Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

***

Imediat, în aceeaşi zi în care s-a întors şi în care l-a ucis pe Pătraşcu Brezoianu, Mavrocordat îl convoacă pe mitropolit la sine, moment despre care ne dă o mărturie detaliată Del Chiaro: „întors la Curte porunceşte să fie chemat Mitropolitul Antim care, de frica turcilor, se hotărâse să asculte de ordin, şi era gata să fie ucis de aceştia în momentul scoborârei din rădvan pentru a sui scările palatului.

Nu fu dus în faţa Domnitorului, ci fu închis sub pază straşnică împreuna cu preotul Giovanni Abrami, veneţian de rit grec şi predicator la Curte, şi cel ce anunţase pe Mitropolit de sosirea Principelui Gheorghe Cantacuzino”[1]. „Credulitatea” lui Antim în privinţa faptului că urma să fie primit la palatul domnesc poate părea unora prea „naivă”, dar ea este o dovadă a conştiinţei curate a mitropolitului, care nu se ştia vinovat de nimic şi care acţionase numai spre binele ţării, în lipsa domnitorului care dăduse bir cu fugiţii.

Mitrofan Grigoras completează mărturia lui Del Chiaro despre acest eveniment: „când intră la Curte în rădvan, ca de obicei, ca să se întâlnească cu domnul, turcii l-au oprit, l-au dat jos din rădvan şi, smulgându-i barba şi părul capului şi târându-l jos, l-au închis într-o căsuţă a Curţii ca să-şi aducă aminte de tot ceea ce făcuse”[2].

În bătaie de joc, l-au apucat de barba bogată şi de părul lung, pentru a-l umili şi mai mult. Ultimele cuvinte ne rememorează scena în sine: probabil că Antim va fi protestat pentru acest tratament violent şi inuman (la care turcii l-au supus din porunca domnitorului, desigur) şi va fi întrebat motivul pentru care se întâmplă acestea, iar turcii vor fi răspuns cu o ironie crudă, că va avea timp să-şi amintească motivele, cât va sta închis.

Antim şi-a semnat actul de renunţare la vrednicia de mitropolit (paretesisul)[3], deşi cunoaştem deja ce părere avea despre asemenea acte smulse cu forţa. Mai fusese pus odată în situaţia de a-şi da demisia, dar reuşise să facă să triumfe adevărul.

Însă Mavrocordat nu era Brâncoveanu, nu era un om care să asculte de argumentele raţiunii şi ale bunului simţ. Del Chiaro scria, vorbind despre caracterul lui Mavrocordat: „mărturisesc ca nu-mi puteam explica cruzimea acestui prinţ erudit şi mare iubitor de talente şi mai cu seama generos cu străinii, faţă de cari avea o purtare atât de civilizată şi le purta grija de cele necesare traiului; un om care ar merita toată lauda, dacă n-ar fi dat administraţia ţării pe mâna câtorva miniştri, duşmani ai propriei lor ţări pe care o ruinară, punând patimile lor înaintea interesului şi liniştei publice…”[4].

În locul lui Antim Ivireanul este numit mitropolit vechiul său inamic, Mitrofan de Nyssa, fostul duhovnic al lui Brâncoveanu şi autorul denigrărilor care au avut ca rezultat neînţelegerile dintre Antim şi domnitorul martir. Atunci nu îi ieşiseră planurile lui Mitrofan de a se înscăuna mitropolit în locul lui Antim, însă acum şi-a găsit în Mavrocordat un complice pe măsura caracterului său duplicitar şi a dorinţei sale de putere.

Mavrocordat apelează la Patriarhul ecumenic Ieremia al III-lea (1716-1726) pentru a-l caterisi. Gramata patriarhală (despre care se crede că reproduce aproape fidel cuvintele scrisorii lui Mavrocordat, întrucât pare dictată sau copiată) a fost semnată de 11 episcopi sinodali, cu excepţia patriarhului însuşi[5] şi este datată: „august 1716”[6].

S-a propus şi o altă teorie, care susţine că „încă din timpul fugii sale la Rusciuc (care s-a întâmplat după trecerea domnitorului, la un moment dat, în Bulgaria – n.n.), Nicolae Mavrocordat trimisese, probabil, scrisori către patriarhul din Constantinopol, cerând pedepsirea lui Antim”[7].

Sultanul Ahmed al III-lea (1702-1730) – care primise şi el o scrisoare de la domnitor – îl pedepseşte şi el pe Antim la surghiun în Muntele Sinai[8]. Ambele acte oficiale, care au determinat scurtarea vieţii mitropolitului, au fost aduse în ţară de capuchehaia Dimitrie Iuliano[9] între 4-5 septembrie / 15-16 septembrie[10].

Ni s-a păstrat actul caterisirii sale, în care se spun următoarele:

„Ieremia, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolei, Romei noi şi patriarh ecumenic.

Vina revoluţiei şi a răscoalei este foarte grea şi condamnată de Dumnezeu şi de oameni, ca o cauză a multor neregularităţi şi a dezordinei. Căci ea a tulburat de multe ori instituţii divine şi umane; ea a făcut din aceea ce este nemuritor, muritor.

Aceasta a făcut pe un om demn de infern, şi celor aflători în multe bunătăţi, le-a făcut cele contrare în tot felul. Pentru care celor ce, într-un mod oarecare îndrăznesc (a face) aceasta, li se prescriu de legile divine grele pedepse; şi revoluţionarii se supun la suferinţe meritate. Fiindcă fiecare din noi, după propriile fapte, sau se laudă sau se ruşinează, conform cu natura cuvântului celui fără contradicţie, ce are prin sine adevărul şi nu are nevoie de nicio dovadă.

De aceea, cei ce se poartă bine, în ordine şi conform cu voia lui Dumnezeu, se laudă; se hulesc de asemenea, se supun dezaprobării şi se pedepsesc cei ce se poartă în sens contrariu. Pentru care ei trebuie să se depună din cinstea şi vrednicia arhierească şi să primească după cuviinţă mare ruşine, ca şi cel de acum răul-Antim, fostul mitropolit al Ungrovlahiei, fiindcă a întreprins meşteşuguri dezaprobate şi sataniceşti, urgisitul de Dumnezeu. Şi între alte neorânduieli şi fapte rele ale lui, se inculpă adică, ca mag şi ca participator la multe crime, şi pentru prezent suntem de părere să fie depărtat de treapta arhierească. Iar culpa lui cea impie a revoluţiei şi a răscoalei o punem înainte, ca ceea ce este arătată şi evidentă.

S-a făcut, deci, sceleratul revoltat şi conspirator în contra puternicei împărăţii, conspirând şi în contra prealuminatului şi preaînălţatului domnitor, D. D. Ioan Nicolae Alexandru Voevod a toată Ungrovlahiei, fiul cel preaiubit  şi mult dorit al modestiei noastre. Pentru care este poruncă apostolică, ca să asculte şi să se supună la toată stăpânirea, ce domneşte.

De aceea ea (porunca) şi stabileşte, zicând: cel ce se răscoală în contra stăpânirei, se opune poruncii lui Dumnezeu. Căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu. Urmează deci, că porunca apostolică este divină, ca ceea ce a fost poruncită de Dumnezeu prin apostoli, şi pentru noi este foarte necesar, ca să ascultăm şi să ne supunem stăpânirei supreme a puternicei împărăţii, şi să nu facem nimic din cele ce ar fi contare acesteia şi neplăcute politicei, afară de cele care aparţin respectului nostru. Însă acest urgisit de Dumnezeu, răul-Antim, nu numai că n-a păzit credinţa şi supunerea datorată, dar a meditat cu precugetare revoluţia şi răscoala în contra puternicei împărăţii, făcându-se culpabil şi în conta susnumitului, preaînălţatului şi preapiosului domnitor şi amabilului cârmuitor a toată Ungrovlahiei, şi s-a făcut el singur demn de judecată, culpabil şi vinovat de caterisire canonică.

Pentru aceasta scriind, am arătat sinodiceşte cu preasfinţiţii arhierei de pe lângă noi şi cu preaonorabilii şi preaiubiţii în Sfântul Duh fraţii noştri şi coliturghisitori, că răul-Antim, numit al Ungrovlahiei, cel ce a fost recunoscut de revoluţionar, răsculat şi culpabil în contra puternicei împărăţii şi a preaînălţatului domnitor a toată Ungrovlahiei, şi de sine judecat şi inculpat prin propriile sale răutăţi şi culpe, pentru care s-a scos din mitropolie  şi s-a făcut justiţiabil şi culpabil de ordinul împărătesc, să fie deci depărtat de toată lucrarea şi ordinea arhierească şi dezbrăcat de harul divin şi scos din catalogul arhieresc şi lipsit de tot venitul bisericesc şi să fie scos, pierdut şi depărtat de mitropolia Ungrovlahiei şi fără de participare la veniturile ei, neavând nicio învoire a se îmbrăca cu podoaba arhierească şi a efectua vreun serviciu arhieresc, ca cel ce este caterisit şi desfiinţat, rămânând şi zicându-se monahul Antim şi fiind recunoscut, ca unul din particulari, şi să nu îndrăznească nimeni a fi în relaţie cu dânsul, sau a coliturghisi, sau a-l onora ca pre un arhiereu, sau a-i săruta mâna lui, sau a primi de la dânsul binecuvântare şi sfinţire, sau a-i da vreun venit bisericesc mare sau mic, sub greutatea oprirei şi afurisirei neschimbătoare.

Aşa să fie, conform hotărârei. 1716, în luna august. Indictionul IX. †Acsentie al Kizicului, †Dionisie al Amasiei, †Neofit al Artei, †Nicodim al Dercului, †Constandie al Chalkedonului, †Kiril al Brusiei, †Calinic al Filipopolei, †Teoclit al Priconiei, †Gherasim al Nikeei, †Christofor al Iconiei, †Nicodim al Mitilenei”[11].

Acestea sunt învinuirile care curgeau împotriva lui Antim Ivireanul. Oare merita vreunul din apelativele atât de grele pe care le-a primit? Atunci, s-a înşelat Patriarhia ecumenică, în 1708, la înscăunarea lui Antim ca mitropolit al Ungrovlahiei, când patriarhul Ciprian îl caracteriza drept „bărbat de cinste şi evlavios, împodobit cu virtuţile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească”[12]? Cu siguranţă nu se înşela atunci, ci greşea acum, când, ascultând învinuirile lui Mavrocordat, le confirma fără să le cerceteze şi fără să îi dea lui Antim posibilitatea să se apere.

Cum ar fi putut să fie „rău” şi „demn de infern” cel ce a predicat toată viaţa curăţia şi sfinţenia, căutând să lumineze popoarele prin cărţi şi prin cuvântul rostit, cel ce a fost un adevărat apostol, „părinte sufletesc şi păstoriu”[13] nu numai pentru români, ci şi pentru toate neamurile ortodoxe? E imposibil să fi fost „urgisit de Dumnezeu” cel ce era isihast şi propovăduia vederea lui Dumnezeu în lumina dumnezeiască: trebue să facem mintea noastră muntele Thavorului, ca să vie lumina adevărată să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului… pentru ca să ne putem sui şi noi, împreună cu Hristos, în mintea cea oblăduitoare a sufletului să vedem cu gândul slava aceia şi norul cel luminat[14].

Când a întreprins oare Antim „meşteşuguri sataniceşti”? Emile Picot îşi exprima părerea că această acuzaţie era o „aluzie la talentele pe care Antim le dovedise ca tipograf şi artist”[15], dar numai gândirea musulmană superstiţioasă de la acea vreme putea să debiteze asemenea inepţii, nu şi înalţii ierarhi creştini de la Constantinopol, care se foloseau şi ei înşişi din plin de binefacerile răspândirii cărţilor tipărite şi care, după cum am arătat, credem că aveau ei înşişi tipografie într-ascuns.

Când a fost oare Antim „mag şi participator la multe crime” şi ce anume oare din activitatea lui ar îndreptăţi pe cineva să-l numească „revoluţionar” şi „sceleratul revoltat şi conspirator”? Dacă identificarea cu idealurile unui neam străin şi năpăstuit de stăpânirea turcească, în care vedea durerile propriului său popor, dacă dorinţa de libertate şi de izbăvire din scârbele robiei cei  vaviloneşti [16] sunt crime, atunci care sunt faptele vrednice de laudă nu numai ale creştinului, dar şi ale unui om obişnuit care vrea să rămână demn şi moral?


[1] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 52-53.

[2] M. Grigoras, op. cit., p. 28-29, apud M. Cazacu, op. cit., p. 676.

[3] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 67. Dar Damian P. Bogdan e de părere că Antim a refuzat să-şi dea demisia, cf. Damian P. Bogdan, art. cit., p. 636.

[4] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 53.

[5] Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 24.

[6] Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim…, art. cit., p. 799.

[7] Cf. N. Dobrescu, op. cit., p. 75.

[8] M. Cazacu, art. cit., p. 678.

[9] Idem, p. 680.

[10] Cf. Pr. Drd. Dorin Picioruş, art. cit., p. 68.

[11] Condica sântă, p. 111-114, apud Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. 435-437, nota 82.

[12] Scrisoarea patriarhului se află publicată în Hurmuzaki, Documente, XIV, 1, p. 402, apud Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 15.

[13] Opere, p. 27.

[14] Idem, p. 82-83.

[15] Emile Picot, art. cit., p. 526, apud Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 23. Poate că cercetătorului apusean i-a fost mai lesne să apropie aceste învinuiri de cele cu care inchiziţia romano-catolică suprima, în aceeaşi vreme, pe unii artişti şi filosofi.

[16] Opere, p. 7.

Did you like this? Share it: