Iubiții mei[1],

am ajuns la vârsta în care le sunt foarte recunoscător oamenilor din viața mea care m-au mustrat, care m-au certat, spre folosul meu, pentru diverse motive. Mai ales bunicii mele Floarea, care, în mai multe momente ale vieții mele, mi-a punctat traiectoria vieții. Pentru că, dacă ea nu îmi spunea că acel lucru nu e bine să îl fac, aș fi ajuns în altă parte…și nu la viața de acum.

Ei îi mulțumesc, bunicului meu Marin, soției mele, Dumnezeiescului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Duhovnicilor mei și multor altora, care s-au dovedit prieteni cu mine, pentru că mi-au spus ce nu fac bine. Pentru că eu am luat întotdeauna mustrarea în serios… și am reflectat la ceea ce mi s-a spus. Iar când am înțeles că mustrarea e un bine profund, mi-am însușit-o imediat.

Însă am primit mustrări și de la neprieteni, din diverse motive: invidie, ură, răzbunare, fără ca ei să știe că m-au folosit prin cuvintele și gesturile lor. Iar ce mi-au spus…au fost lucruri bune pentru mine, pentru că, dincolo de aspectul șmecheresc sau răutăcios al zicerilor, dincolo de înjurături și excese, ei mi-au spus lucruri adevărate, necesare pentru mine.

Spre exemplu, un coleg de facultate, stând lângă el la strană, pentru ca să îmi dovedească că, totuși, „nu le am pe toate, așa cum cred eu”, mi-a atras atenția că…miros a transpirație. Eram în cămașă neagră, muncisem în acea zi foarte mult (desenasem, apoi citisem, după care venisem la cursuri) și mi se terminase șpreiul. Și, da, miroseam a transpirație în acel moment…dar nu a transpirație de nesimțit, de rocăr nespălat cu anii, ci de om care muncește. Căci atunci când muncești și transpiri. Numai că…observația lui înfumurată dorea să îmi spună faptul…că nu văzusem niciodată în viața mea un deodorant.

Colegul a stat la pândă ca un paparațo insistent…și mi-a zis-o, pentru ca „să mă desființeze”. Însă eu am înțeles altceva din remarca lui răutăcioasă: că omul mă urmărea insistent, pentru că îl intrigam prin personalitatea mea. Și pentru că nu îl lăsa inima să mă laude pentru calitățile mele, care erau vizibile, în parte, de atunci, el m-a „anulat” cu ideea…că nu știu să mă igienizez și să ies în public.

Și atunci am mai înțeles încă un lucru important: că unii oameni nu sunt interesați de faptul că li se văd păcatele și patimile de la o poștă, că li se vede prostia, lipsa de caracter, nesimțirea, fudulia, curvia pe chip și în fiecare mișcare a trupului lor, ci ei sunt atenți la faptul cum se îmbracă, cum se parfumează, cum zâmbesc, cum se fofilează în societate.

Însă, dacă spoiești gardul grădinii zoologice…fiarele sunt în spatele lor, adică în suflet.

Ca artist, la un moment dat, intrasem într-un anturaj în care băutura și fumatul erau „calitățile” speciale ale scriitorilor. Și bunica Floarea s-a uitat în ochii mei într-o noapte…și mi-a spus ce-o să se petreacă cu mine, dacă îmi miros gura și hainele, toată ziua și toată noaptea, a băutură și a țigări. Și seriozitatea ei plină de îngrijorare…m-a scăpat de două vicii dintr-un foc…dar și de anturaj.

Când am scris primele mele poeme, am făcut proasta alegere ca să le arăt unui profesor de română, pentru care literatura era o formă de ratare. Și el mi-a spus că poeziile sunt pentru a le convinge pe femei că ești bun la pat. De atunci m-am lecuit de dorința de a cere…părerea specialiștilor în literatură despre literatura mea. Și bine am făcut! Pentru că astfel am putut să cresc în ritmul meu, în ritm normal…și n-a mai trebuit să adopt strategii improprii mie, improprii ființei mele. De aici încolo am experimentat în mod personal lucrurile la nivel literar.

Pentru că eu eram învățat cu sinceritatea totală a Dumnezeiescului Ilie văzătorul de Dumnezeu în materie de teologie și experiență duhovnicească, eu am crezut că dacă merg și vorbesc cu un stareț de Mănăstire despre trăirile mele mistice, găsesc în el un om care le înțelege și le apreciază la reala lor valoare. Însă, starețul cu care eu am vorbit în mod deschis, după cum s-a dovedit mai târziu, nici măcar nu citise traducerile în limba română ale marilor Părinți mistici ai Bisericii, darămite să aibă experiențe mistice. Și atunci am înțeles că lucrurile de mare finețe duhovnicească și sufletească nu le poți vorbi cu oricine, fie el teolog, profesor, academician, preot sau ierarh, ci doar cu cel care dovedește că înțelege aceste lucruri, pentru că el însuși este unul care le-a trăit, care le știe.

Așadar, există o certare explicită, făcută din iubire și o alta, implicită, pe care Dumnezeu te lasă s-o trăiești într-o anume împrejurare, pentru ca să te înțelepțești. Despre cea explicită, Sfântul Împărat Salomon spune: „Cine cruță bățul, îl urăște pe fiul său [ὃς φείδεται τῆς βακτηρίας μισεῖ τὸν υἱὸν αὐτοῦ], iar cel care-l iubește, [acela] îl ceartă cu grijă [ὁ δὲ ἀγαπῶν ἐπιμελῶς παιδεύει]” [Parimiele lui Salomon 13, 24]. Pe când, certarea implicită e toată lecția bună pe care o înțelegi…în diverse clipe în viață, pe pielea ta sau din viața altora.

Nu mai știu…toate motivele pentru care mamaia Floarea m-a lovit cu nuiaua când eram mic, dar fiecare lovitură și-a atins scopul. Odată, ne-a altoit cu nuiaua, pe mine și pe verișoara mea, pentru că, după o mare ploaie, noi am ieșit la șosea și am început să ne bălăcim în șanțul plin de apă de la șosea. Cred că eram în clasa întâia sau a doua…O mare ploaie…și noi, foarte bucuroși, că avem apă unde să ne bălăcim. Iar ea, când ne-a văzut plini de murdăria din șanț, ne-a luat la bătaie cu nuiaua, pentru că gândul ei era să nu ne îmbolnăvim. Și eu zic că mare bine ne-a făcut! Pentru că am aflat astfel că ea, cea care ne făcea toate gusturile, ne poate și bate la loc comanda.

Din clasa a 5-a, profesoara de istorie ne-a fost și diriginta clasei. Iar doamna dirigintă avea un indicator pentru tablă, adică un băț bine șlefuit și care lovea bine…și cu el ne bătea dacă întârziam la ore, dacă ne împingeam și ne băteam în clasă sau pe hol sau dacă făceam glume proaste la ore. Și am luat câteva bețe din alea pe palme și pe spate…de le țin minte și azi. Iar azi…îi mulțumesc doamnei Viișoreanu, pentru că, prin câteva bețe…bine articulate, m-a învățat diferența dintre profesor și elev, corectitudinea, punctualitatea, ținerea cuvântului dat, decența în relațiile cu cei mai mari ca mine.

Pentru că certarea trebuie făcută la timp…adică atunci când omul începe să se formeze interior.

De aceea și Sfântul Salomon spune că iubirea nu numai mângâie, dar și lovește cu bățul, pentru că iubirea dorește binele real al copilului și nu să crească ca o buruiană. Tocmai de aceea creșterea reală se numește educație. Căci cuvântul educație, care vine de la educatio, educationis înseamnă creștere. Dar nu o creștere oricum și în orice fel, ci o creștere a copilului în ceea ce e bine, frumos și înțelept. Și pentru a-l educa acasă și la școală pe copil, trebuie să îți dai toată silința și toată dragostea.

Fiindcă el, copilul, înmagazinează tot ceea ce îi spui tu, tot ceea ce vede la tine, tot ceea ce faci tu, căci fiecare mișcare a ta e pentru el…o parte din lecție. Iar dacă cerem de la educatori și de la învățători și de la profesori să fie atenți, să fie îngăduitori, să fie exigenți, să fie competitivi cu copiii noștri…tot la fel trebuie să fim și noi, părinții lor, cu ei, acasă și oriunde mergem.

Însă, dacă acasă mergem goi prin casă, dacă lăsăm reviste porno la îndemâna copiilor, dacă le lăsăm televizorul și onlineul necenzurate, ei vor căuta și la școală…dincolo de hainele profesoarelor și ale profesorilor lor. Dacă noi drăcuim, dacă ne certăm în prezența lor, dacă ne văd că noi suntem avari, reci, răzbunători, desfrânați, mincinoși, ei, copiii noștri, ne vor imita întru totul în societate. Căci până când ajung ei să se disocieze interior de ceea ce e rău pentru ei și pentru viața lor, ei îi imită pe toți cei pe care îi întâlnesc.

Și când, la un moment dat, adolescenții încep să se certe cu părinții lor, se ceartă tocmai pentru motivele pentru care se simt mințiți și înșelați de părinții lor. Pentru că ei i-au imitat întru toate, dar au constatat că anumite lucruri învățate în familie nu sunt corecte, nu sunt bune, nu sunt de laudă. Și adolescenții se ceartă în primul rând cu părinții lor pentru învățăturile rele pe care le-au primit în familie și nu pentru că le cresc coșuri pe față și încep să își facă prietenii erotice. Căci adevărul și minciuna sunt criteriile fundamentale pentru care fiecare om reacționează interior și exterior.

Așadar, iubiții mei, certarea face parte din iubire! Și certarea nu înseamnă a-l bate cu parul pe copil, ci a-l mustra vehement, a-i da o palmă cu dragoste, a-l urechea, a-i reproșa lucrurile grave pe care le-a făcut, a nu-i mai da bani pentru orice, atunci când el greșește în mod major. Căci dacă nu e mustrat, copilul va repeta păcatul făcut și viața lui devine una vicioasă.

Dacă nu îi spui că a bea alcool, a fuma, a se droga, a vedea filme porno, a se masturba, a se bate cu alții, a fura, a minți, a înșela sunt păcate, copilul le va socoti „lucruri bune” și nu va face diferența între bine și rău mult timp, până se maturizează. Dar când se maturizează, el deja e un om pătimaș…și ar fi putut să nu fie astfel, dacă părinții lui acționau la timp.

De aceea, datoria părinților e de a fi prieteni exigenți cu copiii lor. Pe de o parte, ei trebuie să fie oamenii în care copiii lor au cea mai mare încredere, dar, la timpul potrivit, părinții trebuie să își arate autoritatea, experiența și înțelepciunea lor, prin aceea că îi mustră și îi canalizează pe copiii lor pe drumul bun.

Da, le mulțumesc celor care m-au mustrat direct sau indirect! La nivel online, în 10 ani de interacțiune directă cu o mare de persoane anonime, am primit înjurături și drăcuituri și ironii și amenințări de tot felul. Însă, de la fiecare în parte am învățat câte ceva. Și, mai ales, am învățat că oamenii, atunci când te văd în prim-plan, se manifestă după cum sunt, după cine sunt.

Onlineul m-a învățat cât de multă iubire de sine există în oameni, cât diletantism, cât cameleonism, câtă impostură. Lucruri pe care nu le-aș fi putut învăța față în față…pentru că mulți își ascund patimile în vorbirea directă cu un preot. Pentru că toți vor să pară „mai buni” decât sunt în relația cu tine.

Însă toți vor să fie la tine pe pagină. Toți vor să scrii despre ei numai de bine. Toți vor să scrii tone de pagini despre ei, dar ei să nici nu îți spună un banal „mulțumesc”. Unii au atât de mare dragoste pentru ei înșiși…încât vin zile în șir ca să vadă ce ai mai scris despre ei…sau dacă ai păstrat articolul scris despre ei…și de ce nu mai scrii despre ei, dacă tot ai scris o dată, de două ori, de mai multe ori…

Pentru că toți vor să te acapareze, să fii numai pentru ei online, ca și când eu am venit online ca să scriu despre toată lumea și nu pentru ca să îmi fac cunoscută persoana și opera mea altora.

Și pentru că nu am lăudat pe toată lumea pentru fiecare lucru spus la comentarii, ci, dimpotrivă, am vorbit în mod deschis, tranșant cu ei, în mod clar, în mod matur, cititorii mei au decis că „nu au pentru ce” să discute cu mine, ci că e „mai bine” să îmi citească lucrurile…și să plece. Și de câțiva ani observ cum cititorii mei așteaptă ca „să plec” din fața computerului, pentru ca ei să poată „veni” să mă citească. Sau, de puțin timp, cum nu mai vor să îmi downloadeze cărțile, ci le citesc așa, online, în diverse forme, pentru ca nu cumva „să mă bucure” prin atenția lor.

Și asta arată că raporturile dintre noi sunt …inegale: eu mă ostenesc pentru ca să îi bucur, ei se ostenesc ca să îmi facă „în necaz”.

Însă eu mă ostenesc să îi bucur și să îi zidesc duhovnicește și intelectual, iar ei reacționează, indiferent de vârsta lor, ca niște copiii invidioși…pe bunăvoința mea. Dar…dacă există invidie, dacă există neîngăduință la adresa mea, dacă simt că trebuie să îmi dea o lecție continuu, și eu simt același lucru: că lecția mea pentru ei e tocmai munca continuă, dăruirea continuă, bunăvoința continuă, continua deschidere pentru dialog, reala manifestare a unui om care trăiește și se bucură ortodox în Biserica lui Dumnezeu.

Și poate, peste ani, și mulți dintre cititorii mei îmi vor mulțumi, în față sau prin rugăciunile lor pentru mine, după cum și eu mă ostenesc și mă rog pentru ei. De ce? Pentru că își vor da seama că singurul teolog român care se zbătea pentru ei, zilnic și în mod gratuit, la nivel online, ca să îi ridice spre înțelegeri tot mai suple, eram tocmai eu, cel cu care ei se luptau în inima lor…dar pe care veneau mereu ca să îl citească.

Pentru că există o vreme a teribilismului adolescentin, există o vreme a infatuării tinereții, dar și o vreme când Dumnezeu ne ceartă, când El ne mustră, când El ne îndreaptă, când El ne aduce cu picioarele pe pământ. Și eu de astfel de oameni am nevoie pentru dialog: de oameni realiști, care muncesc toată ziua, care trăiesc duhovnicește, care vor să se mântuiască. Pentru că și Dumnezeu tot de astfel de oameni are nevoie: de oamenii care vor cu totul să fie ai Lui.

Dacă nu ați ajuns încă la clipa umilinței, a venirii în sine, rugați-vă pentru înțelepciune! Rugați-vă lui Dumnezeu pentru ca să vă mustre cu dragoste, ca pe niște fii legitimi! Pentru că înțelepciunea vine din frica de Dumnezeu, adică din înțelegerea exigențelor la care El ne cheamă. Vă doresc numai bine și să fiți înțelepți! Adică să doriți a trăi o viață sfântă. Amin.


[1] Scrisă în seara zilei de 8 septembrie 2016, zi de joi, cu 29 de grade la ora 18.00.

Did you like this? Share it: