Dumnezeu tot timpul, pentru că El este în noi prin slava Lui cea veșnică și necreată. Iar evlavia reală, ortodoxă, e tocmai aceasta: în care gândim și simțim și facem toate cu Dumnezeu, în slava Lui, și nu acționăm „în numele” lui Dumnezeu, fără ca să Îi simțim prezența.

– Eu cred, Părinte, că dimpotrivă, cei mai mulți din Biserică tocmai așa trăiesc: fără să simtă prezența lui Dumnezeu în ei și în alții. Sunt rari membrii ierarhiei și credincioșii care trăiesc cu Dumnezeu și care simt ceea ce se petrece cu ei când slujesc sau când sunt la slujbe.

– Dragul meu, acest lucru îl știe Dumnezeu și robii Lui, iar noi nu trebuie să îi împărțim pe membrii Bisericii în simțitori și nesimțitori ai slavei Lui, chiar dacă, în ceea ce îi privește pe unii, știm că acest lucru e real. Pentru că această împărțire e după mintea noastră și nu reprezintă realitatea. Oricând oamenii se pot schimba. Cineva, la 7 dimineața, poate fi un om, iar la 9 poate fi alt om, dacă Dumnezeu îl luminează și el se schimbă. Eterodoxul de ieri poate fi ortodoxul de mâine și invers: ortodoxul de azi, care disprețuiește pocăința și viața cu Dumnezeu, poate fi apostatul de mâine.

Pentru că neoprotestanții din România, cu mare festivitate, ne arată online tot felul de botezuri „noutestamentale”, cu ortodocși ai noștri care „se botează” la ei și la 80-90 de ani, dar și foști preoți ortodocși, acum „pastori” neoprotestanți. Așa că, ortodocșii de azi pot fi, din păcate, apostații de mâine, după cum ereticii și păgânii și păcătoșii de azi pot fi mădularele mistice ale lui Hristos de mâine. Pentru că și curvarii și vrăjitorii și ereticii și păgânii și hulitorii de azi se pot mântui, dacă se pocăiesc și devin ortodocși.

Însă simțirea slavei lui Dumnezeu și vederea Lui extatică sunt semnele adevăratei evlavii ortodoxe. Pentru că ierarhia Bisericii, la toate Slujbele Bisericii, lucrează cu slava lui Dumnezeu. Când botează, când cunună, când spovedește, când înmormântează, preotul lucrează cu slava Lui cea veșnică, cu harul lui Dumnezeu.

Cel botezat e umplut de slava lui Dumnezeu. La fel și cel cununat. La fel și cel spovedit. Iar, prin harul lui Dumnezeu, noi dezlegăm păcatele celor adormiți și facem ca trupul lor să se întoarcă în pământul din care au fost luați.

Pentru că lucrăm toate cele sfinte, toate cele bisericești cu Dumnezeu, și El umple lucrările noastre bisericești cu slava Lui.

Apa se sfințește cu slava Lui. Slava Lui binecuvintează și sfințește casele, Crucile, Icoanele, Bisericile, pământul, animalele, păsările, oamenii. Întreaga creație se umple de slava lui Dumnezeu și stă în slava lui Dumnezeu, pentru că El a creat toate câte sunt.

De aceea, nu putem trăi în lumea lui Dumnezeu fără ca să Îi simțim prezența și lucrările și milostivirile Lui cele prea mari. Iar Scriptura și cărțile Sfinților Părinți sunt pline de prezența și de lucrarea lui Dumnezeu, istoria Bisericii fiind o neîntreruptă milostivire a lui Dumnezeu față de noi.

– De ce însă, tot mai mulți oameni nu mai simt prezența lui Dumnezeu în ei și în lume sau nu o mai consideră necesară? La ce ne mai folosește Dumnezeu într-o lume a tehnologiei și a comunicării planetare? Cu ce ne mai poate ajuta El, când știința face, din ce în ce mai mult, toate lucrurile posibile?

– Scumpul meu, iluzia autonomiei personale, acel sentiment orgolios că „nu depindem de nimeni” în viața noastră, se șterge repede din noi, dacă privim realist lucrurile. Adică, dacă ieșim din lumea imaginației, a imaginării de sine, în lumea realității brutale.

Pentru că ne-am zămislit în pântecele mamei noastre, după o împreunare sexuală a părinților noștri, prin alegerea lor și nu a noastră. Sufletul ni l-a creat Dumnezeu, iar trupul a fost făcut de părinții noștri, ajutați de Dumnezeu. Așa că noi nu am avut nicio participare la aceste 3 alegeri, pentru că, pentru noi, au decis Dumnezeu și părinții noștri.

Și pentru ca să ne dezvoltăm sănătos au fost nevoie de zile și de luni de stat în pântece, de o mamă iubitoare și de un tată la fel de iubitor, care nu au vrut să ne omoare, până când, cu ajutorul medicilor, am fost scoși din pântece la lumina zilei și am început să plângem. Și când ne-am născut eram goi și nu avem decât un suflet și un trup…și depindeam cu totul de părinții noștri.

Ei ne-au crescut, ei ne-au educat, ei ne-au făcut mari…iar acum, când trăim, în mod păcătos, iluzia că suntem „pe picioarele noastre”, avem nevoie doar de o mică boală, pentru ca să simțim că avem nevoie de alții.

Iar Dumnezeu niciodată nu a fost, nu este și nu va fi vreodată non-indispensabil umanității și întregii creații, pentru că El, în timp ce noi ne credem „autonomi”, El ne asigură viața și existența. Un mic cutremur sau un accident de mașină e de ajuns ca să ne ofilească încrederea în noi. O mică boală ne pune la pământ. Moartea ne explică tuturor că noi nu suntem alfa și omega, ci că Dumnezeu e totul…iar noi suntem doar niște biete ființe ale milostivirii Lui. Pentru că noi am venit întru existență datorită Lui și nu datorită nouă!

De aceea, pe noi, pe toți, Dumnezeu ne întreabă: „Până când voi fi cu voi [Ἕως πότε ἔσομαι μεθ᾽ ὑμῶν]? Până când vă voi îndura/ suferi/ răbda pe voi? [Ἕως πότε ἀνέξομαι ὑμῶν]” [Mt. 17, 17, BYZ].

Căci nu noi Îl chestionăm pe Dumnezeu, ci El ne chestionează pe noi. El ne pune nouă întrebări. Întrebările fundamentale. Și întrebările Lui sunt acestea: Până când voi fi cu voi, cei care sunteți un neam necredincios [ἄπιστος] și stricat/ pervertit/ corupt/ decăzut [διεστραμμένη] [Mt. 17, 17, BYZ]? Până când vă voi răbda pe voi și nu vă voi pedepsi?

În Biblia de la 1688, διεστραμμένη a fost tradus prin îndărătnică, pentru că s-a tradus neam cu rudă, și s-a făcut corelația de gen. Iar îndărătnic, cf. DEX 2009, înseamnă încăpățânat, recalcitrant, nesupus. Gingrich Greek Lexicon însă ne oferă o imagine mult mai profundă a termenului, începând cu strâmb, pervertit, depravat și terminând cu greșit îndrumat.

Căci pentru a fi încăpățânat și nesupus trebuie să fii depravat, corupt interior, pătimaș.

Tocmai de aceea, astăzi, avem atât de multe probleme de comunicare. De ce? Pentru că comunicarea nu începe la nivel de limbaj, ci la nivel de conștiință. Comunicarea începe acolo, în lăuntrul nostru, unde trebuie să troneze Dumnezeu și nu demonii. Dacă vorbesc demonii în locul lui Dumnezeu, bineînțeles că avem probleme de comunicare, că nu ne înțelegem, că nu vorbim în mod real, ci denaturat. Dar dacă noi vorbim din adevărul lui Dumnezeu, din simțirea lui Dumnezeu, din vederea Lui, din înțelegerea Lui, atunci vorbim în mod real și folositor pentru oameni.

Pentru că noi ne putem înțelege cu toți oamenii, chiar dacă știm sau nu limba și viața oamenilor, atâta timp cât din noi emană bunătate, liniște, zâmbet curat. Dacă te întâlnești cu un chinez sau cu un german și nu îi știi limba, prin gesturi și prin atitudine și prin fața ta poți să îl convingi că tu nu îi vrei răul, ci binele. Iar dacă îi dai din pâinea ta și din banii tăi și din sticla din care tu bei și îl primești la tine în casă, el va înțelege că tu ești un om bun, un om primitor, chiar dacă nu îți poate spune niciun cuvânt pe înțelesul tău.

Dar când știm aceeași limbă, cum să nu ne putem înțelege, dacă dorim acest lucru? Putem să ne înțelegem, chiar dacă nu cădem de acord în toate lucrurile. Pentru că dialogul nu înseamnă identitate de gânduri și de trăiri între doi oameni, ci comunicarea de gânduri și de trăiri diferite între doi oameni. Iar dacă în unele dintre ele suntem pe aceeași lungime de undă, dacă în unele gândim la fel, e pentru că am avut experiențe comune. Dar în cele care ne diferențiem, trebuie să vedem nu un obstacol, ci un mod personal de a vedea lucrurile. Pentru că el, celălalt, e altfel decât noi. Și e normal ca să aibă alte trăiri și crezuri decât ale noastre. Iar pentru ca să îl înțelegi în alegerile lui, trebuie să îl asculți. Trebuie să îi asculți motivele pentru care a ajuns să creadă și să acționeze într-un fel sau altul.

De aceea, când aflăm motivele faptelor cuiva, înțelegem faptele în reala lor lumină. Pentru că cineva poate să fi furat, să fi mințit sau să fi ucis pe cineva, pentru ca să scape nu știu câți oameni de la moarte. Tocmai de aceea, la Spovedanie, nu faptele contează în primul rând, ci motivele lor. Ce te-a determinat să faci fapta. Contează pentru ce ai mințit, pentru ce ai furat, pentru ce ai ucis. Căci una e să ucizi pe front, în luptă, când ești soldat, și alta e să ucizi „de plăcere” pe cineva sau dintr-un moft oarecare. Una e să furi un măr sau o pâine sau o haină de la cineva, pentru că ești mort de foame și fără haine pe tine, pentru că cineva te-a jefuit și nu ai ce face, și alta e să delapidezi milioane de euro din bănci, pentru că te pricepi la furturi de proporții.

Adică și a fura un ou și a fura un tren…tot furt se numește, numai că oul nu se compară cu trenul. Iar păcatele se judecă în funcție de intenția lor și de urmările pe care le-au provocat și nu se pune semnul de egalitate între toate actele de furt.

…Deci, până când ne va mai îndura Dumnezeu pe fața acestui pământ? Până când vom mai vedea soarele, până când vom mai putea veni la Biserică, până când vom mai putea să îi vedem pe cei iubiți ai noștri? Până când?…

Și răspunsul unora e că…Domnul va veni foarte curând. Iar cei care se ocupă cu panicarea oamenilor au probleme de evlavie, adică de cunoaștere a lui Dumnezeu.

– Eu îi cred pe cei care ne vestesc sfârșitul lumii. Pentru că venirea lui Antihrist este iminentă, atâta timp cât oculta mondială ne pregătește pentru a primi pe 666.

– Eu, dragul meu, cred dimpotrivă: că cei care se ocupă cu panicarea oamenilor, sunt niște oameni cu mari probleme de evlavie, adică cu neștiințe teologice și duhovnicești pe măsură. Pentru că un om duhovnicesc nu panichează niciodată Biserica prin presupuneri despre viitor, ci, doar dacă are vederi și luminări de la Dumnezeu, în care i se cere să vorbească despre vreun eveniment viitor, el  face acest lucru cu smerenie și cu evlavie și nu tulburându-i pe oameni în mod zilnic.

Vedeniile profetice au nevoie de tălmăcire din partea lui Dumnezeu. Pentru că istoria Bisericii e plină de vedenii ale Sfinților, despre care, pentru unele, înșiși Sfinții care le-au avut nu au primit luminare de la Dumnezeu, pentru ca să știe ce reprezintă vederile lor profetice. Așa că, dacă nici Sfinții înșiși nu își înțeleg vedeniile, dacă nu li le explică Dumnezeu, cum le-am înțelege noi, cei care nu am avut și nu avem vedenii dumnezeiești?

Iar panica „apocaliptică” a prezentului nu se datorează unor oameni duhovnicești, ci unor oameni care presupun că sunt „duhovnicești”, dar ei nu fac altceva decât să-și dea cu părerea despre profețiile din Scriptură și din cărțile Sfinților.

Însă, dacă vrei să fantazezi despre viitor, pornind de la diverse profeții ale Sfinților, o poți face, dar asta nu înseamnă că tu vorbești despre viitor, ci despre ce îți imaginezi în capul tău. Însă, prin aberațiile tale, tu provoci multă neliniște, multă tulburare în jur, și prin asta păcătuiești. Pentru că strici liniștea sufletească a oamenilor prin minciuni despre „viitor”, iar vedeniile Sfinților sunt doar rampa de lansare…spre minciuni de tot felul.

…Ce ne spune Evanghelia de azi [Mt. 17, 14-23] despre credință? Că ea îi scoate pe demoni din oameni [Mt. 17, 19-20], pentru că ea mută munții din loc [Mt. 17, 20]. Și că credința adevărată, deși e ca un grăunte de muștar [ὡς κόκκον σινάπεως] în om, ea mută munții din loc…pentru că „nimic [nu] va fi vouă [cu] neputință [οὐδὲν ἀδυνατήσει ὑμῖν]” [Mt. 17, 20, BYZ].

Dar, pentru ca să muți munții de piatră și, mai ales, munții patimilor din tine, trebuie să fii în tine cu Dumnezeul tău. Căci nu poți să faci ceva mare fără El.  De aceea, Domnul ne spune că „acest neam [τοῦτο γένος]” de demoni „nu iese decât numai în rugăciune și [în] post [οὐκ ἐκπορεύεται εἰ μὴ ἐν προσευχῇ καὶ νηστείᾳ]” [Mt. 17, 21, BYZ]. Pentru că Dumnezeu locuiește în noi, dacă locuiește în palatul virtuților pe care noi îl lucrăm dimpreună cu El. Și când El ne-a vorbit despre rugăciune și despre post, despre două din virtuțile Lui, ne-a indicat prin ele toate virtuțile. Pentru că nu numai de rugăciune și de post e nevoie în viața cu Dumnezeu, în viața duhovnicească, ci și de spovedirea păcatelor, de împărtășirea cu Domnul, de iertarea celor care ne greșesc, de milostenie, de priveghere, de sărăcie interioară, de simplitate, de bucurie, de veselie dumnezeiască, de credință, de nădejde, de dragoste, de feciorie, de răbdare, de smerenie, de umilință dumnezeiască, de lacrimi, de închinăciuni și metanii, de nevorbire de rău, de nerăzbunare, de delicatețe, de sobrietate, de paza gândurilor, de neluarea aminte la hulele și îndemnurile demonilor, de cumințenie, de ascultare, de muncă, de împreună-slujire…adică de întreaga viețuire după Dumnezeu.

Când El ne vorbește despre un păcat, atunci se referă la toate. Și, la fel, când ne vorbește despre o virtute, vrea ca să lucrăm toate virtuțile și nu doar pe care le dorim noi.

…Iar Evanghelia se termină cu întristarea foarte mare a Apostolilor Lui [Mt. 17, 23]. Provocată de ce? De faptul că le-a vestit ce va pătimi Fiul omului, adică Hristos Însuși, Cel care le vorbea, de la oamenii păcătoși. Pentru că „Fiul omului [v]a fi dat întru mâinile oamenilor [ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου παραδίδοσθαι εἰς χεῖρας ἀνθρώπων] și Îl vor omorî pe El, și a treia zi va învia [καὶ ἀποκτενοῦσιν Αὐτόν, καὶ τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ ἐγερθήσεται]” [Mt. 17, 22-23, BYZ].

Dar Apostolii erau atât de întristați de cuvântul moarte…de parcă nu l-au auzit pe cel despre învierea Lui. După cum, azi, mulți sunt concentrați pe venirea lui Antihrist și pe semnele venirii Lui, dar nu pe venirea lui Hristos, pe Judecata Lui și pe ce se va petrece după ea. Și asta arată că evlavia lor e bolnavă. Pentru că un creștin ortodox Îl așteaptă pe Domnul și nu pe potrivnicul Lui, dar Îl așteaptă cu frică și cu cutremur, adică, ca un om păcătos și nu ca un „sfânt”.

Marea părere de sine te face să te crezi „sfânt” și să aștepți venirea Lui ca pe un eveniment „bucuros” pentru tine. Însă tu nu știi cum te vede Dumnezeu pe tine. Tu doar presupui că El va fi „bun” și „milostiv” cu tine. Dar ești tu, cu adevărat, un om „Sfânt”? Care sunt faptele tale, care te fac prieten cu Dumnezeu? Acest lucru trebuie să ne întrebăm cu toții.

Căci azi am avut o Evanghelie cu un copil demonizat.

Și tatăl copilului a venit la Domnul și i-a spus suferința fiului său: „[este] lunatic și pătimește rău [εληνιάζεται καὶ κακῶς πάσχει]; căci, de multe ori cade întru foc, și de multe ori întru apă [πολλάκις γὰρ πίπτει εἰς τὸ πῦρ, καὶ πολλάκις εἰς τὸ ὕδωρ]” [Mt. 17, 15, BYZ].

Iar demonul din el îl arunca în foc și în apă ca să-l omoare, dar se prefăcea că luna de pe cer e „de vină” pentru aceste căderi ale copilului. Pentru că provoca aceste căderi la anumite schimbări ale lunii[2]. De aici „lunatic [εληνιάζεται]”.

Numai că luna nu avea nimic de-a face cu demonul din el. Luna era folosită ca pretext pentru rele de către demon. Pentru că luna nu te îmbolnăvește dacă o privești, în comparație cu soarele, care te poate îmbolnăvi de multe lucruri, de la orbirea ochilor și până la cancer de piele.

Tocmai de aceea, îndrăgostiții se bucură să se întâlnească pe lună plină, pentru ca să se poată săruta și îmbrățișa în voie, văzându-se unul pe altul. Pentru că luna e călăuzitoarea îndrăgostiților.

Dar demonii folosesc diverse tertipuri pentru ca să îi învețe pe oameni că anumite lucruri sau ființe sunt „rele” sau „au o influență rea” în viața oamenilor.

Spre exemplu, cucuveaua! Mulți, când o aud cântând, caută să o omoare…pentru că cred că ea „le prevestește” moartea. Sărmana pasăre, așa cântă ea și nu e îngerul morții!

La fel, dacă le trece pisica calea…consideră că vor avea parte de mare „ghinion”. Dar pisica nu are nimic de-a face cu noi și cu ce facem noi. La fel era și cu luna, în antichitate: demonii îl aruncau pe cel demonizat la pământ la schimbarea lunii și oamenii credeau că luna e „de vină”. După cum mulți dintre creștinii noștri vin „să păzească” Paștiul (am auzit-o din gura unora) – adică pâinea pe care noi o binecuvântăm în noaptea de Paști – pentru ca să nu vină liliecii să îl mănânce. Dar noi ar trebui să venim la Paști…ca să prăznuim Învierea Domnului și prevestirea învierii noastre de obște și nu pentru ca să păzim pâinea pentru sfințire.

…Și tatăl a venit pentru fiul lui…după cum mi s-a confesat și mie tatăl celor două fete. Pentru că părinții responsabili se frământă îndelung pentru copiii lor. Se gândesc îndelung ce să facă, ce să le spună, cum să se raporteze la ei. Au emoții pentru ei în fiecare zi, pentru că știu că li se poate întâmpla orice.

Și părinții responsabili se văd din grija pentru copiii lor. Dar nu numai pentru aspectul exterior al vieții lor, ci și pentru cel interior. Căci copiii nu au nevoie numai de dulciuri, mâncare și haine, ci și de iubire, înțelegere, încurajare și hrană sufletească și duhovnicească.

Copiii au nevoie de rechizite, de manuale școlare, de cărți diverse, dar și de rugăciune și de citiri sfinte.

Copiii au nevoie de Biserică și de Școală în același timp. Căci la Școală, copiii creștini se duc câțiva ani, dar la Biserică se duc din primul și până în ultimul an de viață. Iar Biserica e și trebuie să fie prioritară în viața lor, pentru că aici e sursa lor de viață.

Așadar, iubiții mei, demonii ne aruncă în foc și în apă ca să ne piardă, dar Dumnezeu ne face vii! Demonii ne aruncă în focul poftei și în apa rece a mâniei, ei ne învață să ne răzbunăm, să nu ascultăm de nimeni, să ne luăm lumea în cap. Și când ne aduc la sapă de lemn, când fac din noi niște epave, atunci demonii ne asupresc, ne arată cât de robi suntem diverselor patimi, pentru că vedem cât de greu e să luptăm cu ele.

Când vrei să te lași de fumat…înțelegi ce înseamnă patima fumatului. Când înțelegi ce au făcut escapadele amoroase din tine…înțelegi ce înseamnă patima desfrânării. Pentru că mintea și trupul și sexul tău doresc plăcerea…chiar și când tu nu o mai vrei.

A te lăsa de drăcuit, de înjurat, de mințit, de vorbit de rău, de furat, de înșelat…e o mare greutate, dar nu un lucru imposibil! Pentru că, împreună cu Dumnezeu, totul e posibil.

Și când lupți și birui, cu ajutorul lui Dumnezeu, patimile, patimile vii din tine, înțelegi că nu ai fost „bărbat puternic” sau „femeie puternică” când le-ai făcut, ci că ați fost niște robi ai demonilor. Niște oameni pătimași, care v-ați îmbolnăvit spiritual tocmai în momentul când credeați că faceți „mari fapte de eroism”.

Și cu toții învățăm lecția amară a păcatului!… Pentru că învățăm din greșelile noastre că nu am fost niște biruitori, ci niște învinși. Nu am fost niște oameni demni, ci niște nedemni. Că am făcut fapte și am avut gânduri și am nutrit sentimente de care ne este rușine, foarte mare rușine…și de aceea nu așteptăm Judecata Domnului „cu bucurie” și „cu entuziasm”, pentru că știm că suntem păcătoși și nu Sfinți.

Da, Sfinții lui Dumnezeu să se bucure și să se veselească, pentru că venirea Lui înseamnă intrarea lor în bucuria cea veșnică! Dar câți suntem credincioși și păcătoși în același timp, să ne pocăim și să ne plângem păcatele noastre cele multe și grele, infatuate și pline de nesimțire, pentru că noi așteptăm răsplata pentru păcate și nu pentru sfințenie!

Să cădem la mila lui Dumnezeu, pentru ca El să ne ajute și să ne ierte noi! Pentru că fără El nu putem face nimic. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 24 august 2016, zi de miercuri, cu 20 de grade la ora 8.00, cer înnorat.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Lunatic.

Did you like this? Share it: