Cântecul Mariei Tănase, Lume, lume, e printre puținele, intrate în folclorul nostru și devenite celebre, care, atât prin versuri cât și prin muzică, actualizează o temă de origine biblică, de largă circulație în literatura creștină, universală și românească:

Lume, lume, soră lume,
Lume, lume, soră lume,
Când să mă satur de tine,
Când să mă satur de tine?
Lume, soră lume,
Când s-o lăsa sec de pâine
Și păhăruțul de mine.
Poate-atunci m-oi sătura,
Poate-atunci m-oi sătura,
Când o suna scândura,
Când o suna scândura,
Lume, soră lume!
Când m-or băga în mormânt
Și n-oi mai fi pe pământ,
Lume, soră lume.

C-așa-i lumea trecătoare,
C-așa-i lumea trecătoare,
Unul naște altul moare,
Unul naște altul moare,
Lume, soră lume!
Ăl de naște necăjește,
Ăl de moare putrezește,
Lume, sora lume!

C-așa-i lumea trecătoare,
Unul naște altul moare,
Lume, soră lume!
Ăl de naște necăjește,
Ăl de moare putrezește,
Lume, soră lume!

De această temă, a lumii trecătoare, m-am ocupat pe larg în cărțile mele și, datorită recurenței sale uluitoare, nu cred că greșesc dacă o voi considera cea mai importantă în literatura noastră (mai ales în poezie).

E considerată, îndeobște, o temă medievală, dar la noi s-a prelungit până foarte târziu, având multe motive subsecvente…

Revenind la cântecul amintit, versurile par un ecou al Ecclesiastului:

„…deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune. Ce prisosește omului din toată osteneala sa, [cu] care se trudește supt soare? Neam trece și neam vine […] și nu se va sătura ochiul a vedea, nici urechea a auzi (s. n.). […] Nu este pomenire de cei dintâiu, și încă nici de cei ce după aceea au fost nu’și vor aduce aminte cei ce vor fi pre urmă. […] Văzut-am toate lucrurile care se fac supt soare, și iată toate sunt deșertăciune și vânare de vânt” [1, 2-14, Biblia 1914].

Aproximativ la fel se spune și în Biblia 1939:

„Un neam trece și altul vine […] ochiul nu se satură de câte vede și urechea nu se umple cu câte aude” (1; 4, 8).

Nu știu dacă Maria Tănase a urmat Sfintei Scripturi sau a înțeles, din alte lecturi, esența moralei. Oricum ar fi, este încă o dovadă că tema despre care am vorbit atât de mult nu a fost dată uitării în epoca modernă.

Firește, putem aduce în discuție și slujba de înmormântare (în care Sfântul Ioan Damaschin s-a făcut el însuși ecoul Scripturii, în „strofele” care se cântă cu această ocazie): „Când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălășluim”.

Tulburătorul vers „Unul naște, altul moare”, care exprimă toată substanța cântecului, reproduce chiar cuvintele Scripturii: „unul moare și altul se naște” (Înț. lui Iis. Sir. 14, 19, Biblia 1914, 1939, 1988 etc.).

În Biblia 1688 era: „una săvârșaște și alta naște”. Cu aceeași semnificație, adică, pentru că a se săvârși avea sensul de a muri.

Însă traducerea aceasta nu este după LXX, ci după VUL: „alia finitur et alia nascitur”.

Did you like this? Share it: