Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a.

***

II. 4. Apărător, alături de Constantin Brâncoveanu, al Bisericii Românești și al Ortodoxiei transilvănene și universale

Marele domnitor al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, şi-a asumat aici, în Balcani, între cele două mari imperii potrivnice, habsburgic şi otoman, responsabilitatea de a fi apărător al Ortodoxiei şi al creştinilor ortodocşi, începând din Ţările Române până la Constantinopol şi Ierusalim şi de aici până în Georgia şi Antiohia.

Înalta sa conştiinţă creştină şi generozitatea lui au fost lăudate în termenii cei mai elogioşi atât de contemporani, cât şi de urmaşi. Însă victoriile lui – repurtate în mod paşnic – nu ar fi fost poate, atât de multe şi de strălucite, dacă nu l-ar fi avut alături pe vrednicul său tipograf şi înţeleptul teolog şi cărturar Antim Ivireanul.

Este neîndoielnic faptul că Brâncoveanu avea puterea politică şi nimic nu s-ar fi realizat în absenţa dorinţei sale de a sprijini Biserica Ortodoxă de pretutindeni, începând cu vecinii şi fraţii de acelaşi sânge ardeleni.

Dar, cel care a pus umărul în mod efectiv şi a lucrat din greu pentru împlinirea multora dintre nobilele deziderate ale voievodului, a fost smeritul Antim Ivireanul, al cărui altruism şi efort dezinteresat sunt absolut admirabile. Această conjuncţie providenţială dintre cele două mari personalităţi ale istoriei şi culturii noastre nu a făcut decât să înlesnească împlinirea unor mari idealuri.

Atât Brâncoveanu, cât şi Antim Ivireanul au sprijinit, pe cât le stătea în putinţă, Ortodoxia în vreme de pericol. Când a avut loc marea schismă din Ardeal, prin unirea unei părţi din clerul ortodox transilvan cu Roma catolică, la 1700, Antim era încă egumen la Snagov. Tulburările în Ardeal începuseră, însă, mai demult.

La 1688, Transilvania intră sub stăpânirea dinastiei de Habsburg. Prin pacea de la Carlowitz (1699) se reconfirmă această realitate, iar catolicii au mână liberă de a contrabalansa în favoarea lor, în faţa curentelor protestante, „asaltul” prozelit în rândurile românilor ortodocşi.

Vârful de lance al propagandei catolice a fost cardinalul Leopold Kollonitz, arhiepiscop de Strigonium (Esztergom) şi primat al Ungariei, care a făcut toate eforturile pentru a-l atrage în a semna „Unirea” cu Biserica Catolică, pe mitropolitul Atanasie Anghel al Ardealului, prin promisiuni cu privire la libertatea religioasă, socială şi politică a românilor din Transilvania, care, până la urmă, au avut efect.

Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti, în acord cu patriarhul Dosithei al Ierusalimului, l-a hirotesit pe Atanasie în această înaltă demnitate, de mitropolit al Ardealului, la 22 ianuarie 1698 – fostul mitropolit, Teofil, adormind la 12 iulie 1697 –, cu puţin timp înainte ca acesta să abjure de la credinţa sa, după ce se tergiversase o vreme această numire, cei doi ierarhi având îndoieli cu privire la fermitatea şi tăria de caracter a lui Atanasie, în condiţii de aşa mare strâmtorare pentru credinţa ortodoxă din Transilvania[1].

Într-adevăr, la numai câteva luni după ce a fost consfinţit mitropolit, Atanasie convoca, pe 7 octombrie 1698, un sinod la care au participat clerici ortodocşi, convinşi în prealabil ca să îl urmeze, şi care va accepta unirea cu Roma.[2] Atanasie Anghel a fost în consecinţă anatematizat de Biserica Ortodoxă şi a fost numit Satanasie, „cum glăsuieşte actul de caterisire şi de afurisanie iscălit de patriarhul ecumenic Callinic”[3].

În „Istoria Besearicii Şcheilor Braşovului”, Radu Tempea, „hirotonit preot de Antim Ivireanul, în 1716, şi numit apoi protopop de episcopul Râmnicului”[4], scria despre Atanasie: „În ce chip curva se împodobeşte împotriva ibovnicilor săi, aşa şi Athanasie, îmbrăcându-să în toate odăjdiile arhiereşti şi preoţii în feloane, să uniră cu papistaşii, călcând hotarălă sfintelor soboară…”[5].

Constantin Brâncoveanu încercase să împiedice acest deznodământ sfâşietor pentru Biserica Ortodoxă. În acest scop l-a trimis, în 1699, pe ucenicul cel mai abil şi mai harnic al lui Antim, pe Mihai Ştefanovici, în Ardeal, la Bălgrad [Alba-Iulia], unde acesta a tipărit mai întâi o Bucoavnă pentru copii, având întru sine şi Crezul, cele zece porunci şi explicarea celor şapte Sfinte Taine[6].

Apoi a tipărit și Chiriacodromion (titlul s-ar traduce prin „Calea cea dreaptă”, fiind echivalentul grecesc al termenului slavon „cazanie”), carte care nu era alta decât Cazania lui Varlaam al Moldovei, de la 1643, la care ucenicul lui Antim, Mihai Ştefanovici – „pe care îl bănuiesc a fi fost nu numai tipograful, ci şi redactorul Chiriacodromion-ului bălgrădean”[7] – a adăugat şi câteva din predicile lui Ioannikie Haleatovski. Și anume din culegerea acestuia intitulată Cheia înţelesului, tradusă şi tipărită în româneşte la iniţiativa mitropolitului Varlaam al Ungrovlahiei[8].

În prefaţa acestei cărţi, Ştefanovici scria, spre încurajarea ardelenilor, că Brâncoveanu este „patronaşu adevărat al Sfintei Mitropolii de aici din Ardeal”[9]. În opinia lui Virgil Molin, Mihai Ştefanovici a fost trimis în Transilvania „doar cu autoritatea prestigiului său de meşter şi n-a adus de la Bucureşti instalaţie tipografică”[10], cauzele putând fi complexe.

Adevărata avalanşă de cărţi ortodoxe şi anti-catolice venea însă din Ţara Românească. În acest sens, multe volume tipărite în apărarea credinţei, cu conţinut apologetic şi polemic, au ieşit de sub teascurile lui Antim, precum şi cărţi de slujbă, şi au luat şi calea Ardealului.

Între acestea reamintim Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Besericii Răsăritului asupra desghinării papistaşilor, a lui Maxim Peloponesianul, tipărită la Snagov, în 1699, Învăţătura dogmatică a Bisericii Răsăritene, concepută de Sevastos Kimenitul şi apărută la Bucureşti, în 1703, masivul volum intitulat Tomul bucuriei. Împotriva latinilor, pregătit de Dosithei (Râmnic, 1705) şi Panoplia dogmatică a lui Alexie Comnenul (Târgovişte, 1710).

Întorcându-ne însă la Mihai Ştefanovici şi la activitatea lui în Transilvania, se pare că acesta intenţiona să imprime şi un Liturghier la Bălgrad[11], dar a fost nevoit să se revină în ţară, lângă Antim Ivireanul, întrucât „aici (la Bălgrad – n.n.) se instalează acum Bárányi Pál ca cenzor plenipotenţiar al iezuitismului de pe lângă Atanasie, devenit unsul herţegprimaşului Kolonitch şi al Burgului vienez.

Aici nu se mai vorbeşte acum în pitoreasca limbă a străvechii Ortodoxii, nu se mai tipăresc Bucoavne, ci Katekismus valachicus-uri, iar Atanasie va fi de acum înainte Illustrissimi et Reverendissimi Athanázie den milá luy Dumnezeo şi szkáunului Aposztolésczk în czára Ardyeálului păstor de paie, în umbra lui fiind catehetul iezuit”[12].

Domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, încerca din răsputeri să limiteze prozelitismul anti-ortodox din Transilvania, ctitorind aici biserici – precum la Făgăraş, Poiana Mărului, Braşov, Recea, Sâmbăta de Jos[13] – şi chiar trimiţând epistole românilor braşoveni, pentru a le da curaj şi a-i întări în credinţa lor. „Nobilele străduinţe ale cucernicului voievod Constantin Brâncoveanu şi ale mitropolitului Antim Ivireanul (pe atunci încă egumen – n.n.), n-au rămas fără rezultat.

O vrednică familie înstărită din Braşov, familia fraţilor David şi Teodor Corbea, trecu în Ţara Românească şi sacrifică toată averea şi influenţa ei pentru apărarea fraţilor oropsiţi din Transilvania, rămaşi sub dominaţie străină. Cu sprijinul lui Constantin Brâncoveanu, ei reuşesc, încă din vara anului 1704, să anihileze pentru mulţi ani rolul şi acţiunea în favoarea unirii cu Roma a episcopului unit Atanasie Anghel”[14].

Românii din Şcheii Braşovului au avut o frumoasă istorie de rezistenţă faţă de Uniaţie, pe care autorităţile încercau să o impună cu forţa clerului ortodox. La 5 iulie 1701, Brâncoveanu spunea într-o scrisoare către preoţii şi gocimanii Braşovului că s-a bucurat mult pentru că ei „nu s-au lunecat cu firea, ce şi-au păzit cinstea legii sale…curata lege cea pravoslavnică, carea de la părinţii şi moşii voştri o aveţi”[15].

Acestora le promitea sprijin şi ajutor, afirmând: „Şi noi iarăşi, cu ceia ce va fi de pre partea noastră a vă păzi şi a vă ajuta, nu vom lipsi”[16]. Cât despre Atanasie Anghel, pe care îl privea ca pe un apostat, îi asigura că îşi va lua plata de la „Direptul Judecător Dumnezeu”[17].


[1] Într-o scrisoare către Atanasie, datată noiembrie 1701 – ulterioară parafării „Unirii” cu Roma, care a avut loc la 14 septembrie 1700, deşi ea fusese stabilită cu doi ani mai devreme – patriarhul Dositei îi reproşa acestuia: „Domnia ta, chir Atanasie, îţi aminteşti că ai venit în Valahia şi ai căutat să te faci Mitropolit în aceste părţi; îţi aminteşti că te-am înţeles că eşti om rău şi inima ta nu era dreaptă către Dumnezeu.

Şi a trecut îndeajuns timp şi ai umblat cu rugăciuni şi, în urmă, cu făgăduinţe de ale tale şi cu jurăminte înfricoşate ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-am ales arhiereu; şi, în sfârşit, te-ai hirotesit cu cinste şi te-ai îmbrăţişat de către toţi, mai mult decât ţi se cuvenea. Ai mărturisit înaintea Îngerilor şi a Arhanghelilor şi Însuşi a lui Dumnezeu Celui ce este peste toate, că vei păzi credinţa în Sfinţii Părinţi şi în Sfânta Biserică Catolică [universală – n.n.] a lui Hristos.

Mai în urmă ai scris către Preasfinţitul Mitropolit al Ungrovlahiei, cel ce te-a hirotesit, şi ai cerut permisiune să mănânci carne, iar nouă ne-ai scris şi ai cerut voie ca la o Liturghie să hirotoniseşti mai mulţi preoţi şi mai mulţi diaconi.

Apoi a venit aicea un oarecare tânăr şi ne-a spus că te-a văzut în Viena şi ai liturghisit cu Cardinalul şi cu alţi papistaşi, şi de două ori în aceeaşi liturghie papistăşească ai abjurat Biserica Răsăriteană, care este aceasta: că ai abjurat Sfânta Biserică Catolică [Universală] şi apostolică a lui Hristos şi ai mărturisit Biserica Romană, adică cea particulară şi papistăşească, adică pe cea schismatică şi, în fine, eretică.

Am auzit că te-ai întors în Transilvania şi te-ai pus într-o trăsură cu şase cai şi înaintea ta aprindeau lumini [lumânări], ai adunat pe preoţi şi le-ai făgăduit libertate (iertare) de dări; şi alte lucruri lumeşti, numai să se facă Uniţi, care este totuna cu a se face deosebiţi de Dumnezeu şi uniţi cu antihristul Papa, şi aşa te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile le iei din staulul lui Hristos şi le arunci în gura diavolului.

Pe când trebuia, la vreme de nevoe, să te arăţi cu bărbăţie, apărător al Sfintei credinţe şi să încurajezi turma cu cuvântul şi cu fapta, ca în tot chipul să fugă de papistaşii vrăjmaşi ai Crucii lui Hristos, te-ai făcut începătorul răutăţii, conducătorul pierzării, vrăjmaş al Sfinţilor Părinţi şi străin şi apostat pe faţă al Sfintei Biserici a lui Hristos”, cf. C. Erbiceanu, Material pentru complectarea istoriei bisericeşti şi naţionale. Documente inedite, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XV, (1891-1892), p. 692-693.

[2] Cf. Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 28.

[3] Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. III, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000, p. 314.

[4] Idem, p. 312. [5] Cf. Idem, p. 314.

[6] Cf. Diac. Asist. I. Rămureanu, art. cit., p. 837.

[7] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 361.

[8] Cf. Ibidem.

[9] Cf. Diac. Asist. I. Rămureanu, art. cit., p. 837.

[10] Virgil Molin, Contribuţiuni…, art. cit., p. 321.

[11] Cf. Idem, p. 322. [12] Ibidem.

[13] Cf. G. Popescu-Vâlcea, Iniţiator şi protector al unui nou stil în arta românească: stilul brâncovenesc, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXII (1964), nr. 9-10, p. 902-903.

[14] Pr. Prof. I. Rămureanu, Constantin Brâncoveanu sprijinitor al Ortodoxiei, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXII (1964), nr. 9-10, p. 923.

[15] Cf. Diac. Asist. I. Rămureanu, Luptător…, art. cit., p. 837.

[16] Cf. Ibidem. [17] Cf. Ibidem.

Did you like this? Share it: