Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la începutul anului bisericesc [1 septembrie 2016]

Iubiții mei[1],

începutul e întotdeauna bucuros! Pentru că începutul face abstracție de trecut, de ce-a fost, atâta timp cât e un prezent care privește viitorul cu nădejdea în Dumnezeu. Începutul e o îmbrățișare a vieții pentru noi nevoințe. Și de aceea, când punem început bun vieții noastre sau când începem un nou an de viață sau un nou an bisericesc, ca acum, suntem bucuroși, prăznuim, pentru că începem o nouă etapă în viața noastră.

Căci așteptăm ca să se nască copilul cu bucurie, îl primim cu bucurie, primim cu bucurie nunta și ne bucurăm de cei care se însoțesc întru Domnul ca să se mântuiască împreună, ne bucurăm de cel care se hirotonește, pentru că se unește cu Domnul în slujirea Lui, ne bucurăm pentru cel care se face monah, pentru că se dăruie Domnului în slujire. Ne bucurăm când punem piatra de temelie a casei noastre sau a Bisericii noastre, pentru că știm că acolo vom locui și acolo vom sluji Domnului.

Când copilul învață să meargă, el începe o nouă etapă a vieții lui. Când se duce prima oară la grădiniță trăiește un nou început pentru el.

Când se duce la școală, iarăși începe o nouă etapă în viața lui. De la școala primară intră la liceu, apoi la facultate, face studii postuniversitare, își începe viața activă, munca, se căsătorește, gustă bucuriile dar și greutățile vieții, e un om al Bisericii, fiecare an e un nou început pentru el, dar și un pas spre moarte. Și de aceea, începutul nostru e bucuros, dar el e un început matur. De fiecare dată și mai matur. Pentru că noi mergem spre Domnul cu fiecare suflare a vieții noastre!

Da, mulți nu știu spre ce se îndreaptă! Așa e! Nu știu ce vor, nu știu ce le place, nu știu de ce sunt pe acest pământ. Viața li se pare plictisitoare, o rutină continuă.

Dar noi știm pentru ce suntem pe acest pământ! Noi știm că viața noastră e un dar al milei lui Dumnezeu și că rostul nostru în această viață e acela al comuniunii veșnice cu Dumnezeu. Că noi, aici, în Biserică, am început și ne adâncim în viața cu Dumnezeu, adică în acel mod de a fi pe care vrem să îl trăim pentru toți vecii.

De aceea noi venim la Biserică nu pentru ca să ne plictisim, nu pentru ca să numărăm Sfinții de pe pereți într-o plictiseală enormă, nu pentru ca să bârfim pe unul și pe altul, ci pentru ca să ne rugăm lui Dumnezeu pentru noi, pentru întreaga Biserică, pentru întreaga lume de azi, pentru întreaga creație a lui Dumnezeu și pentru toți cei care au trăit, trăiesc și vor trăi pe fața acestui pământ. Venirea noastră la Biserică e o chemare a lui Dumnezeu în viața noastră și a tuturor oamenilor. Adică e o lucrare serioasă, profundă, la care suntem chemați cu toată smerenia și bunătatea inimii. Căci noi venim pentru binele întregii lumi la Biserică, pentru mântuirea tuturor și nu doar pentru problemele noastre personale sau ale familiei noastre.

Pentru că adesea, pe pomelnicele dumneavoastră, eu citesc doar probleme strict subiective sau de familie, și mai rar găsesc unul care să se gândească la mari oameni ai Bisericii, adormiți sau în viață, sau la vreun eveniment comunitar, național sau mondial. Și asta arată că încă n-am învățat că rugăciunea e o îmbrățișare a tuturor și nu un egoism „ortodox”.

Căci egoismul „ortodox” consideră că numai noi, cei care suntem acum ortodocși, „trebuie” să ne mântuim. Că numai noi trebuie să ne pomenim între noi și de ceilalți să fim „indiferenți”. Însă această indiferență demonică vizavi de cei din afara Bisericii nu are nimic de-a face cu credința ortodoxă. Pentru că, dacă ar fi ortodoxă, ar însemna că sfințenia noastră este „indiferentă”, că sfințenia noastră este „insensibilă”, că noi, ortodocșii, suntem niște „brute”. Însă Dumnezeu nu dorește ca numai noi, cei de acum, care suntem ortodocși, să ne mântuim, ci ca întreaga umanitate să se mântuiască.

Iar dacă El asta dorește și dorința Lui e plină de iubire și de dor pentru mântuirea oamenilor, atunci și viața noastră trebuie să fie plină de o rugăciune care să includă pe toată lumea și să nu excludă pe nimeni.

Căci cine se vrea exclus? Cine și-ar dori Iadul, dacă ar ști ce chin este, în locul Împărăției Lui, adică a veșnicei bucurii cu Dumnezeu și cu Îngerii și cu Sfinții Lui? Cine nu dorește să fie…iubit? Nimeni nu dorește asta!

Pentru că demonii se rățoiesc toată ziua la Dumnezeu, ca niște copii prostuți, dar viața lor e darul Lui. El îi ține în existență pe demoni, chiar dacă ei, neîncetat, I se împotrivesc lui Dumnezeu și își fac viața lor un chin și mai mare. La fel, și noi, mult păcătoșii, greșim greu în fața Lui, Îl hulim mereu, Îl batjocorim la orice secundă…dar El este viața noastră. Fie că suntem aici și păcătuim, fie că suntem aruncați în Iad, ca răsplată a păcatelor noastre, noi suntem ținuți în existență de Dumnezeu, pentru că darul vieții e darul Lui. Și El nu Își ia darul înapoi, darul existenței, cu care ne-a împodobit, chiar dacă noi ne desfigurăm veșnic prin răutatea noastră asumată.

De aceea, începutul e bucurie, dacă ne bucurăm de Cel care ne dă viață, de Dumnezeu Însuși. Și e bucurie, dacă înțelegem că e un timp al înfrumusețării interioare noul început, că anul bisericesc e un timp al slujirii lui Dumnezeu și al oamenilor, că e un timp al îndumnezeirii noastre.

Iar Evanghelia zilei [Lc. 4, 16-22][2] ne vorbește despre un început dumnezeiesc de care toți avem nevoie, despre un început al înțelegerii Dumnezeieștii Scripturi, adică despre momentul când Domnul a început să tâlcuiască profețiile care se refereau la Sine.

Pentru că Sfinții Profeți vorbiseră tainic, umbros, greu de înțeles, despre Hristos Domnul. Întreaga Scriptură a Vechiului Testament e plină de mărturii despre Preasfânta Treime, despre Dumnezeul nostru. Dar pentru ca să știi când se vorbește despre Tatăl, când despre Fiul, când despre Sfântul Duh și când despre Dumnezeul treimic în Vechiul Testament, trebuie să fii luminat de Dumnezeu și plin de multă cunoaștere scripturală și patristică. Adică, deopotrivă, trebuie să cunoaștem Scriptura în textul ei original, în grecește, cum arată el în Septuaginta, dar și comentariile Sfinților Părinți la Scriptură. Care nu sunt doar cele pe care le avem în română, ci sunt cu mult mai multe, cu foarte mult, decât cele pe care le știm.

Și Evanghelia de azi ne spune că Domnul „a venit întru Nazaret [ἦλθεν εἰς τὴν Ναζαρέτ], [în] care era crescut [οὗ ἦν τεθραμμένος], și a intrat, după obiceiul Lui, în ziua sabaturilor întru sinagogă [καὶ εἰσῆλθεν, κατὰ τὸ εἰωθὸς αὐτῷ, ἐν τῇ ἡμέρᾳ τῶν σαββάτων εἰς τὴν συναγωγήν], și S-a ridicat să citească [καὶ ἀνέστη ἀναγνῶναι]” [Lc. 4, 16, BYZ].

Verset din care aflăm lucruri fundamentale despre Domnul, dar și despre viața noastră creștină. Pentru că aflăm că El a crescut în Nazaret, adică a avut un oraș al Lui de domiciliu; că El obișnuia să meargă la sinagogă, lucru pe care trebuie să îl trăim și noi, adică obiceiul de a veni des, regulat la Biserică și nu din Crăciun în Paști; și că El, la sinagogă, Se ridica și citea din Scriptură. Dar pentru ca să citești în Biserică, trebuie mai întâi să înveți să citești. Și să citești nu oricum, ci cu evlavia pe care o cer slujbele Bisericii. Pentru că, aici, noi nu venim ca să spunem poezii, ci pentru ca să ne rugăm. Și pentru ca să ne rugăm, trebuie să ne rugăm cu inimă zdrobită și umilită, cu conștiința păcătoșeniei noastre și nu cu nasul pe sus și uitându-ne la cum suntem îmbrăcați.

Trebuie să învățăm să citim, dar și să citim ceea ce trebuie! Adică teologie. Pentru că teologia e hrana și viața noastră. Iar Scriptura și cărțile de cult pe care le folosim în Biserică și cu care facem slujbele sunt pline de teologie. De la semnul Sfintei Cruci și până la conținutul psalmilor, al cântărilor, al Apostolului, al Evangheliei, al ecteniilor, totul e teologie. E teologia Bisericii, scrisă și expusă de Sfinții Lui, și nu vreo invenție a unor oameni păcătoși. Adică noi, aici, în Biserica slavei Sale, nu avem texte liturgice umoristice sau cu nonsensuri în ele, nu avem texte pline de istorii false și închipuiri de sine, ci texte pline de adevăr și care vorbesc profund despre cum trebuie noi să ne mântuim.

Iar Domnul S-a ridicat să citească din Scriptură, pentru că avem nevoie cu toții ca să știm adevărul Scripturii de la ierarhia Bisericii, care trebuie să îl propovăduiască în Biserică. Și când El S-a ridicat să citească, „I s-a dat Lui cartea lui Isaias Profetul [ἐπεδόθη αὐτῷ βιβλίον Ἠσαΐου τοῦ Προφήτου]. Și derulând cartea [καὶ ἀναπτύξας τὸ βιβλίον] [, pentru că era pe foaie de pergament, așa după cum evreii au Scriptura, până azi în sinagogi, sub formă de rulou[3]], a aflat locul [în] care era scris [εὗρεν τὸν τόπον οὗ ἦν γεγραμμένον]” [Lc. 4, 17, BYZ].

Cei din sinagogă I-au dat cartea Sfântului Profet Isaias, dar Domnul a căutat un loc anume din cartea lui Isaias, și pe acela l-a citat. Și pentru ca să știi un loc dintr-0 carte anume, câteva rânduri, trebuie să fi citit cartea. Însă Domnul, deși era Fiul lui Dumnezeu întrupat, El S-a nevoit și cu cititul cărților, după cum S-a nevoit și cu rugăciunea îndelungă în singurătate. Iar locul de aici e o mărturie neîndoielnică asupra acestui lucru. Pentru că El știa să citească și citea cărți. Iar dacă știi să citești, știi și să scrii.

Pentru că Domnul a muncit, a scris, a citit, S-a rugat, a postit, a călătorit mult, a propovăduit mult, a răbdat toate pentru noi, S-a luptat cu tot păcatul și cu toată ispita, pentru ca să ne învețe pe noi toată virtutea întru umanitatea Sa. Pentru ca noi să vedem în El exemplul absolut de viață creștină, de viață ortodoxă.

Așadar, El a primit cartea Sfântului Isaias…a desfășurat-o…dar a căutat un anume loc din ea.

Nu a citat la întâmplare! Nu a citat pentru ca să iasă în evidență! Nu a citat pentru ca să plictisească oamenii în sinagogă! Ci a citat pentru ca să învețe. Și la fel trebuie să facem și noi: să cităm din Scriptură la predică, să cităm din Tradiția Bisericii, să cităm din istoria Bisericii, să cităm din cultul Bisericii, să cităm din înțelepciunea bună a întregii lumi…pentru ca să educăm oamenii. Pentru ca să îi facem înțelepți, ascetici, cuvioși, sfinți.

Și Domnul a citat acest loc din Isaias: „Duhul Domnului [este] peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor [Πνεῦμα κυρίου ἐπ᾽ Ἐμέ, οὗ εἵνεκεν ἔχρισέν Με εὐαγγελίσασθαι πτωχοῖς]; M-a trimis să-i vindec pe cei zdrobiți [cu] inima [ἀπέσταλκέν Με ἰάσασθαι τοὺς συντετριμμένους τὴν καρδίαν]; să propovăduiesc robilor eliberarea [κηρύξαι αἰχμαλώτοις ἄφεσιν] și orbilor recăpătarea vederii [καὶ τυφλοῖς ἀνάβλεψιν], să-i trimit pe cei zdrobiți în[tru] eliberare [ἀποστεῖλαι τεθραυσμένους ἐν ἀφέσει], să propovăduiesc anul plăcut Domnului [κηρύξαι ἐνιαυτὸν Κυρίου δεκτόν]” [Lc. 4, 18-19, BYZ].

– De unde din Isaias e acest pasaj?

– Din Is. 61, 1-2. Însă în LXX avem următorul text: „Duhul Domnului [este] peste mine, pentru care m-a uns să binevestesc săracilor, m-a trimis să-i vindec pe cei zdrobiți [cu] inima, să propovăduiesc robilor eliberarea și orbilor recăpătarea vederii, să chem anul plăcut Domnului [καλέσαι ἐνιαυτὸν Κυρίου δεκτὸν] și ziua de răsplătire, să-i mângâi pe toți cei care plâng [καὶ ἡμέραν ἀνταποδόσεως παρακαλέσαι πάντας τοὺς πενθοῦντας]”.

– Însă Domnul nu a citat din Septuaginta, dacă era în sinagogă, ci din textul evreiesc. Ce ne spune textul ebraic la Is. 61, 1-2?

– În WTT avem următorul text: „Duhul Domnilor, al lui Iahveh, [este] peste mine, pentru că m-a uns Iahveh cu [slava Lui] [ר֛וּחַ אֲדֹנָ֥י יְהוִ֖ה עָלָ֑י יַ֡עַן מָשַׁח֩ יְהוָ֙ה אֹתִ֜י] ca să binevestesc săracilor [לְבַשֵּׂ֣ר עֲנָוִ֗ים], să trimit pentru cei legați [שְׁלָחַ֙נִי֙ לַחֲבֹ֣שׁ], pentru cei zdrobiți cu inima [לְנִשְׁבְּרֵי־לֵ֔ב], pentru a vesti celor robiți eliberarea [דְּר֔וֹר לִקְרֹ֤א לִשְׁבוּיִם֙] și celor legați un început [וְלַאֲסוּרִ֖ים פְּקַח־קֽוֹחַ׃], ca să vestesc anul plăcut lui Iahveh și ziua răzbunării [לִקְרֹ֤א שְׁנַת־רָצוֹן֙ לַֽיהוָ֔ה וְי֥וֹם נָקָ֖ם], ca Elohimii să-i mângâie pe toți cei care plâng [כָּל־אֲבֵלִֽים׃ לֵאלֹהֵ֑ינוּ לְנַחֵ֖ם]”. Adică textul ebraic ne spune același lucru. Ba, mai mult, formele de plural pentru Adonai [Domnii] și Elohim [Dumnezeii] ne indică mai multe persoane în Dumnezeire, lucru pe care ni l-a revelat Domnul. Pentru că El ne-a învățat că Dumnezeu e Treime de persoane, că El e Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeul nostru treimic.

Însă Sfântul Lucas nu a citat textul ebraic, ci Septuaginta. Lucru evident din traducerea pe care am oferit-o. Pentru că toți Evangheliștii au făcut la fel: au citat din LXX când a fost să citeze din Vechiul Testament. Și de aceea LXXul e Scriptura vechitestamentară a Bisericii, adică Septuaginta.

Domnul a citat un text…care nu avea majuscule în Isaias la persoana cea unsă de Tatăl. Dar El l-a majusculat prin comentariul Său. Pentru că El le-a spus celor prezenți: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre [Σήμερον πεπλήρωται ἡ Γραφὴ αὕτη ἐν τοῖς ὠσὶν ὑμῶν]” [Lc. 4, 21, BYZ].

Da, le-a vorbit tot tainic, tot acoperit…dar le-a vorbit unora care credeau că sunt în stare să Îl sesizeze…pe Mașiah, atunci când Îl vor vedea. La fel cum mulți dintre noi se cred în stare să îl sesizeze pe Antihrist…dar nu sunt în stare să vadă…sfințenia din cineva. Sau, mai degrabă, nu sunt în stare să își vadă propriile lor păcate.

Căci dacă ne-am vedea păcatele, atunci am vedea și sfințenia în oameni. Dar pentru că nu vedem nici păcatele și nici sfințenia…și totuși ne credem „ortodocși”, tocmai de aceea arătăm ca evreii care Îl căutau pe Mașiah în cărți…dar nu erau în stare să Îl vadă în fața lor.

Însă Mașiah era în trup, era în fața lor! Și când El le-a spus că s-au împlinit aceste cuvinte azi, în fața lor, El le-a spus de fapt că El este…Cel uns de Duhul Sfânt, că El este unul din Treime, că El este Mașiah, că El este Hristos și că numai în relație cu El ei se pot mântui.

Și dacă le vestește anul plăcut Domnului…asta înseamnă că le vestește o viață nouă, duhovnicească, cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, dar și oamenilor care se mântuiesc.

Însă greșeala evreiască seamănă cu greșeala creștinească! Ce vreau să spun?! Vreau să spun că și azi mulți dintre noi Îl caută pe Dumnezeu în cărți sau Îl închid în cărți, dar nu vor să vadă cum arată Dumnezeul lor. Și nu vor să vadă cum arată Dumnezeul lor, pentru că Dumnezeul lor e sfânt și ei vor să fie niște păcătoși „cinstiți”, „venerabili”, „respectabili”. Adică vor să fie niște oameni de lume, cu toate păcatele la zi, dar, în același timp, să pară și „credincioși”, și oameni „ai Bisericii”.

Însă Dumnezeu nu are nevoie de astfel de diletanți! El ne vrea cu totul ai Lui. El nu ne vrea pentru câteva ore, cât stăm noi în Biserică și părem „evlavioși”, ci pentru toată ziua și pentru toată noaptea și pentru toată viața și pentru toată veșnicia.

El vrea ca să citim cărțile Bisericii, dar să nu credem că nu putem avea o relație vie, reală, permanentă cu El. El ne îndeamnă să Îi citim cărțile, dar să nu credem că El e „o carte”, că El e „o poveste de demult”, una „răsuflată”, iar astăzi treburile merg „altfel”.

Pentru că azi lucrurile merg ca în prima zi a creației: depindem cu toții de Dumnezeu! Nu există făptură care să nu aibă existența de la Dumnezeu și nimeni nu stă prin sine în viață, ci numai datorită Lui.

De aceea, lucrurile merg astăzi ca întotdeauna: Dumnezeu e în centrul lumii, iar noi trebuie să ne facem robii Lui. Și Lui trebuie să Îi slujim ziua și noaptea, și nu când vrem noi și când ne convine, pentru că mântuirea și sfințenia sunt realități personale numai în relație cu Dumnezeu și cu Biserica Lui. Nu ne putem mântui în afara Bisericii Lui, nu ne putem mântui fără vederea și simțirea Lui, nu ne putem mântui fără ca să ne sfințim viața. Adică nu putem fi ortodocși cu adevărat, dacă nu suntem plini de slava lui Dumnezeu și de vedenii și de luminări dumnezeiești și de asceză și de teologie și de milostenie și de curăție și de delicatețe și de…alte o mie de lucruri ale vieții creștine. Nu, nu putem fi ortodocși doar cu numele, ci cu credința, cu faptele și cu adevărul vieții noastre!

De aceea, astăzi, la început de an bisericesc, la începutul anului bisericesc 2016-2017, Domnul ne cere să începem o nouă viață și nu doar o nouă lună de viață! El ne cere să avem cuvintele harului în noi înșine și ele să iasă din gura noastră [Lc. 4, 22] ca o bună mireasmă. Pentru că vă vorbeam recent despre Sfânta Irini, Stareța Hrisovalantului, cea care a primit 3 mere din Paradis și despre cum ieșea din trupul ei și din mormântul ei bună mireasmă dumnezeiască[4]…Dar și din noi poate ieși buna mireasmă a harului!

Faptele bune sunt pline de har și ne fac frumoși, ne fac duhovnicești. Iar dacă suntem duhovnicești, atunci și cuvintele noastre și trupul nostru și cele ale noastre sunt pline de har și harul lui Dumnezeu îi vindecă și pe alții de neiubire și de lipsa prietenilor adevărați.

Pentru că prietenia adevărată e o mare binecuvântare pentru oameni. Iar cel care e prieten cu altul pentru Dumnezeu, pentru ca să îl mângâie și să îl întărească întru toate, așteaptă ca să fie și el întărit în toate de prietenul lui. Dar dacă noi vedem mântuirea în mod îngust, după cum ne vedem și viața, cum să fim prieteni cu alții, dacă nu ne dorim binele nici nouă?

Eu vreau de la noul an bisericesc multă sporire duhovnicească în slujirea mea și în munca mea editorială. Adică să slujesc și mai mult decât am slujit, să scriu și mai mult decât am scris, să editez și mai multe cărți decât am editat până acum. Dar acestea sunt dorințele mele și râvna mea pentru azi și pentru mâine. Ceea ce dorim noi însă, trebuie să se supună în fața a ceea ce dorește Dumnezeu pentru noi. Iar dacă El dorește altceva, decât dorim noi, e doar spre binele nostru. Vă asigur, din toată inima, de acest lucru.

Așadar, să avem parte, cu toții, de un an al milostivirii lui Dumnezeu! De un an plin de bucurii duhovnicești, de un an al recunoașterii de sine, de un an al sporirii în virtute, de un al pocăinței, de un an al reîntoarcerii la Dumnezeu. Și Dumnezeul nostru treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeul nostru, să ne călăuzească spre tot lucrul bun și să ne lumineze în tot binele, pentru ca viața noastră să fie o lumină pe pământ, o lumină pusă înaintea tuturor, în Biserica Lui, care să lumineze și să întărească pe toți în viața cea bună! Amin.


[1] Scrisă în seara zilei de 31 august 2016, zi de miercuri, cu 25 de grade la ora 18.00.

[2] Cf. Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie, ed. BOR 1983, p. 285.

[3] Cum se citește Scriptura în mod sinagogal, cf. http://www.buendiario.com/wp-content/uploads/2014/02/Buendiario-rabino-hungria-rollos-tora-rusia-sinagoga.jpeg.

[4] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Irina_(din_Hrisovalant).

Did you like this? Share it:

Previous

Psalmul 23, cf. LXX

Next

Vorbește Antim

6 Comments

  1. Dobrota Claudiu

    In ceea ce ma priveste ,iertati-ma parinte, inca nu am raspuns la intrebarea pe care mi-ati pus-o…Da , Dumnezeu doreste ca intreaga umanitate sa se mantuiasca , de aceea cred ca sunteti  unul dintre specialistii asteptati…Din motive personale va rog sa nu postati  comentariul meu pe site , daca socotiti ca nu este potrivit si de folos pentru dv. iertati-ma si stergeti-l , pur si simplu am gresitCu respect si prietenie Dobrota Claudiuhttps://cetateadepiatra.wordpress.com/2016/08/22/si-ne-iarta-noua-intrebarile-noastre

    Şi ne iartă nouă întrebările noastre…

    Posted on august 22, 2016 by marinelblaj

    Mă lovesc în traducerile pe care le fac de multe lucruri interesante. Dacă vă mai amintiţi, relatam (între altele) cu multă vreme în urmă despre o discuţie avută cu domnul Emanuel Conţac pe marginea textului din Ezechiel 34:16. O discuţie pornită de la întrebarea privind traduxcerea cea mai adecvată a versetului respectiv. Am primit cu destulă promptitudine un răspuns
    edificator.

    Ei bine, chiar dacă nu în acelaşi „registru”, iată, descopăr azi o nouă… să-i spunem „problemă” (voi explica puţin mai încolo de ce o numesc aşa). Poate că ea nu e atât de interesantă pentru unii, după cum nu a fost nici pentru mine, având în vedere că obişnuiesc să evit pe cât posibil interpretarea versetelor biblice prin scoatere din context. Dar despre ce este vorba?

     Iată versetul cu pricina:  „Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul, o învăţătură, altul, o descoperire, altul, o vorbă în altă limbă, altul, o tălmăcire, toate să se facă
    spre zidirea sufletească” (1 Corinteni 14:26).

     Veţi spune (unii): „care e problema aici?” Problema (mea) este ce se întâmplă în general în mintea multor credincioşi care au impresia că „activismul” în biserică este definitoriu pentru un credincios adevărat, faptul că mulţi oameni credincioşi trăiesc cu sentimentul că dacă n-ai recitat un psalm, o poezie, n-ai cântat o „cântare”, atunci cu siguranţă ai probleme cu darurile. Nu mai vorbesc despre poziţia radicală (şi agresivă, de multe ori!) a celor care consideră că dacă nu vorbeşti în limbi sau nu proroceşti, atunci ai probleme cu botezul Duhului Sfânt.

     Ei bine, pentru toţi cei care gândesc „îngust” acest aspect sugerez un alt punct de vedere, indus oarecum la rândul lui de unele idei dintr-un text tradus astăzi.

     În primul rând, nefiind un cunoscător în ce priveşte greaca veche şi având doar câteva cunoştinţe care ţin mai mult de… cultura generală, plec de la faptul că punctuaţia în greaca antică era destul de săracă. Nu intru în detalii căci, aşa cum am mai spus, nu-mi place să mă pronunţ în domenii pe care nu le cunosc îndeajuns. Ceea ce ştiu însă este că nu exista semnul întrebării, semn care a apărut mult mai târziu, prin secolul 8. Aşadar…

     Dacă ar fi să ţinem cont de ceea ce spune apostolul Pavel în versetele următoare, de la 27 la 33, mi s-ar părea că versetul cu pricina, cel de la care am plecat, ar fi trebuit să aibă semnul de întrebare la sfârşitul frazei, sau deloc. Reformulată, fraza ar fi trebuit să sune mai degrabă în genul:

     „Ce facem, fraţilor, când vă adunaţi împreună, fiecare are o cântare, o învăţătură, o vorbă în altă limbă, o descoperire, o tălmăcire?” După care ar urma îndemnul: „Toate să se facă spre zidirea sufletească” şi precizările ulterioare, de felul: „să vorbească pe rând, doi sau trei…”, despre vorbirea în limbi, de exemplu.

     Altfel spus, versetul se vrea mai degrabă o mustrare a apostolului pentru dezordinea existentă în biserica din Corint, unde fiecare voia să iasă în evidenţă, exact cum se întâmplă din păcate în multe biserici şi astăzi. Iar versetele care urmează nu fac decât să-mi întărească această opinie.

     De altfel, verificând şi alte traduceri, am ajuns la concluzia că varianta la care m-am gândit astăzi, evident, stârnit, cum spuneam, de materialul pe care îl traduc, nu este chiar… fantezistă, chiar dacă ea pare foarte „abruptă”.

     M-aş bucura dacă aş primi un răspuns din partea unui specialist…

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Claudiu,

      de ce credință sunteți? Marinel Blaj e baptist, Emanuel Conțac e penticostal…dumneavoastră?

      Iar dumneavoastră ați luat un articol al lui Blaj, l-ați reeditat aici…și considerați că sunt „specialist” în Scriptură? Însă nu mi-ați pus nicio întrebare.

      Vreți să îi dau eu „dezlegare” dilemei lui Marinel? El zice că a primit „un răspuns edificator” de la Conțac. Ce nu v-a plăcut la articolul lui?

      Nu, nu mă consider „un specialist” în Scriptură, ci un traducător smerit al Scripturii, care învață mereu lucruri noi și profunde din Scriptură! Mai ales învață că nu avem nicio traducere românească a Scripturii după LXX și BYZ, care să fie în termenii prezentului.

      M-aș fi bucurat să stârnesc entuziasm prin traducerea mea la Scriptură, atâta timp cât fac un bine gratuit și binecuvântat pentru confesiunea mea, dar și pentru celelalte confesiuni creștine din România. Însă am provocat doar tăceri limpezi.

      Deci, care e întrebarea dumneavoastră?

  2. Dobrota Claudiu

    Raspuns:Credinta ortodoxaInca odata va rog sa ma iertati!Respect decizia dumneavoastra privitor la cererea mea de la inceputul comentariului.Nu am nici o intrebare , am ramas dator cu un raspuns la  intrebarea dv.  din 16 august 2016.

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Nu m-ați deranjat cu nimic, domnule Claudiu, ci v-am întrebat dacă aveți vreo întrebare în legătură cu articolul lui Marinel Blaj, pe care l-ați citat în comentariul anterior!

      Dacă l-ați citat, înseamnă că vreți să întrebați ceva în legătură cu el. De aceea v-am întrebat, care e întrebarea pe care mi-o adresați.

      Iar dacă sunteți ortodox și citiți și bloguri neoprotestante înseamnă că sunteți o floare rară, adică un om deschis dialogului.

      Vă mulțumesc pentru că mi-ați răspuns la întrebarea de data trecută! Și pentru că doriți să dialogați cu mine, vă întreb altceva: ce vă interesează în domeniul teologic? Ce citiți? Pe cine citiți în online?

  3. sotiria amartolos

    P. C. Părinte Dorin,
    seriozitatea Dvs pare severitate maximă, pare din altă lume, din veacurile începutului de Creștinătate. Cuvintele Dvs par înfiorător de grave și de grele. Predicile Dvs înfricoșează. Pare că nu aveți mila dătătoare de nădejde a Sfântului Siluan, așa cum spunea Sfântul Nicolae Velimirovici, ci severitatea Sfântului Simeon Noul Teolog: „Nu ne putem mântui în afara Bisericii Lui, nu ne putem mântui fără vederea și simțirea Lui, nu ne putem mântui fără ca să ne sfințim viața. Adică nu putem fi ortodocși cu adevărat, dacă nu suntem plini de slava lui Dumnezeu și de vedenii și de luminări dumnezeiești și de asceză și de teologie și de milostenie și de curăție și de delicatețe și de…alte o mie de lucruri ale vieții creștine”.
    Nu vă e temă că îndepărtați lumea de Dvs prin atâta gravitate și sobrietate?

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnul meu,

      seriozitatea mea e seriozitatea pe care ne-o învață Dumnezeu în Biserica Lui. E o seriozitate amplă și care discută multe probleme de teologie și de viață duhovnicească. Pentru că nu trebuie doar unele lucruri discutate, ci toate problemele trebuie discutate. Și eu nu cred că există probleme tabu, ci doar probleme despre care nu vrem să vorbim.

      Iar până acum, în cei 10 ani, l-am început pe al 11-lea an de online, nu cred să fi discutat decât foarte puțin din învățătura Bisericii. Așa că nu am spus mare lucru până acum din Tradiția Bisericii.

      Iar gravitatea problemelor și înfricoșarea pe care o aduce măreția celor descrise sunt prezente peste tot în Scriptură și în Tradiția Bisericii, pentru că Dumnezeu e viu și îndurător, dar El, în același timp, Își aprinde urgia și mânia Lui și pedepsește păcatele noastre. Așa că, dacă predicile mele îmbracă și astfel de valențe, e numai din cauză că așa arată Dumnezeul nostru: mult prea complex pentru a-L defini, mult prea sfânt pentru a arăta ca noi, mult prea înfricoșător prin iubirea și prin mila Lui față de noi.

      Sfântul Siluanos [Σιλουανός] Atonitul a scris pentru sine și notițele sale au fost publicate postum. Pe când Sfântul Simeon Noul Teolog a predicat în mod direct în fața Monahilor săi, dar Imnele iubirii dumnezeiești le-a scris pentru sine, ca poeme private, personale.

      Însă atât Sfântul Siluanos, cât și Sfântul Simeon, au scris despre viața duhovnicească pe care au avut-o, despre vedeniile și înțelegerile lor sfinte și pe mine mă îndulcesc amândoi. Pentru că nu trebuie să căutăm doar lucrurile care ne bucură, ci și pe cele care ne întristează.

      Și, pentru mine, experiența duhovnicească a Sfântului Ignati Briancianinov [Игнатий Брянчанинов] mi-e tot la fel de iubită ca experiența duhovnicească a Sfântului Maximos Cavsocalivitul. Căci chiar dacă Sfântul rus îmi vorbește mai mult despre luptele cu demonii și despre înșelările demonice, iar Sfântul grec îmi vorbește mai mult despre harisme și despre vederile mistice pe care le-a văzut, eu am nevoie de amândoi în viața mea și nu doar de cei care îmi par mie „plăcuți”. Pentru că noi trebuie să iubim adevărul și nu ceea ce ne place din adevăr.

      Așa că eu nu cred că îndepărtez lumea de mine prin gravitatea și sobrietatea mea, pentru că problemele pe care le discut sunt diverse și nu sunt puține. Pentru că eu vorbesc despre textul Scripturii, dar și despre viețile Sfinților, vorbesc despre Biserică și despre mântuire, despre dogmele și canoanele Bisericii, despre virtuți și vicii, despre societatea noastră de azi, cu bunele și relele ei, despre viața mistică, despre înșelările demonice dar și despre vederile mistice și îndumnezeitoare, despre asceza Bisericii și despre familie, despre tineri și despre bătrâni, despre iubire și recunoștință, despre rugăciune și pocăință, despre încredere și prietenie, despre draci dar și despre Îngeri, despre Sfinți dar și despre păcătoși. Și vorbind despre toate acestea, nu am cum să înfricoșez pe cineva…la modul negativ și nici nu plictisesc.

      Dacă vă referiți de înfricoșare la modul pozitiv, Scriptura spune: „Slujiți Domnului în frică și bucurați-vă Lui în [cu]tremur!” [Ps. 2, 11, LXX]. Adică, dacă înfricoșez pe cineva cu înfricoșarea cea bună, adică cu frica Domnului, atunci acesta e un mare bine. „[Căci] începutul înțelepciunii [este] frica lui Dumnezeu [ἀρχὴ σοφίας φόβος Θεοῦ], iar înțelegerea [este] bună tuturor celor care o fac pe ea. Și evlavia întru Dumnezeu [este] începutul simțirii și înțelepciunea, iar învățătura celor neevlavioși o vor disprețui” [Par. lui Salom. 1, 7, LXX].

      Numai bine! Păcat că un comentariu atât de frumos a avut parte de…anonimat. Îndrăzniți să vorbiți cu toată gura! Dumnezeu îi iubește pe cei îndrăzneți în bine și nu pe cei fricoși la fapte bune.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén