Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [30]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a.

***

După această minunată bijuterie de care am vorbit, ieşită de sub peniţa marelui mitropolit, vom prezenta o altă bijuterie, de data aceasta o bijuterie arhitectonică. Mănăstirea Tuturor Sfinţilor din Bucureşti, astăzi binecunoscuta Mănăstire Antim, a fost ridicată, după propriile sale planuri, între 1713-1715.

Gândirea sa a devenit act, Mănăstirea mitropolitului Antim ajungând un focar iradiant de spiritualitate ortodoxă în inima capitalei României, mai ales în perioada interbelică și imediat după instaurarea comunismului.

Probabil că dorinţa lui Antim de a ctitori un astfel de lăcaş era mai veche. Modul în care a fost creată dovedeşte acest lucru din plin. Ca om al lui Dumnezeu, Anim a aşteptat semnul divin al construirii ei şi, după propria sa mărturie, l-a şi primit. Aflăm din Învăţături pentru aşezământul cinstitei Mănăstiri a Tuturor Sfinţilor că acest semn divin a venit într-o zi de 5 februarie, când se sărbătoreşte Sfânta Muceniţă Agata: căci în zioa pomenirei sale, prin dumnezeiasca descoperire, am hotărât să zidim Beserica [1].

Din acest text nu putem decela dacă a fost vorba de un vis sau de o vedenie, însă mă simt îndreptăţită să cred că semnul dumnezeiesc mult aşteptat a fost înţeles la reala lui valoare şi materializat excepţional.

Personal, cred că Sfânta Muceniţă Agata i-a revelat în mod aparte acest lucru, întrucât la 5 februarie, în calendarul ortodox, sunt sărbătorite Sfintele Muceniţe Agata şi Teodula, iar Antim o numeşte numai pe Sfânta Agata ca fiind mijlocitoarea acestei descoperiri dumnezeieşti.

Nu ştiu dacă prin această descoperire i s-a arătat şi locul în care trebuia să zidească mănăstirea, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în istorie şi chiar în istoria românească, dar acest lucru este foarte posibil şi el. Au existat şi alţi cercetători care au tras această concluzie din afirmaţiile lui Antim[2]. Cert este că Mănăstirea a fost zidită în apropierea catedralei mitropolitane – astăzi Patriarhia Română –‚ situându-se astfel, în momentul de faţă, în centrul Bucureştiului.

Întregul complex arhitectonic al mănăstirii, ce cuprinde Biserica şi chiliile aferente – a cărui armonie originară nu a fost păstrată integral până azi – este admirat de cei care pot să evalueze magistralitatea proiectului său. Desenul bisericii Mănăstirii, conceput de el, s-a păstrat în „două documente originale ale ctitorului şi anume: a) în Aşezământul de conducere al Mănăstirii Antim, întocmit pe pergament, în culori; b) în Testamentul întocmit sub formă de carte”[3].

După mărturia lui Del Chiaro, Antim Ivireanul şi-ar fi dorit să fie înmormântat în sfânta sa ctitorie. Secretarul lui Brâncoveanu scria în memoriile sale: „[Antim] clădeşte din temelii în Bucureşti o somptuoasă mănăstire, cu o splendidă biserică, cu hramul Toţi Sfinţii, înzestrând-o cu preţioase odăjdii sfinte pentru slujbe şi funcţii patriarhale, biserică în care spera să fie înmormântat”[4].

Hotărând să zidească această Mănăstire în ziua de 5 februarie 1713, mitropolitul Antim duce la bun sfârşit şi această din urmă dorinţă a sa, sfinţirea bisericii având loc în 1715, după cum glăsuieşte pisania, scrisă în versuri greceşti: „Biserica aceasta cu hramul  Toţi Sfinţii,/ S-a făcut cu vrerea lui Dumnezeu, a fi a tuturora/ Sub Ştefan cel ce poartă numele Cantacuzino,/ Stăpân strălucit al Ţării Româneşti vestite,/ De către arhipăstorul Antim Ungrovlahul,/ Cel din Ivir, cum se vede, din temelie./ Ca închinător faţă de Domnul dumnezeilor,/ Ca David fii şi faţă de Biserica Sfinţilor/ În anul mântuirii 1715”[5].

Antim Ivireanul a construit Mănăstirea sa în stilul brâncovenesc, specific epocii, având însă şi elemente de originalitate. Biserica mănăstirii este o adevărată bijuterie arhitectonică: „Stilul arhitectonic original al bisericii Antim este cel brâncovenesc din a doua jumătate a secolului XVII, caracterizat prin: pridvorul deschis cu portal monumental şi multă sculptură în piatră la pridvor şi în interior, mai ales la coloane, iar în exterior, rozete şi ancadramente la ferestre sculptate ca la Argeş, Cozia, Dealu, etc.

Nu apar la Antim acoladele şi formele orientale, ce au fost mult folosite în arhitectura religioasă din acea epocă. Avem numai linii drepte, semicercul la arcade sau la registrul superior, iar rozetele sunt perfect circulare. Sculptura arhitecturală bogată în interior şi exterior este şi ea mărginită de linii drepte şi severe. În general, stilul are o influenţă a barocului italian, arta brâncovenească şi în special arhitectura şi sculptura fiind mult influenţate de arta italiană, întrucât mulţi români îşi făceau studiile în Italia, mai ales la Veneţia şi Padova”[6].

Planul acestei biserici se aseamănă cu cel al bisericii din Râmnicu-Sărat, zidită în 1697, în timpul episcopatului lui Antim la Râmnic, cu cel al bisericii din Craiova, cât şi cu cele ale bisericilor Colţea, Stela şi Cotroceni[7], ceea ce este un argument în plus pentru integrarea sa, din punct de vedere arhitectonic, în stilul epocii. După unele documente mai vechi, se pare că a existat o zugrăveală exterioară a bisericii, „amintind, poate, după dorinţa ctitorului, arhitectura de la Sfântul Munte”[8].

Întreaga Mănăstire este zidită din cărămidă, elementul decorativ principal fiind realizat prin sculptura în piatră. Un lucru deosebit adăugat bisericii de ctitorul său este brâul, „elementul de rezistenţă şi decoraţie, ce desparte cele două registre ale faţadei bisericii, (…) de o frumuseţe deosebită, având o bogată decoraţie de frunze de lauri pe partea centrală, iar deasupra şi dedesubt cu frumoase împletituri pe toată suprafaţa brâului”[9].

Acest element arhitectonic este întâlnit la bisericile Stavropoleos şi Creţulescu, datând din aceeaşi epocă, dar şi la Sf. Elefterie sau Sf. Ştefan, fiind realizat prima dată la biserica episcopală din Argeş. Se pare că modelul acestui brâu românesc nu se regăseşte decât în Armenia, Georgia şi alte ţări din apropierea acestora[10].

Cupola bisericii este realizată în genul bisericilor italiene din secolul al XV-lea, biserica având elemente de arhitectură exterioară similare celor de la Patriarhie, sau de la bisericile Cotroceni (1678), Doamnei (1680), Colţea (1701), Sf. Gheorghe Nou (1709), Văcăreşti (1716), Creţulescu (1722), Enei (1724), Sf. Elefterie (1751). Pridvorul original avea puncte de convergenţă cu Sf. Dimitrie din Craiova şi cu bisericile Buna Vestire şi Toţi Sfinţii din Râmnicu-Vâlcea. Se păstrează până astăzi, din acest pridvor, „frumoasele coloane, cu capitele bogat sculptate, precum şi bazele şi piedestalele pe care sunt ridicate”[11].

Viitorii constructori de mănăstiri s-au inspirat din forma pridvorului de la biserica Antim, aşa cum s-a întâmplat în cazul Mănăstirii Văcăreşti[12], dărâmată din păcate, în anii regimului comunist. „Pridvorul deschis al bisericii Antim face parte din elementele noi ale arhitecturii bisericeşti, ce apar la finele secolului XVIII, odată cu portalul monumental al uşilor principale”[13]. Un element de unicitate în epocă este însă absenţa balustradelor amplasate între piedestalele coloanelor pridvorului, absenţă care este observabilă şi în planul original al lui Antim[14].

Mai rar întâlnite în bisericile româneşti, dar nu inedite, sunt şi rozetele: „Pe faţadele de miazănoapte şi de miazăzi ale pronaosului, în registrul superior se află câte o rozetă ce se repetă şi pe registrul naosului şi al altarului, confecţionate din blocuri masive de piatră, frumos decorate cu sculptură ajurată, amintind rozetele de la biserica episcopală din Curtea de Argeş.

La montarea lor în 1715, rozetele aveau şi oficiul de iluminare, ca la Cozia”[15], astăzi având însă numai un rol ornamental. În cazul acestora, „îmbinarea între motivul floral şi cel geometric, precum şi execuţia sculpturii sunt desăvârşite, prezentând un model rar între elementele asemănătoare ale epocii”[16].

În interiorul bisericii se poate urmări „o linie arhitecturală simplă, sobră, dar sigură, cu arce suple, proporţiile bolţilor fiind armonios realizate”[17] şi acest interior are bogate şi minunate sculpturi în piatră şi în lemn. Pictura originală, aparţinând zugravilor Preda împreună cu fiii săi, din păcate s-a pierdut.

Chiliile, clopotniţa, casele egumeneşti şi paraclisul vechi, început în 1715 de Antim şi terminat după uciderea lui, formau un ansamblu arhitectonic armonios împreună cu biserica, ansamblu în care, însă, s-au operat destule modificări de-a lungul timpului.

---

[1] Opere, p. 333.

[2] „Din testamentul ctitorului se vede că în ziua de 5 februarie, când se prăznuieşte Sf. Agata, Mitropolitul Antim a avut o viziune în care i s-a arătat că trebuie să ridice, în locul bisericii de lemn a lui Staicu paharnicul, mănăstirea pe care o vedem astăzi.” Cf. D. Voinescu, în Boabe de grâu, IV (1933), p. 540, apud Prof. Victor Brătulescu, Mitropolitul Antim, ctitor de lăcaşuri sfinte, în  rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 818.

[3] Prof. Dr. Ion Nanu, art. cit., p. 247.

[4] Anton Maria Del Chiaro, Storia delle Moderne Rivoluzioni della Valachia…, op. cit., ed. Veneţia, 1718, parte seconda, p. 220, apud idem, p. 226. Traducerea din 1929 sună rebarbativ: „Zidi din temelie, în Bucureşti, o măreaţă mănăstire, cu o frumoasă biserică în slava tuturor Sfinţilor, înzestrând-o cu odoare pentru serviciile pontificale, care, bietul, nu le putuse întrebuinţa la sfinţirea noii biserici, unde spera să fie chiar înmormântat.”, cf. Revoluţiile Valahiei, op. cit., p. 54.

[5] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 330-331.

[6] Prof. Dr. Ion Nanu, art. cit., p. 247.

[7] Cf. Idem, p. 248. [8] Idem, p. 250. [9] Idem, p. 251. [10] Cf. Idem, p. 251.

[11] Idem, p. 254. [12] Cf. Ibidem. [13] Idem, p. 255. [14] Cf. Ibidem.

[15] Idem, p. 258. [16] Idem, p. 280. [17] Idem, p. 259.