Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

***

Tocmai de aceea credem că se vede destul de limpede, cum aceste acuzaţii sunt mai mult decât nefondate, sunt ridicole şi aberante. „N-au crezut niciodată păstoriţii săi o iotă din tot ce s-a scris în actul de caterisire, ca dovadă că au continuat să-i înzestreze ctitoria în tot veacul al XVIII-lea. (…) Unele din cărţile lui Antim se vor tipări în secolul al XVIII-lea cu numele său; nimeni nu s-a gândit că erau operele unui vrăjitor şi ale unui caterisit. El n-a fost exclus nici din pomelnicul mitropoliţilor şi sfinţenia lui n-a putut fi niciodată pusă la îndoială”[1].

Mai mult decât atât, „în octombrie 1717, la trecerea de numai un an şi o lună de la caterisirea, trecerea în rândul monahilor şi alungarea din scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei a vlădicăi Antim, însuşi patriarhul ecumenic Ieremia al III-lea, cel ce, împreună cu sinodul său, în august 1716, hotărâse această aspră pedeapsă şi ştia deci prea bine situaţia canonică ce se crease mitropolitului Antim prin ea, într-o gramată privitoare la Mănăstirea Antim din Bucureşti, de mai multe ori pomeneşte pe ctitorul ei cu titlul de mitropolit al Ungrovlahiei, ceea ce, între altele, poate indica şi ce valoare acorda sentinţei ce el însuşi o dăduse cu numai un an înainte”[2].

Acest lucru demonstrează faptul că această caterisire a fost numai o comandă politică şi credem că inclusiv textul acestei caterisiri nu este o întocmire a sinodului sau a patriarhului ecumenic, ci un text impus şi care a fost semnat, în mod sigur, silit şi în necunoştinţă de cauză, de către sinod.

Dar mânia lui Mavrocordat nu a putut să asculte de glasul raţiunii, nici nu a văzut în mitropolitul urgisit de el pe unul dintre cei mai mari cărturari ai vremii şi pe unul dintre luminătorii neamului său şi al răsăritului ortodox, nu a ţinut seama de binefacerile de care s-au bucurat şi grecii prin atâtea tipărituri şi nici măcar mila omenească pentru un om cu barba albă şi bolnav nu l-a împiedicat să-şi pună în aplicare o răzbunare infamă.

Căci nu s-a mulţumit numai cu simpla caterisire, ci după cum spune Del Chiaro: „Mitropolitul Antim închis la Curte a fost constrâns, prin ameninţări, să renunţe, prin scris, la Arhiepiscopat şi în locul său a fost ales de către Domn şi miniştri, Arhiepiscopul Mitrofan, fost duhovnicul lui Constantin Brâncoveanu. Fu apoi despopit, acuzat de vrăjitorie şi înşelăciune, şi i se puse potcap roş în locul celui de mitropolit. I se ridică şi dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele său laic, Andrei. I se ceti apoi sentinţa de închisoare pe viaţă în mănăstirea Muntelui Sinai…”[3].

Mavrocordat a trecut peste sentinţa Patriarhului, coborându-l la treapta de mirean, în care un mitropolit nu poate ajunge niciodată. Nu este şi acest amănunt o altă mostră a răutăţii domnitorului?

Se crede că Antim a fost judecat în prezenţa mai multor arhierei şi egumeni.[4] Ştrempel presupune că Patriarhul l-a condamnat la închisoare pe viaţă[5], însă Mavrocordat a dat bani sultanului ca să-l osândească la moarte[6].

Antim a stat închis cel puţin două săptămâni, până au venit sentinţele. Probabil că tratamentul care i s-a aplicat în tot timpul acestei detenţii, a fost la fel de inuman ca şi „primirea” la palat. În locul unei bătrâneţi liniştite, în care să se bucure de roadele muncii sale, mitropolitul era confruntat acum cu perspectiva unui exil dureros, foarte departe de ţară, în muntele Sinai. Dar şi această perspectivă pare „dulce” în comparaţie cu cele ce aveau să se întâmple. Sau poate că Dumnezeu a decis că e timpul să fie curmate suferinţele robului Său credincios şi să îl facă părtaş bucuriei Sfinţilor, pe care o dorea.

Despre data judecăţii nu avem un termen precis, însă avem un amănunt foarte important în raportul negustorului Manu Apostol, care în data de 18/ 29 septembrie nu aminteşte de un astfel de eveniment[7]. Între 4-5 septembrie /15-16 septembrie şi 18/ 29 septembrie sunt alte două săptămâni şi ceva, în care mitropolitul a suferit chinul temniţei şi al torturii psihice şi poate şi fizice.

Radu Albala şi N. Şerbănescu stabilesc data martiriului său pe 3 septembrie 1716 (ziua prăznuirii Sfântului Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei)[8]. Însă un document extrem de important şi anume socoteala datoriilor pe care le avea mitropolitul Antim, înainte cu puţin de moartea sa, semnat de acesta, e datat „22 leat 7225 (1716)”[9], adică 22 septembrie/ 3 octombrie 1716, ceea ce înseamnă că la acea oră Antim era încă viu. Deci Antim a fost martirizat spre sfârşitul lunii septembrie.

Ceauşul turcesc cu care venise Dimitrie Iuliano de la Constantinopol[10], într-o zi ulterioară datei de 22 septembrie, l-a „pornit în miez de noapte cu carul, sub paza câtorva turci”[11].

Alături de omul sultanului, în grupul care îl conducea pe Antim, apare menţionat şi mehmendarul domnesc Iordache Colfescu[12]. Despre acest Iordache Colfescu se spune că a executat porunca osândirii la moarte a lui Antim, pronunţată de Mavrocordat, cu ştiinţa şi acordul entuziast al turcilor. Era la sfârşitul lui septembrie, pe stil vechi.

Moartea lui este la fel de învăluită de mister ca şi naşterea, ca şi alte evenimente esenţiale din viaţa lui. Cea mai credibilă ipoteză este aceea că a fost înecat sau mai întâi ucis şi apoi aruncat în apele unui râu, în drum spre Sinai, în apropiere de Adrianopol.

Cercetătorii vieţii lui oferă mai multe ipoteze însă, plecând de la informaţiile lui Del Chiaro, conform căruia „ajunse în Galipoli, lângă râul Dulcia, care trece prin Adrianopol, unde fu ucis şi aruncat în râu” [13], şi pe care Dan Horia Mazilu îl identifică cu râul Tundja, afluent al fluviului Mariţa”[14], şi ale lui Grigoras, care ne spune: „Până la Enos mai era în viaţă nenorocitul Antim, dar după aceea, cum se spune, a fost aruncat în mare şi a fost acoperit de valul întunecos”[15].

N. Şerbănescu crede că „paznicii turci l-au ucis şi i-au aruncat trupul în apa fluviului Mariţa”[16], dar nu numai l-au ucis, ci l-au şi „măcelărit”[17], pe când, conform unei alte surse, „a fost legat de mâini şi de picioare şi aruncat în apă”[18].

Însă ipoteza uciderii mai înainte de înecare este mai credibilă pentru alţi exegeţi. Astfel, după Mihail-Gabriel Popescu, „În drumul exilului, la sudul Dunării, Antim a fost ucis mişeleşte şi aruncat într-un afluent al râului Mariţa”[19], iar conform lui Damian P. Bogdan, „ajungând la Galipoli, aproape de râul Dulcia ce trece prin Adrianopol, râu identificat cu Tungia, un afluent al Mariţei, ce se varsă în golful Enos din Tracia, l-au măcelărit, pe marele ierarh, iar membrele sale le-au aruncat în râu”[20]. Al. Odobescu credea însă că Antim „pieri înecat mârşăveşte în Dunăre”[21].

Iorga expune opinii diferite în articole diferite. Odată spune că „la Enos a fost aruncat în mare”[22], altădată că a fost „dus spre Constantinopol pentru a fi închis apoi într-o mănăstire de pedeapsă, poate la Atos, dar, la trecerea Tungei în faţa Adrianopolului a fost omorât de turcii care-l conduceau – de fapt, pare să se fi simulat o înecare accidentală” [23], în altă parte afirmă că „însoţitorii turci îl înecau în apele Tungei”[24], şi în sfârşit, că Antim „a fost înecat pe furiş în apele râului Tungea, şi în adâncul acestuia vor fi zăcând şi astăzi rămăşiţele pământeşti ale aceluia”[25].

După cum se vede, Iorga pare a înclina spre ideea că turcii s-ar fi temut să se afle de uciderea lui Antim, căci ajungând ştirea în ţară, „uciderea sălbatica a Mitropolitului Antim, pe care lumea îl credea ajuns la Muntele Sinai, aruncase Valahia într-o mare spaimă”[26].

Plecarea lui Antim în exil pe timp de noapte, sub escortă severă şi asasinarea lui pe drum, dovedesc încă o dată frica teribilă şi caracterul extrem de josnic al lui Nicolae Mavrocordat, dar şi personalitatea impunătoare a mitropolitului Antim, în stare să nască o asemenea panică în inamicii săi. Domnitorul a văzut în el un adversar redutabil, care nu putea fi redus la tăcere şi nici învins decât prin mijloace extreme, prin eliminarea lui fizică.

Biserica Ortodoxă Română a stabilit, ca zi de sărbătorire a Sfântului Antim Ivireanul, ziua de 27 septembrie.

Actul de canonizare a preluat ipoteza cea mai acreditată despre circumstanţele martiriului său, considerând că „trupul său, ciopârţit de necredincioşii păzitori turci, a fost aruncat în apele Tungiei, un afluent al râului Mariţa”[27], „dar apele i-au purtat lacrimile şi sângele mucenicesc, spre ţărmurile Împărăţiei nemuritoare şi veşnice de lumină a lui Dumnezeu şi au afundat în întunericul oprobriului crima şi pe făptaşii ei nelegiuiţi”[28].


[1] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 370-371.

[2] Pr. Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit., p. 805.

[3] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 54.

[4] M. Cazacu, art. cit., p. 682.

[5] Gabriel Ştrempel, loc. cit, p. XXXIV.

[6] Cf. Pr. Drd. Dorin Picioruş, art. cit., p. 73.

[7] Hurmuzaki, VI, p.158-159, nr.87, apud M. Cazacu, art. cit., p. 683.

[8] Radu Albala, Antim Ivireanul şi vremea lui, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962, p. 188, 205, nota 59 şi Pr. N. Şerbănescu,  Mitropolitul Antim…, art. cit., p. 802, nota 137.

[9] M. Cazacu, art. cit., p. 683.

[10] Cf. Idem, p. 682.

[11] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 54.

[12] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 71.

[13] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 54.

[14] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 71.

[15] Grigoras, op. cit., 443, apud Ibidem.

[16] Pr. N. Şerbănescu, art. cit., p. 801.

[17] Idem, p. 802.

[18] Diac. P. I. David, Caută şi vei afla, op. cit., p. 714.

[19] Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 24.

[20] Damian P. Bogdan, art. cit., p. 688.

[21] Al. Odobescu, Opere II, op. cit., p. 233.

[22] N. Iorga, Despre uciderea mitropolitului Antim, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LIII (1935), nr. 5-6, p. 225.

[23] Idem, Între Antim şi Mitrofan, mitropoliţii Ţării Româneşti, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LIII (1935), nr. 1-2, p. 1.

[24] Idem, Mitropolitul Antim Ivireanul în  luptă…, art. cit., p. 724.

[25] Idem, Despre Antim Ivireanul, art. cit., p. 612.

[26] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 54.

[27] *** Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh – Martir Antim Ivireanul, art. cit., p. 172.

[28] Pr. I. Ionescu, Câteva aspecte din viaţa şi opera Mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 812.

Did you like this? Share it: