Dar să trecem mai departe, la vol. Oul și sfera.

Pe măsură ce înaintez în descifrarea operei sale, am tot mai mult sentimentul că nu căutarea etapelor poetice nichitiene trebuie să primeze. Pentru că volumele sau stilurile poetice pe care  le primenește periodic nu indică, cu aceeași strictețe, niște granițe care să delimiteze anumite evoluții spirituale/ interioare ale poetului.

El tatonează în continuu terenul…cuvântului. Pipăie poezia. Lucru pe care l-a făcut totdeauna: „Și când sfârșeam cuvintele, inventam altele./ Și când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre” (La-nceputul serilor, vol. O viziune a sentimentelor).

Într-un fel, necuvintele sunt anunțate sau prevestite de multă vreme. Nichita a avut intuiția lor cu mai mult timp în urmă. Ba chiar, aș spune: de la început.

Întrebat, într-un interviu, despre necuvinte și metalingvism, Nichita a răspuns:

Eu am avut întotdeauna o idee mai înaltă despre poezie, considerând că nu ține de «cuvinte», care sunt doar un «vehicul» întâmplător, ea este ceva de ordin metalingvistic, de ordinul materiei care se infiltrează în conștiință sub formă de umbre. În versul eminescian «Nu credeam să-nvăț a muri vreodată» aceste umbre se adună ca într-un singur cuvânt sublim, care nici nu este cuvânt, ci o intuiție-limită a conștiinței lui «a trăi» și «a muri». […]

Poezia modernă, cea românească, în particular, mută accentul de pe cuvinte pe tensiune (tensiunea este existență). […] Mihail Eminescu este, în toate, mai-marele poeziei românești”[1].

Altfel spus, Nichita a scris poezie metalingvistică și înainte de proclamarea „necuvintelor”, iar căutarea acestui tip de poezie (să-i zicem) nu i-a venit dintr-o dată, și nici nu se consideră descoperitorul absolut al ei.

Metalingvismul lui nu iese dintr-o perspectivă largă a poeziei moderne, care a cultivat întotdeauna simbolul, tainicul, relația cu Divinitatea prin poezie, cunoașterea de sine, străvederea în viitor și în tainele lumii.

După cum am spus și altădată (și aici și aici), acest tip de limbaj poetic nu mi se pare deloc străin de limbajul criptic al cărților poetico-profetice ale Bibliei.

Volumele sau etapele poetice ne prezintă pe același Nichita pururea căutător de înțelesuri și răspunsuri.

Cugetând, căutând, adâncindu-și căutările, „pe negândite am ajuns/ să și vorbesc o altă limbă” (Toamnă).

Nichita începe, deja, să vorbească în „necuvinte”: „nefocul și nefumul/ frigului de a fi același mereu” (Invidie), „coasta/ de vid, de nealbastru/ de nemare, de nepește/ de nepiatră, de neprieten/ de nefiresc, de nefirește” (Spunere), „Este surd, este șchiop,/ este nemâncat, este nebăut./ Este nedus, este nenăscut./ Este nebun, este neînțelept,/ este nefericit,/ este neapărat, este nenăscut./ Este netrebnic, este neghiob,/ este nefericit, este nedemn,/ este nevăzut, este neauzit,/ este negustat, este nepipăit,/ este nenăscut./ Este nemaipomenit, este neînchipuit,/ este nevisat, este neadormit./ Este necugetat, este nevolnic/ este nenăscut”.

Pe de o parte, poezia nu înseamnă cuvinte, iar, pe de altă parte, poezia și scrierea poeziei sunt două lucruri diferite:

„Scrisul se aseamănă întocmai cu o capcană/ de metal,/ care prinde în ea o vulpe vie/ și mișcătoare/ și zbătându-se/ și pierită de frica morții” (Arta scrisului). Adică zbaterile sufletului.

Dar scrisul este și: „sfârșit de coloană/ corintică, ionică sau dorică,/ cap de coloană diformat în volute/ de apăsarea plafonului sculptat/ cu stelele nopții” (Scrisul). Pentru că și stelele nopții reprezintă cerul inscripționat cu taine al unui templu cosmic, despre care Sfântul Profet a zis: „Cerurile spun [διηγοῦνται: povestesc, narează] slava lui Dumnezeu” (Ps. 18, 1)[2].

Prin cuvânt au fost create toate lucrurile lumii (cf. Ps. 32, 9: „Că El a zis și s-au făcut, El a poruncit și s-au zidit”[3]), astfel că „În străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt /…/ În inima lucrurilor stau cuvinte” (Foamea de cuvinte).

Aceste cuvinte străvezii, „sticloase” (cum spunea Nichita altădată), fac lucrurile cu „aură de somn, concretă” (Toamnă).

Iubirea, timpul, cuvântul – mai ales cuvântul – rămân teme esențiale și în acest volum. Volum care stă sub semnul Polului Nord și al frigului, dar nu al intelectualismului glacial, ci al acelui rece eminescian: „nemuritor și rece” (Luceafărul), „tu rămâi la toate rece” (Glossă).


[1] Cf. Adrian Dinu Rachieru, Nichita Stănescu – un idol fals?, Ed. Princeps edit, Iași, 2006, p. 112.

Sublinierea îmi aparține. Întrebat de ce îl numește Mihail Eminescu, Nichita a răspuns: „Îi spun așa, fiindcă așa mărturisea Caragiale că i se prezenta lui: Mihail Eminescu. E un nume mai plin și această plinătate îl face mai mult decât un nume. E un metanume”, idem, p. 113.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/14/psalmul-18-cf-lxx/.

[3] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/14/psalmul-32-cf-lxx/.

Did you like this? Share it: