Iubiții mei[1],

Patriarhia Română, în primele 4 zile ale acestei luni, a fost gazda întâlnirii tinerilor ortodocși din toată lumea[2]. Bineînțeles, e vorba despre reprezentanți ai diverselor Biserici Ortodoxe surori, care au venit la București să vorbească și să se cunoască mai bine, să se împrietenească. Dar, în același timp, pe baza discuțiilor cu ei, să se stabilească locul și rolul tinerilor în Biserică. Sau, mai bine zis, să se observe unde greșim în relațiile noastre cu tinerii, încât tinerii nu sunt prezențe majore la slujbele noastre.

Pentru că locul lor e unul periferic în Biserică, iar rolul lor este insignifiant în Biserica Ortodoxă Română.

– Cum puteți să spuneți, Părinte, că nu vin copiii și tinerii la Biserică și că ei sunt periferici în Biserică? Ce vreți să spuneți cu asta? Pentru că există Biserici în care copiii și tinerii sunt foarte mulți și entuziasmul lor este cuceritor.

 – Da, draga mea, există Biserici, în unele orașe și localități din România, în care copiii și tinerii, din diverse motive, sunt prezenți la slujbe. Dar realitatea per total e alta: segmentul de vârstă 1-40 e slab reprezentat, pentru că credincioșii care își asumă în mod regulat prezența la Biserică au vârste de la 40-50 de ani în sus. Și nu bărbații sunt elementul forte al Bisericii, ci femeile. Adică femeile vin în număr mai mare la slujbele noastre decât bărbații.

Așadar, avem bărbați în vârstă, cel mai adesea, la strană și în consiliile parohiale, dar femeile sunt mai multe la slujbă decât bărbații. Adică bărbații nu sunt un factor predicatorial major în Biserică, ci femeile, și doar ele pot aduce la Biserică pe copiii și pe tinerii lor.

Întrebarea, una deschisă, e aceasta: de ce mamele nu pot să își convingă copiii să vină la Biserică? Sau de ce consideră că prezența lor la Biserică îi scutește pe copiii lor de venirea la Biserică?

Cineva mi-a spus: „Nu îl aduc la Biserică, pentru că e prea obosit cu școala”. Adică duminica e zi de odihnă pentru copil, pentru că de luni e iar la școală.

Pe de altă parte, ce grad de suportabilitate au copiii și tinerii români? Cât timp pot să participe ei la un eveniment liturgic, la o slujbă, fără ca să se plictisească și să facă zgomot?

Profesorii români ne spun că abia pot să îi țină atenți la ore, pentru că, după 10 minute de predare, deja mulți sunt obosiți „de atâta efort”. Nu scriu repede, nu știu să își ia notițe, nu pot fi atenți foarte mult la o comunicare directă, nu înțeleg rostul învățării. Și, da, bineînțeles, nu mă refer acum la copiii și tinerii excepționali, la cei care ajung la olimpiade și concursuri internaționale și care sunt focarele de inteligență ale României! Ci eu privesc situația copiilor și a tinerilor români în ansamblul ei.

Căci dacă un copil, după 8 ani de școală, ajunge la liceu și nu a citit nicio carte sau cărțile nu îl fascinează de niciun fel, înseamnă că cei 8 ani de școală au fost o corvoadă pentru el, un chin, și nu o bucurie, nu o împlinire. Una grea, e drept, dar personalizatoare.

Cum să ajungi la liceu și apoi la facultate și să nu înțelegi cât de suplă și de complexă e comunicarea în limba română? Cum să termini facultatea și să nu fii în stare să scrii un text personal, unul care să te exprime? Cum să faci studii universitare și postuniversitare și să nu fii capabil să îți prezinți crezurile în mod coerent și convingător? Cum să nu ai opinii profunde despre realitățile lumii tale, dacă toată viața ai încercat să îți înțelegi viața și lumea în care trăiești?

Însă copiii și tinerii noștri nu au răbdare…cu slujbele Bisericii și nici cu cărțile, pentru că sunt crescuți la școala ideologică a fast-foodului postmodern. Și după cum se duc la mec[3] și mănâncă unii în alții junk food [mâncare proastă], de proastă calitate, și beau energizante care le distrug sănătatea[4] și ascultă muzică în exces și văd filme în exces și se joacă în exces jocuri, tot la fel, când trebuie să scrie ceva pentru școală, vreo compunere sau vreun referat, intră în online ca în codru, fură tot ce prind și pun la ei, pentru că nu au prietenii reale cu biblioteca.

Și nu-i interesează Școala și Biblioteca, implicit nici Biserica și nici familia, pentru că au în capul lor ideea că viața e un experiment extrem. Publicitarii de tot felul i-au convins că viața este ceva de care trebuie să profite acum, imediat…și nu o minune a lui Dumnezeu, de care suntem responsabili.

Căci copilul și tânărul ortodox, care sunt crescuți în Biserică, știu că viața e pentru mântuire și nu pentru distracții fără sfârșit. Copilul adus la Biserică și care trăiește bisericește acasă, se roagă împreună cu părinții lui, postește, citește, vorbește îndelung despre viața Bisericii. El știe să rabde lungimea slujbelor, știe să aștepte, știe să se comporte demn, știe să privească distant, cu ochi critic, excesele de temperament ale altora. Pentru că el e atent și la Biserică și la Școală. El e atent peste tot, oriunde merge, e atent la tot ce se întâmplă cu el și cu ceilalți din jurul lui, de aceea reacționează imediat când e nevoie, când e chemat, când i se cere ajutorul.

De ce acest copil, crescut bisericește acasă și care vine mereu la Biserică, poate, iar ceilalți nu pot să rabde rigorile Bisericii? Pentru că ritmul vieții Bisericii se învață de mic și nu la 40 de ani. Copilul trebuie să învețe să fie bisericesc din primul an de viață, de când e botezat. De aceea el trebuie adus, în mod regulat, pentru a fi împărtășit cu Domnul, el trebuie să audă acasă muzică și vorbe bune, el trebuie să fie crescut cu blândețe și cu iubire, cu smerenie și cu simțul dreptății.

Și dacă începe de la început, dacă începe din primele zile să trăiască ortodox…el va fi un ortodox de elită. Adică va fi viitorul preot, viitorul episcop, viitorul profesor, viitorul medic, viitorul judecător, viitorul teolog, viitorul tată și viitoarea mamă, care vor forma o familie creștină responsabilă, viitorul stareț de Mănăstire. Pentru că, pentru ei, viața ortodoxă e însăși viața lor, e viața în care s-au dezvoltat în mod armonios și nu e doar o vorbă.

…Și acum răspund la întrebarea: De ce copiii și tinerii nu vor să vină la Biserică, ci preferă un joc, un film, o distracție? Pentru că nu înțeleg ce e Biserica și nici care e rolul lor în Biserică.

Pentru ca să înțelegi Biserica, trebuie să ai mintea Bisericii. Iar copiii și tinerii născuți în familii „relaxate”, fără prea multă tangență cu Biserică, au nevoie să se convertească, pentru ca să înțeleagă ce e Biserica.

Dar ca să te convertești…trebuie să simți și să primești chemarea lui Dumnezeu. Trebuie să ai o întâlnire reală, dumnezeiască, acaparatoare cu Dumnezeu Însuși. Pentru ca să crezi că El există…trebuie să Îl vezi, să Îl simți, să simți puterea și mila Lui, atotștiința și frumusețea Lui, faptul că El e pretutindeni și umple toate, că El ține toată făptura în mâna Lui. Și din cauza întâlnirii copleșitoare cu El, tu să îți arunci toată viața la picioarele Lui și să aștepți de la El să te conducă, să te călăuzească, să te poarte…

Eu așa mi-am trăit convertirea: ca pe o luare de la capăt! La mine în viață este un înainte, de care m-am dezis interior, și un după. Dar dacă aș fi trăit ortodox din prima clipă a vieții, nu aș fi avut un înainte de cunoașterea lui Dumnezeu și un după cunoașterea Lui, pentru că aș fi trăit ritmul vieții ortodoxe cu toată ființa mea.

Ce s-a petrecut cu mine după convertirea pe care am trăit-o la vârsta de 12 ani? Am uitat jocurile copilăriei, am uitat aspirațiile mele militare (pentru că doream să intru în viața militară și să mă îndrept către aviația militară), și am început să citesc cărțile Bisericii și, în scurt timp, am înțeles că trebuie să studiez sistematic învățătura Bisericii. De aceea am ajuns la Seminarul Teologic: pentru învățarea sistematică a teologiei și a vieții Bisericii.

Însă, pentru că pe mine mă interesa doar asta, eu nu m-am oprit niciodată doar la…cursurile de la Seminar sau de la Facultate, ci eu am studiat tot ce mă interesa pe mine. Atunci și acum eu studiez lucrurile de care am nevoie interioară și nu citesc sau fac lucruri pentru că se fac, pentru că se fac la modă, pentru că mi le cere cineva.

De aceea, când am început să merg la Biserică, eu am mers ca să aflu despre Dumnezeu și despre teologia Lui, am mers pentru ca să trăiesc ortodox…și nu pentru ca să mă fac preot, „să mănânc colaci toată ziua” și să îmi fie „bine”. Pentru că eu am înțeles din prima că viața ortodoxă nu e o viață ușoară, ci grea, că ea enervează pe mulți…atâta timp cât după convertirea mea, eu n-am mai fost suportat nici de părinți, nici de rude, nici de prieteni…ci mi-am pierdut toți prietenii de joacă. Doar bunicii mei – care m-au crescut de la două săptămâni, însă și ei după multe discuții și certuri, și asta pentru că iubirea lor pentru mine a învins reticența – m-au înțeles în schimbarea din viața mea. În rest: nimeni nu s-a bucurat și nici nu m-a felicitat pentru convertirea mea, pentru alegerea mea de a merge la Biserică. Pentru că nu aveam pe nimeni în familie și în neamul meu care să fie…un om care merge regulat la Biserică. Toți erau ortodocși prin Botez, dar niciunul nu călca pe la Biserică.

Iar azi împlinesc 11 ani de diaconat, de când am fost hirotonit Diacon…și vorbesc despre faptul de ce copiii și tinerii nu vin la Biserică. Pentru că nu trăiesc convertirea preaminunată la viața Bisericii, aceea în care Dumnezeu să îi convingă de realitatea Lui și de sfințenia Bisericii Sale. Iar dacă noi îi aducem cu forța, ei se vor plictisi și vor aștepta, cu nerăbdare, să vină clipa când se termină slujba, pentru că venitul la Biserică li se pare…o strângere de gât.

De ce? Pentru că credința cea vie nu este în ei. Nu vin din toată inima lor la Dumnezeu, nu vin pentru ca să se bucure cu El, nu vin ca să afle teologia Bisericii, ci sunt în Biserică pe post de…spectatori. Și dacă, doar ei, ar fi spectatori, ar fi bine. Problema e că mulți vin pentru spectacolul eclesial, pentru ce se petrece în Biserică și nu pentru ca să înțeleagă lucruri, care să le schimbe viața.

Căci dacă ar căuta schimbarea vieții, atunci ar fi alții pe fiecare zi.

…Însă, să zicem că, prin diverse strategii predicatoriale, reușim să aducem câțiva copii și tineri la Biserică. Unde vor sta ei? Majoritatea vor sta la strană sau pe lângă strană. Unul sau doi vor sta în altar, pentru ca să ne ajute cu cădelnița și cu lumânarea, eventual și cu tăierea anafurei. Și pe copii și pe tineri trebuie să îi pui în față, pentru ca să fie sub ochii tuturor, pentru ca să nu facă gălăgie.

Strana, de obicei, e pe latura bărbaților. Copiii vor sta în fața bărbaților și îi vor incomoda pe aceia. Dar dacă îi pui pe copii în spate, nu pot să vadă până în față, pentru că ei sunt mici de statură. Îi poți pune, eventual, în cafas, la balcon. Dar acolo trebuie supravegheați de cineva, de un pedagog al lor, care să stea tot timpul cu ei. Nici pe bărbați nu îi poți pune în spate, pentru că, primii bărbați, sunt consilierii Bisericii. Așa că infuzia de copii și de tineri în Biserică e problematică, dacă bărbații și femeile, care își au scaunele lor, nu înțeleg …noua realitate eclesială.

Pe lângă numărul și vârsta celor care vin la Biserică…problema numărul unu a noastră e spațiul. Dacă te duci ca preot nou într-o parohie și începi un program predicatorial intens și mergi după ei acasă și îi aduci la Biserică…problema numărul unu e: unde îi aduci la Biserică, dacă Biserica e doar pentru 200 de persoane? Unde să vină tinerii…dacă nu au loc? Și ce să facă tinerii, în Biserică, dacă nu le ajunge doar rugăciunea și cântarea în comun?

Pentru că Bisericile Ortodoxe ale momentului presupun…un spațiu mare alocat Bisericii, o curte mare, spațioasă, a Bisericii și, pe lângă Biserică, să ai și capelă pentru înmormântări și bibliotecă și lumânărar și aghiasmatar și clopotniță și veceu și clădiri anexe unde să dezvolți diverse proiecte educaționale și caritabile. Adică curtea Bisericii…de azi trebuie să fie plină de construcții…dar nu de construcții îngrămădite una peste alta. Și pentru ca să ai spațiu…trebuie să fi avut spațiu de la început, de când s-a făcut Biserica, sau, dacă Biserica e nouă…să cumperi un teren apreciabil împrejurul Bisericii.

Pentru toate aceste clădiri ai nevoie de bani și de oameni care să le întrețină. Și pentru ca să le întreții doar tu, preotul, sau cu încă un coleg preot, trebuie să îți angrenezi întreaga familie pentru a ține…în picioare și funcționale clădirile Bisericii. Însă nu îți poți obliga preoteasa și familia să țină Biserica în picioare, pentru că doar tu, preotul, ești angajatul Bisericii.

Așa că, dacă gândim Biserica…de azi…trebuie să o gândim cu oamenii și cu banii aferenți și nu în abstract. Pentru că proiectele cu copiii, cu tinerii, cu maturii, cu bătrânii se fac cu oameni și cu bani și nu doar cu…bune intenții. Mai întâi trebuie să avem oameni calificați, care să se implice în educația credincioșilor alături de preoți, și de bani cu care să îi plătim.

…Da, tinerii vor slujbe mai scurte și povești mai multe! Vor să îți pierzi timpul cu ei, să le vorbești până când te doare în gât, după care ei să plece acasă…și să uite ce le-ai spus. Pentru că nu vor să fie responsabili. Nu sunt învățați acasă să fie responsabili. Sunt tratați ca niște copii veșnic copii și nu ca niște copii maturi. De aceea nu vin la Biserică: pentru că nu vor lucruri serioase cu viața lor. Nu vor să meargă nici la meditații la Română sau Matematică: pentru că vor să treacă examenele cu orice notă ar fi și nu să facă excelență.

…Dar datoria noastră e să vorbim despre ce fac și nu fac oamenii credincioși, pentru ca să știm cu toții…că lucrurile sunt clare.

Și ajungem la datoria zilei! Pentru că Evanghelia zilei [Mt. 18, 23-35] este despre iertare. Despre iertarea lui Dumnezeu și despre iertarea noastră. Iar despre iertarea noastră se vorbește în finalul parabolei și ni se spune că ea trebuie să fie din inimă [Mt. 18, 35], pe când, despre iertarea lui Dumnezeu, a omului împărat [ἀνθρώπῳ βασιλει] [Mt. 18, 23, BYZ], ni se spune că ea este imensă.

– De unde deducem că iertarea lui Dumnezeu este imensă, când în parabolă nu ni se spune acest lucru?

– Din compararea celor 10.000 de talanți [μυρίων ταλάντων] [Mt. 18, 24] cu cei 100 de dinari [ἑκατὸν δηνάρια] [Mt. 18, 28, BYZ]. Căci iertarea lui Dumnezeu e de 10.000 de talanți, pe când iertarea noastră e de 100 de dinari.

Talantul despre care vorbește Noul Testament avea 58, 9 kg[5]. Dacă înmulțim 58, 9 cu 10.000 avem 589.000 de kilograme de aur. Iar dacă gramul de aur azi e 167,9 lei, atunci kilogramul de aur e 167, 9 x 1.000, adică 167.900 de lei. Însă 167.900 înmulțit cu 589.000 de kilograme, rezultă 98.893.100.000 de lei. Și dacă am înmulți la infinit zerourile acestui număr, tot nu am exprima iertarea lui Dumnezeu față de noi. Pentru că iertarea Lui nu poate fi înțeleasă niciodată de noi, dar ea e viața și mântuirea noastră. Iar noi trăim acum, astăzi, pentru că El ne-a iertat și ne iartă de păcate grele, de toate păcatele Iadului, de acelea pentru care ar fi trebuit să fim în Iad…dar iată să suntem aici, împreună, și împreună cerem mila lui Dumnezeu față de păcatele noastre cele multe, grele și rele.

Ce înseamnă însă 100 de dinari, iertarea noastră față de cel care ne greșește, pe lângă iertarea lui Dumnezeu de miliarde și de catralioane? E o nimica toată! Și cu toate astea nu îl iertăm pe aproapele nostru. Nu vrem să îi fie bine. Nu vrem să ne fie bine.

Un dinar de argint romanic avea 3-4 grame[6]. Dacă înmulțim 4 grame cu 100, avem 400 de grame de argint. Iar cum prețul gramului de argint, astăzi, e între 2, 4 și 1, 9 lei[7], dacă înmulțim 2 cu 400 avem 800 de lei.

Ce sunt însă 800 de lei ai noștri, care reprezintă cât iertăm noi pe confrații noștri…pe lângă cei 98.893.100.000 de lei ai lui Dumnezeu, care sunt iertarea cu care El ne iartă? Nimica toată!

Însă nu învățăm nimic din iertarea lui Dumnezeu față de noi. Căci, pe cât El ne iartă, noi suntem tot mai intoleranți, și, pe cât El ne iubește, noi suntem tot mai respingători. Nu credem în dialog. Nu credem în oameni. Nu credem în schimbarea oamenilor. Nu credem în muncă, nici în cinste, nici în cuvântul dat, nici în prietenie, ci totul ni se pare…de vânzare. Îi vindem pe oameni cu ușurința cu care cumpărăm salam sau înghețată. Ne schimbăm opiniile după vânt. Suntem oameni ai modei, oameni lejeri, oameni care nu ne mai încăpem în piele din cauza importanței pe care ne-o dăm, dar nu putem să arătăm…în ce constă „importanța” noastră.

Tocmai de aceea, iertarea ni se pare „o prostie”, „o pierdere de timp”, „ceva care nu se face”. Pentru că ne place răzbunarea! Ne place să avem mereu dreptate. Ne place să fim lăudați pe degeaba. Ne place sângele, ne plac accidentele, vrem să îi vedem pe alții în posturi dramatice sau comice, ne place revanșa…pentru că nu am învățat nimic din iertarea lui Dumnezeu.

– Dar ce e de învățat din iertarea lui Dumnezeu?

– Că El se comportă cu noi, cu fiecare dintre noi, ca și cu un partener de dialog veșnic, pe când noi suntem încă…morți datorită păcatelor și fărădelegilor noastre. El ne vede ca pe partenerii Lui de dialog…mai înainte ca să credem în El. Și El așteaptă ca noi să ne întoarcem la El, pentru ca El să ne ierte toate păcatele neștiinței noastre.

– Dar de ce trebuie ca Dumnezeu să ne ierte?

– Pentru că, fără iertarea Lui, noi nu putem primi slava Sa. Și iertarea Lui am primit-o la Botez, atunci, în pruncia noastră, și tot atunci și slava Lui, cea întru care noi trebuie să trăim și să facem tot binele poruncilor Lui.

– Atunci, dacă am primit iertarea și slava Lui la Botez, ce ne mai trebuie iertare acum, când suntem maturi?

– Pentru că, de la Botez și până azi, am făcut multe păcate în fața lui Dumnezeu. Pentru acelea trebuie să ne pocăim și pentru ele trebuie să cerem cu toții iertarea lui Dumnezeu. Și la ele, la păcatele pe care le-am făcut, nu mai trebuie să ne întoarcem. Iar iertarea Lui o primim prin toată fapta bună, prin spovedirea păcatelor la Duhovnic și prin împărtășirea cu Domnul.

Așadar, iubiții mei, neiertarea aproapelui e o mare neiubire a lui Dumnezeu și a oamenilor! Pentru că neiertarea aproapelui arată că noi nu cunoaștem iubirea Lui, nu cunoaștem ce vrea El cu toată lumea. Dar când Dumnezeu „voiește [ca] toți oamenii să se mântuiască și întru cunoașterea adevărului să vină [πάντας ἀνθρώπους θέλει σωθῆναι καὶ εἰς ἐπίγνωσιν ἀληθείας ἐλθεῖν]” [I Tim. 2, 4, BYZ], a nu ierta pentru Dumnezeu, a nu învăța pe alții despre Dumnezeu, a nu spune tuturor despre Dumnezeu, înseamnă a nu lucra cu Dumnezeu, a nu voi ceea ce voiește Dumnezeu.

Iar iertarea e o datorie creștinească, după cum e și milostenia și propovăduirea dreptei credințe. E datoria noastră față de alții. E datoria iubirii noastre față de oameni. Pentru că oamenii nu se împart în ortodocși și neortodocși, în români și în neromâni, ci noi, cu toții, suntem oameni și cu toții avem dreptul la mântuire.

După cum avem dreptul la viață, așa avem și dreptul la mântuire. Și nu putem să excludem pe nimeni de la mântuire, pentru că toți trebuie să facă parte din Biserica lui Dumnezeu. Însă fiecare dintre noi avem locul nostru în Biserică. Chiar dacă am fi prea mulți la slujbă și n-am încăpea în Biserica de zid, în Biserica comuniunii veșnice cu Dumnezeu noi suntem mădularele cele vii ale Bisericii și fiecare avem locul și rostul nostru.

Locul meu e în altar și rostul meu e acela de a fi Preot. Dumnezeu m-a chemat la acest loc și la acest rost al slujirii Lui. Însă El pe fiecare dintre noi ne cheamă în Biserică și, oriunde am sta în naosul Bisericii, noi suntem ai Lui.

Pentru că viața Bisericii nu e doar liturgică, ci și extraliturgică. După slujbe noi reprezentăm tot Biserica și dăm mărturia Lui prin tot ceea ce facem bun. Tocmai de aceea, spre noi, oamenii privesc cu ochii cu care privesc…Biserica. Iar dacă ne privesc cu ochi reci…trebuie să știm că aceia sunt ochii cu care ei privesc Biserica și că nu ne privesc doar pe noi cu răceală, iar dacă ne sunt prieteni, atunci au învățat de la Dumnezeu și de la oamenii Lui să ne fie prieteni.

Da, în toată viața mea am iubit prietenia…și am avut tot mai puțin parte de ea! Pentru că prietenia trebuie udată mereu cu dragoste și cu înțelegere, așa cum uzi un pom, abia sădit, pentru ca să prindă rădăcini. Eu am udat prietenia mereu…dar prietenia se face „în minim doi”, vorba lui Alex Velea.

Trebuie să ne punem de acord, trebuie să privim în aceeași direcție, trebuie să prețuim mult valoarea conlucrării în prietenie…pentru ca să udăm prietenia și ea să se facă brad puternic, secular. Dacă nu…intențiile bune, numai dintr-o parte, nu pot feri prietenia de la năruire. Ea se stinge ca un vis frumos…sau ca un plan niciodată dus la capăt. Pentru că odată cu aruncarea prieteniei…nu doar dialogul și dezvoltarea potențelor personale sunt omorâte în fașă, ci și încrederea în oameni e rănită profund. Căci criminalii încrederii în oameni sunt foștii prietenii sau falșii prieteni sau prietenii care și-au trădat iubirea și admirația dintâi.

Să nu faceți asta! Să nu omorâți încrederea în oameni! Să nu fiți diletanți cu oamenii, pentru că nu câștigați nimic! Datoria păcatelor noastre e multă și grea. N-are rost să o înmulțim zilnic. Ci, dimpotrivă, a striga către Dumnezeu pentru iertarea Lui, pentru mila Lui, pentru noi și pentru întreaga umanitate, înseamnă a recunoaște că El e singura prezență care ne leagă pe unii de alții.

Căci mulți cred că Dumnezeu e Cel care a despărțit lumea de azi. Însă lumea religioasă e despărțită nu din cauza lui Dumnezeu, ci pentru că unii Îi slujesc Lui în Biserica Sa, pe când alții inventează biserici pe care le pun pe seama lui Dumnezeu și teologii pe care le pun pe seama Lui.

Nu Dumnezeu a fragmentat lumea creștină, ci o parte din lumea „creștină” a început să trăiască în afara Bisericii lui Dumnezeu! Și pentru că nu au mai dorit comuniunea, de aceea nici nu simt nevoia de comuniune. Mai grav e când oameni din Biserică nu mai vor comuniunea cu cei care s-au depărtat de Biserică și îi tratează pe ceilalți, din afară, ca pe niște oameni „deja…morți”.

Însă cred că noi suntem morți duhovnicește…dacă nu vrem ca toți oamenii să se mântuiască. Și dacă vrem ca să se facă voia lui Dumnezeu în toți oamenii, atunci trebuie să fim oameni responsabili, oameni ai dialogului, oameni ai cooperării, ai conlucrării, ai frățietății, ai echilibrului. Căci multa știință nu te prostește, ci te face profund și te smerește, pe când puțina știință și puțina cunoaștere a oamenilor, te face infatuat și extremist. Și când ești infatuat, crezi că le știi pe toate și nu ai nevoie de nimeni. Dar când ești om lucid la minte și responsabil, înțelegi că fiecare are rolul lui la menținerea păcii și la buna dezvoltare a umanității.

Așadar, iubiții mei, încă o dată vă spun la mulți ani pentru noul an bisericesc în care am intrat! Să strângem înțelepciune de la tot omul! Să fim inimi largi, deschise spre oameni și nu bădărane! Să arătăm tuturor ce ne-a învățat pe noi Dumnezeu și ce vrea Dumnezeu de la noi toți! Și să ne bucurăm în tot ceea ce facem! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 2 septembrie 2016, zi de vineri, însorită, cu 20 de grade la ora 9.00.

[2] Prima seară: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/01/intalnirea-tinerilor-ortodocsi-din-toata-lumea-bucuresti-1-septembrie-2016/.

[3] A se vedea: http://mcdonalds.ro/acasa.

[4] Idem: http://www.cancan.ro/life-style/sanatate/energizantele-distrug-sanatatea-tinerilor-risc-mare-de-atac-cerebral-si-moarte-subita-149385.html.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Talant.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Denar.

[7] Idem: http://www.metalepretioase.ro/curs_valutar_actual.html.

Did you like this? Share it: