Am găsit online, întâmplător, teze de doctorat în care sunt citată…fără să fiu numită.

Prima este „Poesis și mathesis în poezia lui Ion Barbu”, teză susținută la Novi Sad, în 2011, de Virginia Popović.

Și la p. 123, autoarea spune despre Ion Barbu că este un poet

Virginia Popovic

Și, după cum se observă, autoarea a citat din articolul meu de aici. Însă citatul ar fi trebuit să fie, de fapt, cu mult mai mare decât ghilimele puse de autoare. Pentru că tot ce scrie mai sus e luat, aproape ad litteram, din comentariul meu critic.

Dar acest lucru nu-l poate observa cineva, decât dacă accesează trimiterea de la nota de subsol. Însă, dacă nu face aceasta, atunci crede că reflecțiile acestea despre poezia lui Ion Barbu îi aparțin Virginiei Popović, pentru că ea le-a reprodus întocmai fără să specifice că nu îi aparțin și că sunt luate tot din locația pe care a indicat-o anterior.

Ea a interpretat eronat ceea ce a citit în articolul meu, afirmând că: „Unii comentatori ai poeziei lui Ion Barbu nu cred așa ci cercetările pe care le-au intreprins criticii literari asupra poeziei romanești, au stabilit pentru conștiința romanească o altă ierarhie, in fruntea căreia stă Mihai Eminescu, ca fiind poetul cel mai profund și mai greu de înțeles cu adevărat, urmat de Nichita Stănescu și de Lucian Blaga”.

Această ierarhie îmi aparține, nu e a criticii literare, în general.

Este regretabil că, deși făcusem o trimitere precisă la cartea mea, în care a intrat acest articol critic, indicând și paginile, Virginia Popović tot nu a înțeles sau s-a făcut că nu înțelege cui îi aparține comentariul din care a citat 1% (ceva nesemnificativ) și a plagiat restul…

Între dramatic și hilar este exemplul unei alte doctorande (probabil doctor în litere, acum), Valeria Cioata, care, în 2016, la Târgu Mureș, și-a prezentat teza cu titlul: „Elemente religioase în lirica generației ’60”. În online nu există teza, ca în cazul anterior, ci doar un rezumat.

Autoarea, la bibliografie, face următoarea trimitere (p. 70):

Valeria Cioata

Între timp, la momentul la care scriu, nu mai sunt 20 de articole la tagul indicat de Valeria Cioata, ci 44, și am publicat online și o carte conținând comentariul Elegiilor.

Însă, dacă autoarea tezei a indicat 20 de articole, înseamnă că ajunsesem deja, cu comentariul meu, la A șaptea elegie: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/17/reintoarcere-la-nichita-20/.

Numai că, chiar în acest al 20-lea episod exegetic și în multe altele până la el, am făcut, de nenumărate ori, trimitere la alte articole și cărți ale mele, în care apare numele meu în mod clar și inconfundabil.

Și atunci, se pune problema dacă aici e vorba de prostie, de lene sau de rea-voință.

Pentru că, a presupune că, la elaborarea unor articole cu caracter literar-exegetic, scrise în 2015 și 2016, au participat și Pr. Dumitru Stăniloae și Pr. Dumitru Popescu (adormiți de ceva vreme…), înseamnă că ești puțin plecată cu pluta. Iar autoarea, pe deasupra, pretinde că are niște cunoștințe în domeniul teologiei.

Și totuși: cât de greu i-o fi fost doctorandei, dacă n-a înțeles cine a elaborat seria de articole citate, despre Nichita Stănescu, să scrie un mic comentariu la subsol, măcar, în care să întrebe despre autorul sau autoarea acestor articole?!

Sau, dacă ar fi intrat la cele 4 CVuri pe care le-a văzut pe frontispiciul platformei noastre (și din care a tras concluzia că ar fi 4 autori…), ar fi văzut că numai unul învederează pe cineva care se ocupă de comentarii literare!

Iar acest lucru este valabil și pentru cazul anterior…și probabil că, din nefericire, acestea nu sunt singurele situații de acest fel.

Ambele doctorande au remarcat faptul că este vorba de comentarii literare grele, cu un profund caracter original. Și, în loc să facă ceea ce era normal, adică să afle cine le-a scris (dacă le-a fost peste măsură de greu să găsească numele meu la taguri, coincident cu unul dintre CVurile evocate), au preferat să considere că e vorba de autor colectiv sau chiar să-și însușească idei din textele mele, pe motiv că oricum ele nu înțeleg cine le-a scris.

Însă, cazurile acestea spun multe despre doctoranzii repeziți și avari ai zilelor noastre, care nu se dau în lături de la a se înfrupta copios din informațiile pe care le găsesc oferite cu generozitate, dar le vine nespus de greu să citeze corect și complet/ exact sursele din care se inspiră.

Și dacă atât de greu le-a fost să descopere paternitatea unor comentarii, având la dispoziție internetul…cam câtă vreme să credem că au pierdut doctorandele noastre cu studierea atentă și profundă a poeților amintiți (Ion Barbu și Nichita Stănescu!) și a bibliografiei aferente?! Cam cât timp și-au tocit ochii în biblioteci și pe cărți, dacă le-a fost lene ca măcar să scrie două vorbe la subsol, ca să poată cita corect o sursă? Asta dacă le credem că, într-adevăr, nu le-a dus capul să înțeleagă cine semnează articolele citate…

Și dacă o sursă, care e atât de ușor verificabilă pe internet, este atât de prost citată, atunci cât de bine trebuie să credem că sunt citate (sau lecturate și înțelese) operele poeților și cărțile de la bibliografie, pe care, în afară de specialiști (în cazul în care se ocupă…), nu mai stă nimeni să le verifice?

Din păcate, nu cred că acestea sunt singurele situații de acest gen, însă nu am stat să fac o investigație, pentru că nu am timp. Încerc doar să trag un semnal de alarmă, dacă aude cineva

Did you like this? Share it: