Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [24]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a.

***

O altă apariţie a anului 1713 este tot o traducere a lui Antim: Pilde filosofeşti de pe limba grecească tălmăcite rumâneşte…[1], cu cheltuiala lui Kyr Manul al lui Apostoli, care o şi închină domnitorului, fiind tipărită de Gheorghe Radovici.

Această carte a fost tradusă iniţial din franceză în italiană de către Del Chiaro, apoi în greaca modernă de Ioan Avramie şi, în sfârşit, în româneşte, de Antim Ivireanul, după cum ne informează Del Chiaro: „Le Massime degli Orientali, traduzione della lingua franzese nella italiana, fatta da me e dedicata al principe Constantin Brancovani, per di cui comando il P. Giovanni Abrami (allora predicatore al servigio di detto principe) le tradusse in greco volgare, ma non senza notabile alterazione fuorono poi tradotte della greca nella valaca favella per opera dell’ arcivescovo di Valachia Antimo, il quale poi face stamparle in amendue le suddette lingue a speze di Maano Apostolo, 1713, in Bucarest, in 16”[2].

Pildele filosofeşti, „lucrarea pe care a tradus-o în italiană Del Chiaro, pentru a fi, apoi, redată în greacă de predicatorul Curţii, Ioan Avramios, şi în sfârşit, în română de Antim Ivireanul, este Les bons mots et les maximes des Orientaux. Traduction de leurs ouvrages en arabe, en persan et en turc. Avec des remarques. Par Mons. A. Galland. À Paris, 1694”[3].

Această imprimare în româneşte a fost urmată de o reeditare a acestei cărţi, dar în greceşte: Maxime ale unor vechi filosofi, traduse din italieneşte în limba noastră aplà…[4], cu cheltuiala aceluiaşi, care subvenţionase şi ediţia românească şi cu aceeaşi închinare a sa domnitorului.

Antim Ivireanul mai tipăreşte şi un Catavasier slavo-româno-grec şi o nouă ediţie a Molitvenicului, tot pe cheltuiala sa, cu ajutorul aceluiaşi Gheorghe Radovici – ce devenise mâna sa dreaptă după trimiterea lui Mihai Ştefanovici în Georgia, unde acesta lucrase un timp şi apoi plecase la Moscova şi, ulterior, în Olanda, pentru perfecţionare şi nu s-a mai auzit nimic despre el –‚ având titlul: Molitvenic acum a doua oară typărit după rânduiala celui grecesc [5].

În această carte, Antim însuşi afirmă: după cât ne-au fost putinţa, şi întru înţeles şi întru rânduială am aşezat; pe alocurea am şi adaos în tălmăcire pentru scurtarea limbii româneşti, aşijderea şi la învăţături şi la rânduiale pentru prostimea preoţilor şi pentru mai lesnele lor [6].

Ultimele cărţi tipărite de Antim la Târgovişte, în aceşti ultimi ani ai vieţii sale, sunt, cu o singură excepţie, editări şi reeditări ale cărţilor de slujbă, mare parte în limba română, ca un ultim efort şi o încununare a întregii sale activităţi.

Astfel, după ce, în 1714, debutează cu imprimarea unei noi cărţi concepute de Antim, pentru preoţi şi intitulată Capete de poruncă la toată ceata bisericească…[7] – responsabil cu tipărirea fiind tot Gheorghe Radovici –‚ harnicul său ucenic dă la lumină un Cealsov slavo-român şi un Catavasier românesc în întregime, acum întâi tălmăcit pre limba rumânească [8], o nouă biruinţă a mitropolitului Antim. Pentru ca, în 1715 să urmeze Ceasoslov, acum întâi tălmăcit pre limba rumânească…[9], de Antim, desigur, care suporta şi toată cheltuiala imprimării, şi din nou Catavasierul [10], deşi Gabriel Ştrempel neagă existenţa acestuia din urmă[11].

În acelaşi an – ultimul rodnic din viaţa lui Antim Ivireanul – acesta tipăreşte – el însuşi – poate ca un semn de împăcare faţă de patriarhul Hrisant al Ierusalimului, cu care avusese unele diferende, cartea A lui Hrisant Prea Fericitul Patriarh al Ierusalimului, Despre oficiile, clericii şi dregătoriile Sfintei Biserici a lui Hristos şi însemnarea lor…[12].

Era ultima carte tipărită la Târgovişte, după care Antim mută întreg utilajul tipografic la Bucureşti şi scoate la lumină – ce record! – un volum aparte, o pareneză dedicată noului voievod Ştefan Cantacuzino: Sfătuiri creştine politice către Prea credinciosul şi Prea înălţatul Domn şi stăpânitor a toată Ţara Românească Domnul Domn Ioan Ştefan Cantacuzino Voevod, de Prea Sfinţitul şi alesul de Dumnezeu Mitropolit Domnul Antim Ivireanul, de curând tipărite cu câteva rugăciuni folositoare sufletului, pentru toată săptămâna…[13], scrisă în versuri greceşti, în aplà. Un alt ucenic al lui Antim, ieromonahul Dionisie Floru, tipăreşte cartea. După Neagoe Basarab, Antim este un alt mare autor de pareneză din literatura noastră.

La Mitropolia bucureşteană se mai tipăreşte, spre sfârşitul anului 1715, de către Stoica Iacovici şi cu subvenţionare din parte Sfântului Mormânt şi a patriarhului Hrisant al Ierusalimului, opera lui Dosithei Nottaras, Istoria patriarhilor Ierusalimului…[14], „cea mai voluminoasă carte în greceşte din întreaga producţie tipografică a Ţării Româneşti”[15]. Antim Ivireanul nu este pomenit nicăieri pe foaia de titlu.

Între timp este construită Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, după conceperea şi planurile ctitorului ei, Antim, şi acesta îşi mută aici tipografia, însă nu va scoate decât o singură carte – şi ultima – la a cărei tipărire s-a ostenit tot ieromonahul Dionisie Floru.

Suntem în anul 1716 şi relaţiile dintre Antim şi Nicolae Mavrocordat sunt destul de încordate. Mitropolitul încearcă să-l mulţumească pe noul domnitor fanariot şi imprimă o carte a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, tatăl domnitorului, Istoria sfântă, adică iudaică…[16].

Cartea este destinată a se împărţi în dar, iar voievodul suportă toată cheltuiala. Aceasta este ultima carte ieşită din tiparniţele lui Antim Ivireanul înainte de uciderea sa nedreaptă.

Mitropolitul Antim a reuşit însă să facă să vadă lumina tiparului şaizeci şi patru de cărţi, în condiţii tipografice excelente, rivalizând cu cele mai mari tipografii ale vremii, o adevărată realizare pentru acele timpuri şi o mare glorie pentru Ţara Românească. „Veşmântul tipografic al cărţilor mitropolitului Antim, pentru vremea de atunci este uimitor. Nimbul cărţii mergea până la sfinţenie, iar meşteşugul era amestecat cu mare cinstire şi socotit întocmai cu slujba lui Dumnezeu”[17].

Deşi cărţile în limba greacă au fost mai numeroase – şi condiţiile istorice au impus acest lucru –‚ tipăriturile româneşti au fost, în schimb, fundamentale pentru Biserică. Antim Ivireanul a tradus din greceşte şi a imprimat Molitfelnicul, Octoihul, Pildele filosofeşti, Catavasierul, Ceaslovul şi Liturghia.

Efortul său este impresionant având în vedere munca titanică pe care o depunea pentru îndeplinirea acestor scopuri sfinte. Amintim aici cuvintele mitropolitului Teodosie Veştemeanu din prefaţa Liturghierului de la 1680: Liturghia toată a o prepune pre limba noastră şi a o muta, nice am vrut, nice am cutezat; dreptu mărturisescu pentru multe alte pricini ce m-au împinsu, săvai că şi pentru scurtî limba noastrî ce iaste; o amu făcut şi pentru lipsa dascăliloru (cumu am zisu), ce nu săntu întru ticălos rodulu nostru şi pentru neînţelegerea năroadelor, tainile ce săntu şi ce însemnează şi pentru neobiciaiul Besericii noastre, ce până astăzi n-au ţinut [18].

Observăm din această declaraţie că reţinerile mitropolitului Teodosie erau legate, în primul rând, de absenţa unei personalităţi îndrăzneţe şi capabile să realizeze această traducere absolut necesară şi să o impună în Biserică, făcând-o limpede şi clară pentru înţelegerea poporului. Neaşteptând însă nici măcar să ajungă mitropolit, ci fiind încă episcop, Antim Ivireanul va avea din plin şi înţelepciunea şi puterea să dăruiască această traducere integrală a Liturghiei, Bisericii şi poporului român.

Nu putem să nu citim printre rânduri, în prefaţa mitropolitului Teodosie, un regret adânc pentru lipsa acestei personalităţi de mare rang – la acea dată –‚ ceea ce dovedeşte că acel „nice am vrut” nu se referea la dorinţa sa cea mai profundă, ci la situaţia conjuncturală din acea vreme, după cum reiese din cuvintele sale.

Atunci însă când Antim Ivireanul s-a ridicat şi s-a impus ca un teolog şi un cărturar de aleasă ţinută, mitropolitul Teodosie l-a sprijinit în demersurile sale, inclusiv în privinţa traducerilor cărţilor sfinte, şi chiar l-a numit, prin diată, succesorul său în scaunul mitropolitan. Şi cum să nu-l susţii pe cel care a fost în stare să traducă Liturghia în româneşte, când nimeni altcineva nu se arătase capabil de un asemenea efort spiritual şi intelectual?

Acest lucru este o dovadă clară că nu lipsa acestui deziderat era cauza neîmplinirii lui şi nici lipsa voinţei de schimbare a slujbei în slavonă sau greacă, cu cea în română, ci absenţa unei personalităţi complet instruite pentru a săvârşi această revoluţie în Biserica Ungrovlahiei, aşa după cum Dosoftei o realizase în Moldova.

În continuare vom privi situaţia acestor traduceri munteneşti puţin retrospectiv, pentru a avea un tablou şi mai complet a celor afirmate până acum, întorcându-ne în timp la vremea lui Şerban Cantacuzino.

În timpul domniei acestuia se tipăriseră – programatic, în opinia noastră – cărţi esenţiale pentru Biserică. Mitropolitul Varlaam al Ungrovlahiei dă la iveală, în 1678 – în tipografia nou înfiinţată de el, în acelaşi an – o carte de predici tradusă din ucrainiană în româneşte, Cheia Înţelesului a lui Ioannikie Haleatovski (sau Galeatovski) – care era, în acel moment, arhimandritul Mănăstirii Eleţk din Cernigov[19] –‚ „spre folosul sufletului neamului nostru”[20] şi pe care o dedică „tuturor pravoslavnicilor creştini, care săntu născuţi întru limba noastră rumânească”[21].

Apoi mitropolitul Teodosie, revenind în scaunul mitropolitan după o scurtă absenţă, porunceşte, în 1680, imprimarea acelui Liturghier slavo-român, despre care am mai amintit, cu cheltuiala sa proprie, afirmând în prefaţă neputinţa de a-l traduce în întregime în româneşte, dar şi conştiinţa unităţii românilor: Între rumâni ce zicem, cuprindem şi pre moldoveni, că tot dintr-o fântână cură [22].

În anii următori însă, se tipăresc Sfânta şi dumnezăiasca Evanghelie (1682), în româneşte, din porunca şi cu cheltuiala domnitorului Şerban, prima Evanghelie românească din Muntenia, apoi Apostolul în română (1683) şi, în sfârşit, Biblia de la 1688, prima traducere integrală în româneşte, printr-un efort conjugat al ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor.

„Ceea ce trebuie reţinut în chip deosebit este faptul că, prin Evanghelia şi Apostolul tipărite în 1682 şi 1683, s-a făcut un nou pas înainte, în vederea introducerii limbii române în Biserică. Dacă din timpul mitropolitului Ştefan, aveam tipicul în româneşte, acum, sub Teodosie [Veştemeanul], s-au introduc citirile din Sfânta Scriptură, iar ceva mai târziu, datorită lui Antim Ivireanul, aveau să se tipărească înseşi slujbele”[23].

Faptul că domnitorul a poruncit el însuşi aceste tipărituri, esenţiale pentru cultul ortodox şi a suportat cheltuielile de imprimare, dovedeşte stabilirea unui proiect tipografic ambiţios.

Constantin Brâncoveanu va fi continuatorul acestor planuri îndrăzneţe ale înaintaşului său, împlinind cu ajutorul lui Antim Ivireanul, care a fost un dar ceresc pentru el, după cuvântul lui Iorga, ceea ce nu se putuse împlini mai înainte.

În sprijinul acestei idei de continuitate vom spune doar că, tipărind frumoasa Evanghelie greco-română la Bucureşti, în 1693, Antim împrumută textul românesc al Evangheliei lui Şerban de la 1682 şi care era o traducere nouă şi nu o preluare din Noul Testament de la Bălgrad (1648)[24].

Folosind textul Evangheliei  de la 1682 şi nu pe cel al Bibliei de la 1688, Antim doreşte, în mod evident, să întemeieze o tradiţie în Biserică, urmărind să zidească peste o temelie aşezată deja, afirmând astfel importanţa continuităţii, iar ediţiile următoare ale Evangheliei vor respecta această tradiţie, „bineînţeles, îmbunătăţind textul de la o ediţie la alta”[25].

Acest lucru dovedeşte că Biserica se pregătea pentru oficializarea cultului în limba română, pentru traducerea cărţilor de cult în româneşte şi înzestrarea bisericilor şi a preoţilor cu această comoară. Pasul esenţial, traducerea Bibliei în întregime, era făcut, rămânând doar ca şi cărţile după care se oficiau slujbele să fie redate complet în limba noastră, într-o limbă unitară a tuturor românilor, al căror izvor etnic comun era pus în lumină în prefeţele tuturor acestor cărţi absolut esenţiale spiritualităţii noastre.

Realizând această trecere în revistă a cărţilor imprimate în timpul lui Şerban, credem că am reuşit să completăm tabloul intensei activităţi tipografice din perioada brâncovenească, din care am enumerat, detaliat, numai volumele ieşite de sub teascurile lui Antim.

În aceste condiţii însă, prezenţa lui Antim Ivireanul în Ţara Românească apare, în viziunea noastră, ca strâns legată de tipografie şi de un program tipografic măreţ, pe care el şi l-a însuşit cu un nespus de mult devotament, ajungând, la un moment dat, unul dintre făuritorii lui, prin traducerea şi imprimarea, pe cheltuiala sa, a Liturghierului, Molitvenicului, Octoihului, Catavasierului şi Ceaslovului.

În acest moment însă, înclinăm cu tărie spre ipoteza ca el să fi sosit în Ţara Românească, venind din Moldova, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, întrucât activitatea sa ulterioară demonstrează, aşa cum am arătat, o intimizare profundă cu realitatea şi cu idealurile româneşti, cu scopurile tipografice, culturale şi spirituale ale ţării, nefiind o altă explicaţie pentru alegerea pe care, în 1691, a făcut-o domnitorul Constantin Brâncoveanu, numindu-l pe Antim în fruntea tipografiei bucureştene.

---

[1] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 742.

[2] Anton Maria del Chiaro, op. cit., ediţia N. Iorga, Bucureşti, 1914, p. 52, apud. Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII (1700-1821) , Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 25.

A se vedea şi ediţia din 1929: „Pildele Orientalilor, traduse din franceză în italiană de mine, şi dedicată Principelui Constantin Brîncoveanu, care însărcina pe părintele Ioan Abrami, predicator în serviciul Domnitorului, a le traduce în greceşte. Mitropolitul Antim le traduse din greceşte în valahă, cu însemnate schimbări, şi tipări apoi ultimele două traduceri pe cheltuiala lui Apostol Mano, în Bucureşti, în, anul 1713.”, cf. Revoluţiile Valahiei, op. cit., p. 16.

[3] Idem, p. 47.

[4] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 743.

[5] Cf. Idem, p. 743-744.

[6] Cf.  Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Solemnităţile comemorării…, art. cit., p. 962.

[7] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 744.

[8] Cf. Idem, p. 746. [9] Cf. Ibidem. [10] Cf. Idem, p. 747.

[11] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 308 şi nota 212.

[12] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 747.

[13] Cf. Idem, p. 748.

[14] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 317. [15] Ibidem.

[16] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 749.

[17] Î. P. S. Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Cuvânt de pomenire a lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, art. cit., p. 769.

[18] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 758.

[19] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 361.

[20] Cf. Ibidem.

[21] Cf. Magistr. Nicolae C. Turcu, Biserica din Ţara Românească în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXIV (1966), nr. 1-2, p. 114.

[22] Cf. Ibidem.

[23] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 133

[24] Cf. Idem, p. 132. [25] Ibidem.