Jaroslav Pelikan, Credo. Ghid istoric și teologic al crezurilor și mărturisirilor de credință în tradiția creștină, trad. [din lb. engl.] de Mihai-Silviu Chirilă, Ed. Polirom, Iași, 2010, 501 p.

Ediția tradusă: Credo. Hristorical and Theological Guide to Creeds and Confessions of Faith in the Christian Tradition, Yale University, 2003.

*

Cartea e formată din 1. prefață, 2. abrevieri, 3. ediții, colecții și surse bibliografice, 4 părți mari, cu multe subpuncte, 5. bibliografie, 6 indici.

Teza lui de doctorat: Mărturisire boemiană, susținută la Universitatea din Chicago, în 1946, p. 9.  Și în această carte el și-a dorit să înlocuie Creeds of Christendom a lui Philip Schaff, care a fost publicată în 1877, p. 10.

Pentru Sinoadele de la Constantinopol din 879-880, 1054, 1341, 1347, 1351, 1691, 1838, Pelikan indică ca primă sursă pe Ιωάννης Καρμίρης[1], p. 17.

Pelikan a contribuit la The Encyclopedia of Christianity, publicată în 1999, cf. p. 32, dar și la editarea operelor lui Martin Luther, în 55 de volume, dimpreună cu Helmut T. Lehmann, începând cu anul 1955, cf. p. 34.

Ediția Mansi are 31 de volume[2] și a fost publicată între 1759-1798, la Florența și Veneția, in folio[3]. Adică în 39 de ani. Giovanni Domenico Mansi[4], p. 34.

Partea întâi a cărții începe în p. 37. Și Pelikan ne spune că actele Sinodului V Ecumenic nu s-au păstrat în limba greacă, ci „mai curând într-o versiune latină”, deși „aproape toți episcopii care au luat parte la conciliu erau din Răsărit”, p. 47.

În p. 92, autorul ne spune că „Apocalipsa este singura carte a Noului Testament la care nici Calvin, nici Luther nu au compus vreun comentariu”.

Autorul ne oferă date generale, fără aprofundări punctuale. El e adeptul comentării unor termeni, a unor idei, în mai multe crezuri ortodoxe sau eterodoxe, decât să analizeze învățătura din crezuri.

Pagina 106 începe cu afirmația că „mișcarea ecumenică a secolului XX [este] cel mai ambițios efort din istoria creștină de a rezolva diviziunile dintre confesiuni”. Iar în 1937 s-a propus și în 1948 s-a format Consiliul Mondial al Bisericilor, p. 106.

Partea a 2-a a cărții începe în p. 129. Mărturisirea de la Westminster din 1647, cât și Mărturisirea valdesienilor din 1655 au insistat pe netipărirea „apocrifelor”, adică a cărților anaghinoscomena în edițiile tipărite ale Scripturii, p. 144. Tocmai de aceea, „Societatea Biblică Britanică și Internațională a interzis includerea apocrifelor în Bibliile pe care le tipărea, indiferent de limbă, inclusiv în ceea ce privește tradițiile Bibliei care le incluseseră înainte”, p. 144. Adică excluderea lor din edițiile protestante tipărite începe odată cu sec. 17-18, lucru care durează până azi.

Însă „Biblia germană a lui Luther a continuat să includă apocrifele, deși într-o secțiune sep[a]rată, cu avertismentul că, deși sunt bune de citit, nu trebuie puse pe același plan cu Scriptura”, p. 144.

În p. 195: „atunci când Reforma protestantă a izbucnit pentru a atrage atenția papalității, Filioque a fost la fel de confortabil instalat ca întotdeauna în textul occidental [al Crezului] ca parte a dogmei Treimii. Mărturisirile protestante, practic fără nicio excepție, o repetă ca doctrină ortodoxă, fără a se referi măcar la conflictul dintre Răsărit și Apus pe această temă”. Adică toate mărturisirile protestante l-au acceptat pe Filioque în Crez ca pe „un adevăr” și nu ca pe o erezie. Pentru că protestantismul și-a revendicat teologia romano-catolică în punctele pe care el și le-a dorit și nu teologia ortodoxă.

Tocmai de aceea, în definitiv, confesiunile neoprotestante nu sunt de esență ortodoxă, ci romano-catolică. Pentru că teologia romano-catolică a stat la baza protestantismului, iar neoprotestantismul merge pe același fundament teologic romano-catolic, de care se dezice în mod parțial, dar nu total.

Partea a 3-a începe în p. 223. Lucruri generale, treceri de la o mărturisire la alta fără aprofundări, o carte plictisitoare în ansamblul ei. Pentru că ea nu propune vreo noutate personală, ci numai citări din diverse mărturisiri de credință.

De la p. 315 începe a 4-a parte: Istoria crezurilor și a mărturisirilor. Autorul se referă, în p. 344, la Tezaurul Ortodoxiei, al lui Ion Mihălcescu, viitorul ÎPS Irineu Mihălcescu, carte apărută în 1904 la Leipzig, în Germania, în greacă și germană[5]. Însă preferă ediția lui Carmiris, din 1952, de la Atena, cf. p. 344.

Cartea se încheie în p. 424 cu imaginea CDurilor statice, dar care au un conținut plin de viață. La fel ca și mărturisirile de credință.

Din p. 425 începe Bibliografia, iar Indicii din p. 446.


[1] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_Καρμίρης. Teologul ortodox grec, savantul și academicianul  Ioannis Carmiris s-a născut în 1903 și a murit pe 5 ianuarie 1992. S-a născut în Μπράλο Φθιώτιδα [Bralo Ftiotida] și a studiat teologie și pedagogie. Și-a făcut studiile postuniversitare în Germania, a plecat pe front în 1940, în 1942 devine Profesor de Istoria dogmelor și Simbolică [της Ιστορίας των Δογμάτων και Συμβολικής], între 1947-1948 a fost Decan al Facultății de Teologie din Atena, între 1945-1950 a lucrat în Ministerul Educației, iar între 1945-1963 a fost epitrop imperial [βασιλικός επίτροπος] în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei. În 1981 devine președintele Academiei din Grecia, și a murit la 89 de ani, pe 5 ianuarie 1992, fiind îngropat pe 7 ianuarie 1992 la Atena. Și fiul său, Nicolaos Carmiris, a fost teolog, el trăind între 1930 și 31 decembrie 1977, cf.

https://el.wikipedia.org/wiki/Νικόλαος_Καρμίρης.

[2] O găsim online: http://patristica.net/mansi.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Domenico_Mansi.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Domenico_Mansi. Mansi s-a născut în Italia, pe 16 februarie 1692 și a murit pe 27 septembrie 1769, trăind 77 de ani. A fost arhiepiscop romano-catolic de Lucca, începând cu anul 1765, Lucca fiind o localitate din centrul Italiei (a se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Lucca), unde el s-a născut, fiind savant, teolog și istoric.

[5] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Irineu_Mihălcescu.

Did you like this? Share it: