Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

II. Activitatea

Începând cu prima menţionare documentară a lui Antim Ivireanul în Ţara Românească, în 1691, ca simplu ieromonah tipograf, numele său va începe să fie cunoscut din ce în ce mai mult, odată cu trecerea anilor, nu numai la noi, ci şi în tot Răsăritul Ortodox. Am enunţat doar, în capitolul precedent, domeniile de activitate în care s-a remarcat Antim Ivireanul. În cele ce urmează vom detalia informaţiile cu privire la această prolifică activitate desfăşurată de el, o adevărată binefacere pentru Biserica, ţara şi cultura română.

Între multiplele domenii în care s-a remarcat, o deosebită importanţă o au performanţele sale în domeniul tipografic, în cel al traducerii cărţilor de cult în limba noastră, precum şi ca predicator şi ca artist priceput în multe arte, dintre care, în unele, până aproape de desăvârşire, pe cât e omeneşte cu putinţă. În paginile ce urmează vom privi cu atenţie fiecare dintre aceste aspecte ale personalităţii sale deosebit de complexe, pentru a oferi cititorilor un portret cât mai detaliat şi mai concret al marelui nostru mitropolit şi cărturar.

Vom prezenta tot aici, în această secţiune, activitatea mitropolitului Antim, pe care a desfăşurat-o în sprijinul coreligionarilor săi din Răsăritul ocupat, în mare parte, de otomani, precum şi a românilor ortodocşi din Transilvania. Mitropolitul a avut un rol hotărâtor, în urma „unirii cu Roma”, în sprijinirea românilor ardeleni care şi-au mărturisit deschis dorinţa de a rămâne pe poziţii confesionale şi juridice tradiţionale faţă de Mitropolia Ungrovlahiei.

În fine, activitatea ca scriitor a lui Antim va fi reprodusă, în liniile sale esenţiale, în acest capitol – vom avea în vedere toate operele, în manuscris şi tipărite, care ne-au rămas de la el –, insistând, pentru moment, numai asupra aportului său major în calitate de autor al naţionalizării cultului şi al „modernizării” limbii române cultice, întrucât Antim face parte, atât în ceea ce priveşte naţionalizarea cultului, cât şi naţionalizarea şi modernizarea predicii româneşti, dintr-o triadă fericită a culturii şi literaturii române, care îi cuprinde pe Coresi şi, alternativ, pe Dosoftei şi Varlaam.

II. 1 Antim Ivireanul tipograf

Tipografia la care este pentru prima dată semnalată prezenţa lui Antim Ivireanul, este cea mitropolitană din Bucureşti şi a fost înfiinţată de mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti în 1678[1], dar se pare că acesta nu este primul care instalează utilaj tipografic în capitala muntenească, întrucât „L. Démény a dovedit că primele teascuri au imprimat cărţi la Bucureşti încă din anul 1582”[2].

Tipografia înfiinţată de Varlaam a dat la lumină un număr de opt cărţi, până la venirea lui Antim la conducerea sa, în 1691, cărţi între care se numără  şi Biblia de la 1688 [3], cunoscută şi sub numele de Biblia lui Şerban, deoarece tipărirea ei a început sub domnia lui Şerban Cantacuzino, sfârşindu-se însă după suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu.

Consider că este foarte important de precizat, dintru început, că – aşa cum se va vedea limpede pe parcurs, din enumerarea cărţilor tipărite – apariţia lui Antim Ivireanul coincide cu iniţierea unui program tipografic extrem de riguros, la elaborarea căruia este de crezut că a avut un mare aport el însuşi.

Primele două cărţi editate de Antim sunt în greceşte, dar au o strânsă legătură cu spaţiul românesc. Prima dintre ele este o carte parenetică (tradusă în aplà de către Hrisant Nottaras) şi pe care am amintit-o deja: Ale lui Vasile Macedoneanul Împăratul grecilor. Şasezeci şi şase capitole îndemnătoare către fiul său Leon Înţeleptul şi Împărat tot al grecilor…[4], iar legătura cu spaţiul românesc este aceea că „Vodă Brâncoveanul, negăsind, poate, vreme să alcătuiască îndemnuri către fiii săi, cum făcuse mai înainte Neagoe Basarab, a cerut lui Antim să tipărească pe cele de faţă, pe care apoi le va fi folosit în educarea feciorilor săi”[5].

Înclin să cred această supoziţie, cu atât mai mult cu cât fiii domnitorului vor dovedi o foarte bună cunoaştere a limbii greceşti, iar părintele lor s-a îngrijit ca ei să beneficieze de o educaţie aleasă.

Pe de o parte, acest lucru dovedeşte strânsa legătură între prezenţa lui Antim la tipografia din  Bucureşti – a cărei conducere o şi preia imediat după plecarea lui Mitrofan la ca episcop la Buzău –‚ şi domnitorul căruia, fără îndoială dorea să îi mulţumească prin tipărirea acestei cărţi, precum şi faptul că acelaşi domnitor era profund implicat în planul tipografic de care vorbeam mai sus. O dovedeşte, cu prisosinţă, înfiinţarea şi funcţionarea în paralel, în timpul domniei sale, a mai multor centre tipografice – la Bucureşti, Buzău, Snagov, Râmnic şi Târgovişte, toate, în afară de Buzău, fiind legate de numele lui Antim –‚ precum şi sprijinirea, cu mărinimie, a instituirii unor tipografii în Siria, Georgia şi poate chiar Grecia, după cum vom vedea.

Cea de-a doua carte, apărută în 1692, se intitula: Slujbele Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea Nouă şi a Cuviosului Părintelui nostru Grigorie Decapolitul, precum şi a sărbătorilor premergătoare Intrării în Biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, căci cade în aceeaşi zi cu sărbătoarea Sfântului [6]. Şi această tipăritură, deşi în greceşte, are oarecum caracter naţional, întrucât amândoi Sfinţii îşi au Moaştele în Ţările Române, la Mitropolia din Iaşi şi respectiv la Mănăstirea Bistriţa. Este interesant de precizat că Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul aparţine lui Matei al Mirelor[7].

În această prezentare nu vom insista în a descrie ornamentele tipografice ale fiecărei cărţi în parte, întrucât acest lucru s-a făcut, cu lux de amănunte, mai ales în studiul amintit al lui Gabriel Ştrempel, precum şi, fragmentar, în alte articole şi studii.

Însă, în locul acestei prezentări descriptive, vom face precizarea, de la bun început, că Antim Ivireanul „va excela într-un rafinament de imprimare în greceşte cel puţin egal oficinelor veneţiene”[8] şi nici tipăriturile româneşti nu vor fi lipsite de o împodobire corespunzătoare – care demonstrează reverenţa faţă de cărţi a înaintaşilor –‚ ducând arta tipografică la perfecţiune, după cum, în capitolul anterior, l-am citat spunând acestea pe Del Chiaro.

Următoarele două cărţi sunt deosebit de importante pentru ceea ce am numit procesul de naţionalizare a cultului, pe care îl va împlini Antim pe parcursul întregului său program tipografic. Să vedem însă, mai întâi, care sunt acestea. Prima este un Evangheliar greco-român (1693), având titlul Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie elinească şi rumânească, acum întâiu alcătuită într-amândoao limbile…[9].

Textul Evangheliei este aşezat pe două coloane, în paralel, greceşte şi româneşte, astfel încât „cei ce vor să vadă dacă textul românesc redă fidel cuprinsul Sfintei Evanghelii, pot face aceasta comparându-l cu textul grecesc de alături. Acest lucru este în măsură să le alunge îndoiala că limba noastră n-ar fi în stare – din pricina sărăciei ei – să exprime toate adevărurile evanghelice”[10].

Este clar că demersul lui Antim e unul demonstrativ, dar şi practic, şi el probează „premeditarea” acestui gest, dar şi a întregului program tipografic, în liniile esenţiale în care vom vedea că se va desfăşura el. Întrebarea noastră este: cui aparţine acest plan? E neîndoielnic că domnitorul dorea să sprijine orice iniţiativă eclesiastică, pentru a întări Ortodoxia şi pentru a spori faima ţării sale, dar nu ştiu dacă naţionalizarea cultului era o iniţiativă a sa, sau dacă, mai degrabă, ea a pornit din sânul Bisericii noastre şi de la câţiva ierarhi luminaţi, la care s-a raliat sau a fost cooptat Antim. Dat fiind complexitatea acestui răspuns, amânăm pentru mai târziu încercarea de a face lumină în această problemă importantă.

Cealaltă carte arată clar intenţiile lui Antim: o Psaltire în întregime românească (1694), cu molitve la toate catizmele şi cu pashalii de 50 de ani, după orânduirea grecească şi la sfârşit exapsalm, acum întâi tipărită pre limba rumânească…[11].

Psaltirea în româneşte, pentru prima dată tipărită la noi pe catisme, avea anexate şi alte texte scripturistice şi anume: cele trei cântări al lui Moisi, urmate de: Cântările Annei muma lui Samuil; Rugăciunea proorocului Avacum; Cântarea celor trei coconi, Cântarea celor trei sfinţi coconi; Cântarea Născătoarei de Dumnezeu; şi altele, molitve creştineşti…[12].

Toate aceste cărţi au fost imprimate „din porunca şi cu toată cheltuiala” domnitorului, ceea ce denotă că acest plan tipografic complex a fost în acord cu dorinţele lui. Pe parcurs vor fi tipărite şi cărţi cerute de necesităţi stringente, însă debutul tipografic al lui Antim la Bucureşti demonstrează fără dubiu care erau ţelurile sale, care se vor oglindi în liniaritatea concepţiei privitoare la materialul pregătit pentru tipar, concepţie ce nu va părăsi niciodată gândul de a da la lumină cărţile esenţiale ale cultului în româneşte.

Impresia noastră este aceea că, încă din 1691 sau poate chiar mai devreme, aceste cărţi existau în intenţia lui Antim şi a colaboratorilor săi, deoarece apariţia lor apare ca foarte bine chibzuită şi nicidecum rezultatul unui plan ad-hoc.

În fine, tot în 1694, Antim a tipărit şi o Psaltire în limba slavonă, cu textul psalmilor în slavonă, dar cu „unele rugăciuni şi indicaţii privind lectura catismelor”[13] în română, care era destinată Moldovei, având în vedere predoslovia – scrisă tot în română – semnată de Antim şi adresată domnului Moldovei – care era şi ginerele lui Constantin Brâncoveanu –‚ Constantin Duca[14].


[1] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 696.

[2] Dan Horia Mazilu, Recitind…, op. cit., vol. II, P. 362.

[3] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 696

[4] Cf. Idem, p. 701. [5] Ibidem. [6] Cf. Ibidem.

[7] Cf. D. Russo, Studii istorice greco-române, I, p. 163, nota 1, apud idem, p. 702, nota 133.

[8] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 70.

[9] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 702.

[10] Idem, p. 704-705. [11] Cf. Idem, p. 705. [12] Cf. Ibidem.

[13] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 80. [14] Cf. Ibidem.

Did you like this? Share it: