Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a.

***

Între timp, Şerban Ştirbei slugerul moare – a cărui scrisoare am amintit-o mai sus – iar pe 12 februarie mitropolitul primeşte o nouă scrisoare, din partea fraţilor celui adormit, în care aceştia îl anunţă că „între daniile făcute [Mitropoliei], Şerban a inclus şi moşiile Rusăneşti şi Mărgăriteşti din ţinutul Romanaţi, care erau de la tatăl lor Radu Ştirbei şi deci nu erau numai ale lui Şerban.

Iar «domnia şi judecata» au dat ca să le stăpânească ei, cei doi fraţi ai lui Şerban, adică Constantin şi Matei Ştirbei. Totuşi, ei dau pentru sufletele părinţilor şi ale lor, şi aceste două moşii, Rusăneşti şi Mărgăriteşti, cu toţi rumâni la mănăstioara de la Dideşti, închinată Sfintei Mitropolii, «ca să aibă Sfinţia sa părintele mitropolit a le ţinea şi a le stăpâni acestea toate cum s-au scris mai sus cu bună pace…»”[1].

Astfel că Mitropolia primeşte tot ce stipulase slugerul Şerban, care îi menţionase anterior, în scrisoarea sa şi pre fraţii săi, la modul negativ: „Iar pentru fraţii miei, destui bani au mâncat de la mine, în care voio da toate scrisorile lor la mâna Sfinţii tale de banii ce mi-au mâncat. Şi ei de bani să fie ertaţi de la mine, iar cu alt nimic să nu mai aibă treabă”[2]. Diferendul acesta s-a terminat în favoarea Mitropoliei, după cum am văzut, prin dania celor două moşii către Mănăstirea Dideşti.

I se întâmpla însă lui Antim să şi vândă, nu numai să cumpere, astfel încât, la 1 mai 1709 căpitanul Preda de la Gherghiţa primeşte de la mitropolit o moşie la Berileşti, în Ilfov, de cinci sute de stânjeni, cu preţul a două sute de taleri, „cu care bani am făcut alte lucruri ce au trebuit la Sfânta Mitropolie”, după mărturisirea lui Antim[3]. Astfel încât Mitropolia nu pierde nimic.

Tot în favoarea Mitropoliei, Antim este de acord să facă un schimb de locuri, achiziţionând „o pivniţă cu două prăvălii de la Manolache cuparul din Bucureşti”, în 8 iunie 1709[4].

După cum procedase anterior ca egumen sau ca episcop, Antim solicită din nou domnitorului, pe 22 noiembrie al aceluiaşi an, să trimită 12 boieri hotarnici pentru a stabili graniţele moşiei dâmboviţene de la Săteni şi în urma hotărârii acestor boieri, Mitropoliei i se recunoaşte proprietatea asupra a optzeci de stânjeni de teren, proprietate ce fusese încălcată  de vecini[5].

Tot în 1709 este vândut un loc aparţinând Mitropoliei, pe care însă au fost ulterior zidite mănăstirea şi spitalul Colţea, care poartă acest nume întrucât o parte din terenul aferent acestor aşezăminte a fost dăruit şi de clucerul Colţea[6].

La începutul anului 1710, pe 25 ianuarie, monahul Atanasie Cosac şi fiul său Matei îi vând lui Antim un „ciric de dealniţă”[7] şi îi mai dăruiesc încă un „ciric” – spre pomenirea lor –‚ „care face peste tot o jumătate de dealniţă, care dealniţă iaste din hotarul Ducăi ceauşul”[8].

Stana Hagiu, văduva căpitanului Pană Hagiu, dăruia Mitropoliei la 31 mai 1710, „o casă din uliţa cea mare a Bucureştilor, zisă a mărgelarilor”[9]. Pe 16 iunie, locuitorii din Şovârca-Vlaşca, cu binecuvântarea lui Antim, se înţeleg să vândă Mitropoliei grâu, fân şi lemne[10].

Un căpitan de seimeni, Radivoe, de origine sârbească, dăruieşte Mitropoliei moşia Cerveni (Ialomiţa) şi câteva case în Bucureşti, printr-un act datat 19 iunie 1710, „iar la 19 iulie, acelaşi an – dacă nu este o greşeală de transcriere – o nouă scrisoare vine cu amănuntele că el a dat împreună cu soţia sa Dana, casele lor dinspre Puscăreie, în jos de Curtea Domnească, cât şi moşia Cervenia din Ialomiţa; în plus, având aceeaşi dată, se dă şi o foiţă despre cele închinate Mitropoliei de către Radivoe, căpitanul de seimeni şi soţia sa Dana, originar din Bolna Sarai, din ţara turcească”[11].

Manea, pârcălabul lui Barbu Brătăşanu, întocmea pe 15 ianuarie 1711, un raport către Antim, prin care îl înştiinţa despre situaţia ţiganilor aflaţi în proprietatea Mitropoliei[12].

La 14 aprilie 1712, postelnicul Andronache din Târgovişte, fiul vornicului Pascale, plecat iniţial la Veneţia la studii şi ajuns în final monah athonit, dăruieşte averea sa domniei şi lasă şi Mitropoliei o vie în apropiere de Târgovişte[13].

Se întâmpla pe atunci, ca morile de pe Dâmboviţa, aflate pe moşiile paharnicului Matei Popescu, ale fratelui său, paharnicul Constantin Popescu şi ale boierilor Lămoteşti, să înece morile Mitropoliei de la Cucuiaţi. Proprietarii lor promit, într-o scrisoare către Antim, din 19 iunie 1712, să rezolve problema până în toamnă, „ca să ne pogorâm noi morile mai jos cu o palmă, să umble şi ale noastre şi ale Sfinţiei sale”[14].

Dar nerespectându-şi cuvântul dat, mitropolitul trimite doisprezece boieri „împreună cu Hrizea vel portar şi cu Şerban, meşterul domnesc”[15], care hotărăsc acelaşi lucru, anume lucrările menţionate mai sus, pe care, dacă boierii proprietari ai morilor nu le vor întreprinde, „atuncea va face cum va şti Sfinţiia sa”[16]. Se pare că Antim a găsit o soluţie  să-i silească pe acei boieri să-şi respecte făgăduinţa.

O altă solicitare a mitropolitului către domnitor, din 4 septembrie 1713, determină numirea a doisprezece boieri hotarnici care să stabilească proprietatea Mitropoliei din Loloteşti (Râmnicu-Sărat), faţă de aceea a marelui vornic Radu din Târgovişte. Rezultatul a fost că Mitropolia a primit dreptul de a lua vinăriciul „din Dealul Loloteştilor, de la cei ce au vii, afară de cele «înfundate»”[17].

În august 1714, biserica cu hramul Sf. Gheorghe din Gherghiţa, (Prahova), zidită de Preda căpitanul, este închinată ca metoc Mitropoliei, ctitorul hotărând să se dăruiască în fiecare an Mitropoliei şi „vin vedre o sută şi patruzeci, unt oca patruzeci şi patru şi bani gata tot duaozeci”[18], dăruindu-i, în acelaşi timp, „oi cu miei cincizeci, stupi cincizeci, râmători cincizeci, boi şase, vaci şase, iape patru, cinci cai şi bani gata tal cinci sute”[19].

Mitropolitul Antim însemnează toate acestea într-un hrisov arhieresc, prin care „roagă pe urmaşii săi în scaun «ca să aibă pururea acel schit cercetare şi căutare de dânşii, pentru ca să nu slăbească dintru ale sale şi să fie îndestulaţi cu acea milă, ce s-au hotărât mai sus. Şi încă să aibă schitul acesta un preot şi un diiacon de mir, ertaţi, atât de birul cel de ţară cât şi de ploconul Sfintei Mitropolii, ca să fie de paza Besearicii»”[20].

Pe 6 februarie 1715, stareţul Ioasaf de la Mănăstirea Dealu şi cu monahii acestei mănăstiri scriu un zapis prin care confirmă că au dat Mitropoliei „ţigancă pentru ţigancă”[21], iar monahul Paisie – fostul paharnic al lui Barbu Urdăreanu – împreună cu fiul său, postelnicul Istatie, au vândut mitropolitului Antim, la 10 martie 1715 „un ţigan anume Mihăilă bucătarul”[22].

La 30 martie 1715 acelaşi mitropolit cumpăra, „adăugând la stăpânirea sa de la Cervenia, Ialomiţa, şi părţile de moară ale lui Rădoiţă odobaşa şi vărului său Dragomir stegarul”[23], iar la 10 octombrie achiziţionează „de la Zlate şi nepotul său, încă 28 de stânjeni din această câmpie”[24]. În sfârşit, pe 6 iulie 1716, Antim cumpără un ţigan de la Manda portăreasa, „ultima mărturie în ordinea gospodărească ce am aflat, înainte de sfârşitul tragic al marelui ierarh”[25].

Toate aceste informaţii pot părea mai puţina interesante din punct de vedere literar, dar sunt importante pentru stabilirea profilului moral, al caracterului şi al personalităţii mitropolitului Antim Ivireanul, pentru a nu mai avea dubii cu privire la alte atitudini şi acţiuni întreprinse de acestea, întrucât cele evocate mai sus ne oferă mărturia unui caracter puternic şi onest, a unei înţelepciuni şi a unei abilităţi deosebite în lucrurile practice, completate de un simţ artistic aparte, după cum, mult mai evident, vom avea prilejul să observăm în capitolele următoare. Antim Ivireanul a depus efort şi a arătat râvnă în oricare din însărcinările care i s-au încredinţat, s-a luptat cu greutăţi imense şi în final le-a biruit.

Chiar dacă enumerarea activităţilor sale gospodăreşti poate părea monotonă pentru o istorie modernă a literaturii române, ea scoate în relief o răbdare uimitoare din partea celui ce s-a ocupat de acestea, un simţ al răspunderii şi o conştiinţă profundă, cu care, din păcate, rar sunt înzestraţi oamenii.

Antim ar fi putut cu uşurinţă să se preocupe numai de tipografie şi să nu se împovăreze cu nenumărate alte sarcini, la îndeplinirea cărora înaintaşii săi au fost deficitari. Pe de altă parte, această muncă de corvoadă face şi mai preţuibilă latura spirituală a eforturilor sale, întrucât acestea ne apar cu atât mai mirabile, cu cât avem în vedere circumstanţele istorice, sociale sau momentane, care făceau atât de dificilă împlinirea dezideratelor sale.

Mai mult decât atât, atât contextul epocii brâncoveneşti cât şi prezenţa lui Antim Ivireanul în ţara noastră au fost deosebit de prolifice pentru avântul creator al înălţării unor noi lăcaşuri de cult şi al restaurării celor vechi: „în decursul acestor 20 de ani de la sosirea sa (de la menţionarea sa în documentele noastre – n.n.) până a fost numit mitropolit, în întreaga Ţară Românească au fost clădite 33 de biserici.

În cei şase ani cât a fost mitropolit, s-au construit şi restaurat radical 20 de biserici şi mănăstiri, din care numai în anul 1715, odată cu frumoasa mănăstire Antim, au fost ctitorite 10 biserici (5 în Bucureşti şi 5 în restul ţării) (…)

Din cele de mai sus rezultă prodigioasa activitate a mitropolitului Antim, care, în paralel cu excepţionala sa realizare pe tărâm cultural, de tipărituri de cărţi româneşti şi străine, duce o campanie de construcţii bisericeşti, cum rar întâlnim în istoria Ţării Româneşti”[26].

Ne oprim aici cu prezentarea acestui segment din activitatea prodigioasă a lui Antim Ivireanul, pentru ca, rămânând în această atmosferă, să discutăm în capitolul ce urmează despre unica şi frumoasa ctitorie a mitropolitului plin de daruri al Ungrovlahiei.


[1] Ibidem. [2] Cf. Idem, p. 989. [3] Cf. Idem, p. 990-991.

[4] Cf. Idem, p. 991. [5] Cf. Ibidem.

[6] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 262.

[7] Cf. T. G. Bulat, art. cit., p. 991.

[8] Cf. Ibidem. [9] Ibidem. [10] Cf. Ibidem. [11] Ibidem.

[12] Cf. Idem, p. 992. [13] Cf. Ibidem. [14] Cf. Ibidem.

[15] Ibidem. [16] Cf. Ibidem. [17] Ibidem. [18] Cf. Idem, p. 994.

[19] Cf. Ibidem. [20] Idem, p. 994-995. [21] Cf. Idem., p. 995.

[22] Idem, p. 996. [23] Ibidem. [24] Ibidem. [25] Ibidem.

[26] Prof. Dr. Ion Nanu, Un monument istoric de artă religioasă: ctitoria Mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXIX (1961), nr. 3-4, p. 235-236.

Did you like this? Share it: