Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a.

***

Ajungând mitropolit al Ungrovlahiei, Antim Ivireanul poartă şi el o bogată corespondenţă cu românii din Şcheii Braşovului, cărora le hirotoneşte preoţi şi diaconi, le trimite cărţi şi cele necesare slujbei, le oferă sfat şi ajutor.

Dintr-o astfel de epistolă, datată 3 august 1708, aflăm că în 1701, la scurt timp după ce a avut loc perfectarea Uniaţiei, preoţii şi gocimanii din Şcheii Braşovului şi-au trimis reprezentaţi la Bucureşti, prin care au semnat o declaraţie confirmând că doresc să depindă mai departe, în „ceale sufleteşti”, de mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei şi de cei ce vor urma[1].

Doreau, cu alte cuvinte, să rămână sub autoritatea spirituală a Bisericii Ortodoxe şi sub jurisdicţia Mitropoliei Ţării Româneşti. Este impresionantă mărturia credinţei lor şi conştiinţa etnică şi religioasă de care au dat dovadă şi pe care au expus-o inclusiv într-o scrisoare adresată împăratului Carol al VI-lea, conducătorul Imperiului austro-ungar (concepută probabil între anii 1711-1713), în care braşovenii afirmă:

„De când cu mila lui Dumnezeu ni s-au ridicat casa dumnezeiască, Sfânta Biserică, în acest pământ al cinstitei cetate a Braşovului, deacă au descălecat strămoşii noştri aici la anul 1392, pe credinţa legii vechi greceşti s-au zidit şi pe aceia au trăit strămoşii, moşii noştri şi noi pe aceia până acum suntem creştini.(…)

Că şi noi astfeliu de oameni români, cari locuim aici din totdeauna, am fost cu dreptate şi ascultători de domni ca nişte robi şi toate poruncile şi dăjdiele care ne vin le dăm şi alte porunci le ascultăm toate, ca să putem şi noi trăi în pace cu bisericile şi cu preuţii noştri, într-această lege veche grecească în care ne-am pomenit, de care lege nu suntem bucuroşi să ne depărtăm cu capul deodată, mai bucuroşi suntem a muri, decât cât de puţin să ne schimbăm din lege; căci şi în vremea cruţilor şi când s-au bătut cu turcii, mulţi oameni de ai noştri au dat ajutor împăratului şi ţării, şi mulţi au pierit la război, alţii sunt robi şi acum la tătari, încă şi din feciorii preuţilor din Braşov, şi rămânem şi de acum gata a asculta pre luminatul împărat şi a-i sluji cu dreptate, tocma şi capul a ne pune, numai în lege să avem pace şi sufletele să nu ni se tulbure”[2].

Braşovenii recunoşteau autoritatea politică a împăratului de la Viena, dar cereau, cu demnitate şi curaj, respectarea drepturilor lor religioase şi libertate confesională, exprimându-şi dorinţa de a rămâne mai departe ortodocşi: „măcar că la unirea Vlădichii lui Atanasie şi pe noi ne-au întrebat ce zicem, (…) am rămas în ce am fost”[3].

Românii din Şchei au recunoscut în faţa împăratului că plătesc darea mitropolitului unit Atanasie, dar merg la Bucureşti, la Mitropolitul ungrovlah, pentru hirotonisirea preoţilor lor, după cum era obiceiul şi înainte de a fi semnată Uniaţia: „când ni-au trebuit preot, am dat numai darul (plocon) Vlădichii acestuia [unit], iar darul, adecă hirotonia, am luat de la Vlădica din Ţara Muntenească, căci că până nu se unise Vlădica Atanasie, tot în Ţara Muntenească se hirotonea şi Vlădicii, şi pentru aceia noi am rămas de ne ţinem tot de ce ne-am ţinut şi mai nainte. Pentru aceste rânduele, Sfânta Biserică aceasta a Braşovului are 9 biserici care sunt în satele dimprejur…”[4].

Corespondenţa pe care mitropolitul Antim a întreţinut-o cu aceşti curajoşi braşoveni a fost purtată pe toată durata păstoririi sale, credem noi, deşi nu ni s-au păstrat scrisori decât dintre anii 1708-1713. Mitropolitul nostru se îngrijeşte îndeaproape de situaţia românilor din Şchei, pe care îi îndeamnă insistent, prin scrisori repetate, între 1708 şi 1710, să îşi trimită reprezentanţi la Bucureşti, „pentru luarea blagosloviei şi primirea învăţăturii în ceale sufleteşti, dupre datoria ce să află aici legaţi la scaunul exarhiei şi mitropoliei noastre a Ungrovlahiei, încă de la 1701”[5] şi „ca să vă învăţăm cele ce să cuvin”[6].

Într-o altă misivă, datată 15 februarie 1713, Antim comunică preoţilor şi clericilor din Braşov că a primit două scrisori de la ei şi „cele ce ni-aţi scris încă am înţeles”[7]. Deşi nu lămureşte explicit despre ce au scris braşovenii, Antim dă de înţeles mai jos că e vorba de „supărarea ce aveţi de către vlădica de acii [Atanasie] şi de către ceilalţi papistaşi”[8], care probabil făceau presiuni asupra lor ca să accepte Uniaţia.

Mitropolitul îi mai informează şi despre faptul că „diaconul şi grămăticul ce ne-aţi trimis, după cum ne scrieţi, s-au hirotonit amândoi, diaconul preot şi grămăticul diacon”[9], anunţându-i totodată că, în câteva zile va formula în scris pentru ei un răspuns detaliat cuprinzând sfaturi şi învăţături „pentru toate lucrurile ce veţi face”[10] şi „vă vom trimite şi cartea aceia ce am pus de a face cu carea să vă putem apăra”[11], dar nu precizează despre ce carte este vorba.

Dacă era una din cărţile de slujbă – Antim a tipărit, în 1713, Liturghierul, Catavasierul şi Molitvenicul – sau o altă carte, dedicată numai ardelenilor şi neidentificată încă, nu ştim. Despre diaconul desemnat spre a fi înălţat la treapta de preot, ştim că se numea „Ion sin (fiul) popei Pătru Cărăuşu” şi că a fost hirotonit la Bucureşti de către Antim[12].

La 17 mai, în acelaşi an, mitropolitul Antim le scrie însă din nou braşovenilor, încunoştinţându-i că a hirotonit doi grămătici, unul diacon şi altul preot, „căruia i-am dat şi blagoslovenie de duhovnicie, împreună cu cartea noastră iscălită”[13], carte care ar putea fi, cel mai probabil, Învăţătura besericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor… (Târgovişte, 1710), sau poate Învăţătură pre scurt pentru taina pocăinţii (Râmnic, 1705).

Antim îi anunţă şi despre faptul că le-a trimis Sfântul Mir, promiţând că le va dărui orice vor avea nevoie şi că „pentru nişte cărţulii, ce ne pohtiţi să vă trimitem, pentru supărarea ce aveţi de la papistaşi, n-am putut să le isprăvim, ci va mai fi îngăduială, până va trece praznicul Sfântului Constantin, şi după aceia vom sta cu tot dinadinsul de vom isprăvi şi vă vom trimite”[14]. Aceasta este ultima scrisoare ce ni s-a păstrat din această minunată corespondenţă între mitropolitul Antim Ivireanul şi clerul român din Şcheii Braşovului.

S-a afirmat chiar o contribuţie mult mai mare a mitropolitului, într-un articol comemorativ, unde se spune că „Antim a hirotonit preoţi pentru ortodocşii ardeleni, a hărăzit acestora în dar mai ales cărţi date la lumină de el însuşi – dintre care unele se mai întâlnesc şi azi prin multe biserici transilvănene –, în mod gratuit a oferit burse unor elevi braşoveni, la şcolile coordonate de el în Muntenia, a trimis ortodocşilor din Braşov chiar o tipografie clandestină, care, pentru aceştia, în condiţiile luptei pentru rezistenţa credinţei străbune, era atunci atât de necesară, ş. a.; fapte ce, din destul, probează grija pe care el a purtat-o şi românilor de la nord de Carpaţi: şi aceasta fiind una din legăturile sale cu pământul românesc”[15].

Cunoaştem, din cele ce am afirmat până acum, că Antim Ivireanul a săpat litere arabe – prin calcografie după manuscrise arabe – şi a tipărit cărţi în această limbă pentru creştinii din Antiohia, la solicitarea patriarhului lor, pe care acesta a înaintat-o către domnitorul Constantin Brâncoveanu, după care, utilajul făurit de Antim le-a fost dăruit cu totul arabilor, constituind prima tipografie a creştinilor ortodocşi din Antiohia, care, transportată mai întâi la Alep, apoi la mănăstirea Balamand, şi în sfârşit, la mănăstirea Sf. Ioan din Saeg (sudul Libanului), a tipărit cărţi începând cu Psaltirea din 1706 şi încă mai era funcţională în secolul trecut[16].

Vestea bunăvoinţei domnitorului român şi a renumitului său tipograf, Antim Ivireanul, a ajuns la compatrioţii acestuia georgieni, care au cerut şi ei sprijin pentru tipărirea cărţilor. Astfel, regele Georgiei, Vahtang al VI-lea, a solicitat, la rândul lui, ajutorul domnitorului Constantin Brâncoveanu şi, imediat după numirea ca mitropolit a lui Antim şi strămutarea lui de la Râmnic la Târgovişte, harnicul său ucenic, Mihai Ştefanovici, a fost trimis în capitala Iviriei, Tiflis (Tbilisi) cu misiunea de a tipări cărţi, urmând ca Antim să fie secondat, mai departe, în arta tipografiei, de un alt ucenic priceput, Gheorghe Radovici.

Se pune întrebarea cât de mare a fost aportul lui Antim în această situaţie, mai exact, dacă, după modelul coreligionarilor arabi, georgienii au beneficiat şi de utilaj tipografic realizat în Ţara Românească de marele mitropolit tipograf. Având în vedere că acesta trebuie să fi fost familiar cu limba şi alfabetul georgian este de crezut că îi era mai uşor să execute această lucrare, după ce îşi demonstrase măiestria şi săpase litere arabe prin calcografiere.

Dacă însă nu a făcut acest lucru, explicaţia o putem afla în lipsa timpului necesar, precum şi posibilitatea ca ivirenii să fi fost deja în posesia unei tipografii mai vechi în limba georgiană, fiind însă obstrucţionaţi în ţelurile lor de absenţa unui meşter tipograf, pe care l-au solicitat în Ţara Românească, cunoscând foarte bine reputaţia voievodului român şi punându-şi încrederea, probabil, şi în sentimentele mitropolitului Ungrovlahiei faţă de ţara sa natală.

Cu această ultimă ipoteză, că Antim nu a săpat litere georgiene, este de acord Virgil Molin – deşi, după cum am precizat într-o referire anterioară, alţi cercetători înclină să-i acorde tot lui Antim creditul pentru făurirea primei tipografii ivirene –, susţinând că un alt ardelean, de data aceasta maghiar, înaintea sosirii lui Mihai Ştefanovici în Georgia cu aproape douăzeci de ani, a lucrat la Amsterdam litera necesară tipografiei ivirene, la comanda regelui Arcil[17].

Molin aduce ca probe scrisoarea de mulţumire a regelui Arcil către primarul Amsterdamului, Nicolas Witsen, care a intermediat legătura acestuia cu Tótfalusi Kis Miklós, meşterul matriţer care a gravat consoanele pentru alfabetul georgian[18], precum şi propriile afirmaţii ale lui Tótfalusi, care scria că a făcut litere pentru armeni şi georgieni, pentru aceştia din urmă, se lăuda el, chiar mai frumoase decât cele pe care i le oferea modelul manuscriptic:

„Aceştia (georgienii), neavând niciodată tipar propriu, s-au servit numai de manuscriptum-uri, ca şi turcii; de aceea s-a hotărât regele lor să scrie el însuşi Alphabetum-ul lor, precum şi ceva texte anexate, aşa mi le-a trimis mie la Amsterdam. Eu însă, neaprobând forma lor, le-am făcut (georgienilor) alte litere, mai împodobite, pentru care fapt s-au bucurat foarte mult…”[19].

De asemenea, profesorul Pápai Páriz Ferencz din Aiud, care l-a pregătit şi la îndemnat pe Tótfalusi să meargă în Olanda, a scris, după moartea acestuia – petrecută în 1720 – o poveste în versuri a vieţii lui, tipărită la Cluj în 1757, în care l-a numit „Phoenix-ul Transilvaniei” şi în care a amintit şi faptul că acesta a săpat litere pentru georgieni, al căror rege a înfiinţat astfel prima tipografie din istoria lor[20]. În plus, conform lui Virgil Molin, istoriografia maghiară a înregistrat acest lucru drept un fapt indubitabil.

Pe noi cel puţin, aceste dovezi ne conving să credem că a existat o tipografie în Georgia înainte de sosirea lui Mihai Ştefanovici la Tiflis în 1708. Însă apar şi alte semne de întrebare. Acelaşi cercetător reproduce din prefeţele regelui Vahtang al VI-lea la primele două cărţi tipărite de Ştefanovici – care, în Georgia, şi-a luat numele de Ştefaneşvili ungrovlahul – în care acesta afirma că: „…am adus tipograf din Ţara Românească şi am aşezat (subl. n.) o tipografie”; şi respectiv: „am chemat din Valahia un tipograf şi am întocmit (subl. n.) o tipografie”[21].

La fel scria şi ucenicul lui Antim în preambulul primei sale cărţi tipărite în Georgia: „cu ajutorul lui Dumnezeu, eu am aşezat (subl. n.) o tipografie în ţara voastră. (…) Eu am acum litere şi alte lucruri trebuincioase unei tipografii în număr îndestulat”[22].

Concluzia lui Molin este că, nefiind pomenit numele lui Constantin Brâncoveanu sau al lui Antim Ivireanul, regele Vahtang, prin Mihai Ştefanovici, a repus doar în funcţiune şi a reorganizat tiparniţa făurită mai demult. Însă, în opinia noastră, la fel de neaşteptat şi dezorientant este şi faptul că niciunul dintre aceştia nu menţionează dacă e vorba de o nouă tipografie sau de recondiţionarea celei vechi. În general, când se întâmplau astfel de evenimente, consemnarea lor oferea detalii cu privire la noutatea tiparului.

Până la noi dovezi, nu putem să ne pronunţăm cu certitudine asupra acestui subiect. De menţionat însă că alţi cercetători au susţinut că Mihai Ştefanovici, trimis de Sf Antim, a fost fondatorul primei tipografii georgiene, între care se numără Fridrich Bayern[23], Dan Dumitrescu[24], Mihail-Gabriel Popescu [25], I. Rămureanu[26], etc.


[1] Cf. Ibidem.

[2] Cf. Gherasim Timuş, Acte relative la istoria Bisericii Române, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XI (1888), nr. 12, p. 1031-1032.

[3] Cf. Idem, p. 1031. [4] Cf. Idem, p. 1031-1032.

[5] Cf. Diac. Asist. I. Rămureanu, art. cit., p. 837-838.

[6] Cf. Idem, p. 838.

[7] Cf. Gherasim Timuş, art. cit., p. 1034.

[8] Cf. Ibidem. [9] Cf. Ibidem. [10] Cf. Ibidem. [11] Cf. Ibidem.

[12] Sterie Stinghe, Istoria Bisericii Şcheilor Braşovului. Manuscript de la Radu Tempea, Braşov, 1899, p. 44, apud. Diac. Asist. I. Rămureanu, art. cit., p. 838.

[13] Cf. Gherasim Timuş, art. cit., p. 1033.

[14] Cf. Ibidem.

[15] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti – 275 de ani de la moartea sa martirică – (1716-1991), art. cit., p. 90.

[16] Cf. Diac. Asist. I. Rămureanu, art. cit., p. 841-842.

[17] Cf. Virgil Molin, Contribuţiuni…, art. cit., p. 324-331.

[18] Cf. Idem, p. 328. [19] Cf. Idem, p. 331. [20] Cf. Idem, p. 329-330, nota 31.

[21] Cf. Idem, p. 332. [22] Cf. Idem, p. 333. [23] Cf. Idem, p. 320, nota 2.

[24] Dan Dumitrescu, Activitatea tipografică a lui Mihai Ştefan în Gruzia, în rev. Studii Teologice, XI (1959), nr. 4, p. 135-138, apud Idem, p. 324, nota 12.

[25] Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 37; vezi şi nota 86.

[26] I. Rămureanu, art. cit., p. 844.

Did you like this? Share it: