Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

***

Despre ce s-a întâmplat în drum spre Giurgiu, Radu Popescu ne informează, cu acelaşi ton „mieros” faţă de domnitorul care îşi pierduse capul de spaimă: „mai mergând câtva loc cu dânsul [Antim] s-au rugat ca să-l lase să se întoarcă la Bucureşti. Domnul l-au poftit, ca pe un arhiereu, ca să nu să dezlipească de măriia-sa, până se vor adevăra aceste lucruri şi la ce sfârşit vor să iasă. Dar el nu vrea nicidecum, găsind multe pricini, una că au venit cu cărata numai cu doi cai şi fără aşternut, făr’ de cheltuială, alta şi ca un păstori ce iaste nu să cade să lase turma şi să se ducă în altă parte.

Iar domnul poftindu-l să meargă cu măriia-sa, i-au făgăduit că de câte zice că n-are şi n-au apucat să-şi ia den Mitropolie, de niciunele nu-i va lipsi, ci-i va da de toate. Ci dar nicidecum nu i-au putut întoarce socoteala lui acea plină de vicleşuguri ce o avea în inema lui, ci s-au întorsu la Bucureşti”[1].

Radu Popescu încearcă să arunce ruşinea în obrazul mitropolitului, dar cele despre care ne informează reuşesc tocmai contrariul, adică îl acuză pe domnitor şi nu pe mitropolit. În loc să fie domnul preocupat de soarta ţării, el, care avea responsabilitatea de a asigura protecţia supuşilor săi, acest lucru îl face Antim, care se gândeşte să se întoarcă pentru ca, măcar el, ca mitropolit, să fie alături de populaţia care era de bună seamă, şi ea alarmată de veştile unei posibile invazii străine, evenimente care nu lăsau niciodată amintiri plăcute locuitorilor.

Antim nu s-a gândit, că în cazul în care zvonurile ar fi adevărate (şi el probabil că le credea adevărate), ar putea fi privit rău la întoarcerea în capitală, după ce îl însoţise pe Mavrocordat până la graniţă şi nici nu s-a gândit că ar putea fi considerat un „dezertor” ca şi domnitorul sau o iscoadă a acestuia, căci în acele condiţii, orice era posibil. El s-a gândit numai la binele păstoriţilor săi.

Mavrocordat nu vroia să îl ia cu el pe Antim din simpatie, ci pentru ca să îşi legitimeze gestul în faţa turcilor, care ar fi putut întreba foarte bine: de ce mitropolitul are curaj ca să se întoarcă într-o capitală asediată (după toate informaţiile) de armatele austriece, iar domnitorul fuge mâncând pământul? Nu ştim ce boieri avea domnul în suita lui, dar probabil nu prea mulţi (majoritatea lor erau acasă, preocupaţi probabil să aranjeze tocmai plecarea lui definitivă), iar prezenţa arhipăstorului ţării era o garanţie pentru el, că nu s-a speriat degeaba.

Însă Antim nu mai vrea să facă niciun pas mai departe peste graniţă. Nu avea ce căuta în altă ţară, el, care era mitropolitul Ungrovlahiei şi nu putea concepe să-şi părăsească turma lui, care îi fusese încredinţată şi să se autoexileze de dragul unui domn atât de „vrednic”, încât la primul semn de primejdie este cuprins de panică şi aleargă în braţele turcilor protectori.

Aluzia referitoare la bagaje pe care o găsim în textul lui Radu Popescu, reprodus anterior, ne confirmă încă o dată, că domnul l-a forţat pe mitropolit  să-l urmeze şi că Antim nu făcea parte din complot, dacă a plecat fără ca măcar să aibă timp să ia cu el cele necesare drumului. Domnitorul în schimb, îl ispitea cu favoruri, încât ne întrebăm ce fel de „complotist” era Antim, dacă îşi risca viaţa astfel, pe de o parte călătorind cu Mavrocordat, iar pe de altă parte stârnind cu bună ştiinţă aversiunea acestuia, prin dorinţa sa manifestă de a se întoarce şi de a fi alături de poporul său, pe care el, domnul, îl părăsea atât de josnic.

Grigoras ne prezintă evenimentele într-o lumină şi mai dramatică, întrucât afirmă că Antim l-a înfruntat pe faţă pe Mavrocordat: „Iară mitropolitul Antim n-a vrut să-l urmeze până la Dunăre ci i-a spus să-şi continue drumul mult mai departe, deoarece de acum înainte nu e nimic comun între el, domnul, şi Ţara Românească”[2].

Aceste cuvinte îmi par foarte reale, deoarece stătea în caracterul lui Antim să le rostească. Ele dovedesc că mitropolitul nu s-a pus deloc la adăpost şi că a crezut cu adevărat în scrisoarea primită de la Ioan Avramie şi în informaţiile cu privire la intervenţia armatei austriece. Nu credea, probabil, la acea dată, când domnitorul era pe punctul de a trece graniţa, că îl va mai revedea vreodată întorcându-se la Bucureşti.

Îi spune în faţă ceea ce gândea despre el, cu atât mai mult cu cât acesta se comportase sub orice aşteptare în vreme de pericol. Bătrân şi bolnav, făcuse eforturi foarte mari ca să îl însoţească până aici, neavând nici măcar cele necesare unui drum lung, dar nu mai vroia să fie mascota unui domn care, cu adevărat era păpuşa turcilor.

Ne mirăm însă, că domnul nu l-a omorât pe loc. Dar ştiind cele ce vor avea loc, putem spune că nu din frică de Dumnezeu l-a lăsat Mavrocordat acum în viaţă, ci pentru a nu-şi agrava situaţia. Asasinarea unui mitropolit nu era un lucru lesne de acoperit sau de disculpat, aşa încât prea fricosul domnitor o va face mai târziu, după ce-şi va lua toate măsurile de precauţie, la umbra legilor şi prin intervenţii oneroase.

Mitropolitul revine la Bucureşti, iar domnul ajunge în Giurgiu, sâmbătă, 19 august 1716, „către răsăritul soarelui”[3]. Dar cum distanţele dintre Bucureşti – Călugăreni şi Călugăreni – Giurgiu sunt asemănătoare, putem stabili cu certitudine revenirea mitropolitului în Bucureşti, tot pe data de 19 august[4].

Antim a lipsit deci o singură noapte din Bucureşti. Domnul ajunge la Giurgiu şi îi pune pe turci în stare de stupefacţie[5], dar şi de  revoltă – cum era şi normal – faţă de persoana sa, încât se află la un pas de a fi ucis de aceştia. Del Chiaro ne relatează astfel scenele petrecute atunci:

„În Giurgiu curieri sosiţi din Bucureşti aduseră însă ştirea că niciun neamţ nu se află acolo; că zvonul nesocotit a cauzat mare panică în popor, care şi-a părăsit casele de frica sosirii tătarilor, căutând adăpost în hanul lui Şerban Vodă, în cel al Sft. Gheorghe şi în mănăstirea Cotrocenilor. Turcii din Rusciuc, mai ales cei înrudiţi cu bejenăriţii din Bucureşti, se îndârjiră contra Voevodului fugar, acoperindu-l cu insulte şi acuzându-l de ticăloşie şi trădare faţă de Marele Sultan, şi erau gata să-l sugrume, sau să-l trimeată legat la Adrianopol unde se aflase atunci Poarta.

Mavrocordat ştiu să împace pe turci, explicând fuga sa ca fiind rezultatul unei alarme false, puse la cale de câţiva răsvrătiţi. Turcii consimţită a se comunica ştirea Sultanului într-o formă mai moderată, iar Mavrocordat ceruse pentru garda personală un număr de turci, fiind părăsit de semenii săi. Posedase el un firman care-l declara serascher peste provinciile vecine Valahiei; ceru în baza acestui titlu a i se trimete grabnic câteva sute de tătari şi turci, cu cari porni spre Bucureşti unde sosi Joi, în 10 Septembrie”[6].

Dar înainte de a trece în revistă înapoierea „temperamentală” a domnitorului, ne vom ocupa de acţiunile politice ale lui Antim, după întoarcerea de la Călugăreni. Acesta, „în dimineaţa zilei de sâmbătă 18/29 august 1716… a preluat conducerea ţării, împreună cu un sfat de boieri, alegând ca domn pe vornicul Pătraşco Brezoianu”[7].

Însă, după cronologia pe care am stabilit-o anterior, datele reale ale întronizării noului domnitor sunt 19/30 august 1716. Antim a procedat astfel la voinţa boierilor, întrucât nu credea că Mavrocordat mai are putere să se mai întoarcă şi pentru a nu lăsa ţara fără conducere.

După un articol recent, care a stabilit cronologia evenimentelor, lucrurile se prezintă astfel: „Între stilul vechi şi stilul nou există o diferenţă de 11 zile. Dacă am analiza cronologia lui Del Chiaro – pe stil nou – am stabili că Mavrocordat a ajuns în Bucureşti după 11 zile – deoarece luna august are 31 de zile – adică pe 30 august stil vechi.

Însă dacă am socoti ca veridică data fugii – aceea de 4 septembrie – Mavrocordat ar fi lipsit din Bucureşti doar 5 zile şi astfel, ziua întoarcerii fostului domn, pe stil vechi ar fi data de 24 august. (…) Avem astfel 3 date ale revenirii lui Mavrocordat în Bucureşti: 30 august/10 septembrie (după Del Chiaro), 24 august/3 septembrie (după raportul [lui Tige către Steinville] din 8 septembrie 1716) şi 23 august/2 septembrie (după varianta Letopiseţului Cantacuzinesc). (…) Părerea pe care ne-o însuşim e aceea, că data întoarcerii lui Mavrocordat în Bucureşti e ziua de  24 august/3 septembrie”[8].

Prin urmare, ţara a stat cinci zile fără domnitor, interval în care boierii şi mitropolitul l-au ales pe Pătraşcu Brezoianu, însă lucru ciudat, Mitrofan Grigoras afirmă că aceasta s-a întâmplat „fără ştirea lui”[9].

Pe 24 august/ 3 septembrie are loc confruntarea, care se va dovedi sângeroasă, a boierilor cu domnitorul fugar, întors acum şi doritor de a ieşi de sub incidenţa penibilului. Însă felul în care alege să facă aceasta nu îl onorează în niciun caz, ci mai mult aruncă asupra lui oprobriul contemporanilor şi al istoriei. Nicolae Mavrocordat „este întâmpinat de o delegaţie de boieri la fântâna Radului Vodă”[10], care vroiau probabil a se împăca şi a face pace cu domnitorul, iar el, „ca o heară sălbatică, îndată au tăeat pe Pătraşcu vel dvornic Brezoeanul acolea în drum şi iar au început a pune pe boeri în opreală”[11].

Se poate ca acesta din urmă să fi făcut parte din delegaţia boierească, fie din cauză că n-a ştiut că fusese ales domn, cum zice Gregoras, ceea totuşi pare suspect, fie pentru că mai credea că încă mai poate să-i arate domnitorului că îi este credincios şi că totul nu a fost decât o neînţelegere, şi eventual, să îşi ceară iertare.

Dar este evident că nu a mai avut ocazia să se disculpe, pentru că temperamentul coleric al lui Mavrocordat l-a redus la tăcere, spre a fi pildă, probabil, celor care ar mai fi încercat detronarea sa. Abia intrat în Bucureşti, domnitorul vroia să dovedească faptul că forţa este de partea lui, însă istoria amendează maltratarea conştiinţei unui popor şi impunerea silită a conducătorilor uzurpatori. Iar fanarioţii, în ciuda faptului că au făcut şi fapte bune, au fost întotdeauna priviţi ca nişte uzurpatori, întrucât erau numiţi numai de poarta otomană şi erau supuşi acesteia.

Acum încep evenimentele tragice care vor duce la caterisirea şi martirajul lui Antim Ivireanul. Domnitorul este avid de răzbunare şi mărturii despre caterisirea lui Antim ne dă Radu Popescu: „Însă fiind în scaun şi cerând lucrurile pe amănunt, au aflat toate câte au grăit şi le-au meşteşugit vlădica Antim că sunt minciuni.

Aflat-au şi toate sfaturile ce făcusă cu o seamă din boiari împotrivnici şi toate ponturile ce le aşăzasă împotriva domnului. Ci după nestâmpărarea lui Antim vlădica, făcând sfat cu toţi boiarii, au trimis la Ţarigrad, la patriarhul, de i-au spus toate răutăţile şi amestecăturile lui, şi cum au făcut sfaturi rele împotriva domnului şi a ţării, şi de acolo i-au venit catherisis şi au ales mitropolit pe Mitrofan, care mai nainte au fost Nisis”[12].

Radu Popescu reia aici acuzaţiile pe care le-am dovedit ca nefondate, din însuşi comportamentul lui Antim. Dar nici nu credem că pe domnitor îl mai interesa să afle dreptatea: el fusese înfruntat şi lăsat în primejdie de moarte de mitropolit – însă nu din vina lui Antim se afla în acea primejdie, ci din vina laşităţii sale – şi dorea să îşi potolească ura cumplită. Şi spun aceasta, pentru că nu se va mulţumi numai cu îndepărtarea lui din scaunul arhieresc, cu caterisirea lui, despre care ne-a informat cronicarul, ci va trece la fapte abominabile.


[1] Radu Popescu, op. cit., p. 258.

[2] M. Grigoras, op. cit., p. 29, apud M. Cazacu, art. cit., p. 674-675.

[3] M. Grigoras, op. cit., p.443, apud Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit., p. 798.

[4] Cf. Pr. Drd. Dorin Picioruş, Viaţa martirică şi sfârşitul Sfântului Antim Ivireanul, în vol. Teologia îndumnezeirii, Teologie pentru azi, București, 2009, p. 61, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/03/teologia-indumnezeirii/.

[5] Cf. Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit., p. 798.

[6] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 52.

[7] M. Cazacu, art. cit., p. 675.

[8] Pr. Drd. Dorin Picioruş, art. cit., p. 62.

[9] Ibidem.

[10] M. Cazacu, art. cit., p. 675-676.

[11] Idem, p. 676.

[12] Radu Popescu, op. cit., p. 259.

Did you like this? Share it: