Nichita e din nou îndrăgostit: o dragoste puternică, care i-a pus inima în extaz, ca în primele volume, dar matură.

De altfel, poetul a mărturisit că nu a iubit cu adevărat decât o singură dată în viață[1], infirmând multe zvonuri[2]

Există însă o diferență esențială față de primele volume. Pentru prima dată, la Nichita, dragostea și moartea formează…un cuplu. În sensul că dragostea se îmbină cu moartea, cu moartea mântuitoare, așa cum apare ea la Eminescu („Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi” (Povestea codrului)) sau la Bacovia („Și ningă…zăpada ne-ngroape” (Decembre)).

În primele volume, moartea e o experiență sumbră, de domeniul trecutului, în timp ce dragostea și vitalitatea (bucuria vieții și credința în ideal) sunt ale prezentului și viitorului.

Aici, pentru prima dată, putem spune că poetul se balansează între inima care se varsă printre coaste (Cântec VIII) și inima explodată (Moartea fertilă):

Astfel ne treceam viața, astfel muream,
deveneam transparenți, de gheață.

(Cântec VIII)

*

Fiecare secundă-i o treaptă
pe care altădată moartea se cobora.
Se lasă întuneric, se lasă lumină;
se aruncă ancora printre pești.
E o bulboană, un vârtej, o dulbină:
vorba sunt, vorba ești.
Noi doi am vrea să ne luăm în brațe,
să ne amestecăm, să murim.

(Sincopă)

*

Acest cuvânt aspru, rupt
ca o vertebră din adevărul meu /…/
să te țină măritată
cu fiecare-al morții mele gând.

(Ritual)

*

Un preot de aer înțelept
Cu două verighete de aer ne-nfruntă. /…/
Te iau de umăr, mă iei de mijloc,
și solemni intrăm în iarnă. /…/
O tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă.
Murim înghețați. Din nou numai pletele
în primăvară ne-mpodobesc scheletele.

(Ritual de iarnă)

*

În oraș e lumină de zi,
ies din paturi cei care au apucat să se culce.
Casandro, tu, vino și vezi
Moartea cea mai dulce.

(Moartea fertilă)

Nichita a ajuns, prin experiență, la aceeași concluzie cu vechii poeți: într-o lume în care predomină sentimentul perisabilității, singurul sens al iubirii este să treci cu ea în veșnicie!

Astfel, când te înconjoară „țări de toamnă” și „străzile pe care am trecut/ în gâtlejul amintirii se răstoarnă”, când „se-nserează” și „fuge/ pe timpane o stafie trează” (Douăsprezece noaptea, cu dor), când te gândești la Alexandru Macedon „mai lăsând câte o mână afară [din mormânt],/ cu palma goală, cu degetele răsfirate”[3] și că „nu scapă nimeni” de moarte și „nici nu se știe când și de ce” o să mori (Cântec X), atunci…

…deodată-am început să știu
mersul luminii și-al strigării
și să simt pomii toți, pe viu,
și curba dureroasă-a zării.

Să urlu sfâșiat de păsări repezi,
să ard lovit de-un meteor,
s-adorm pe gâturi lungi de lebezi,
și de lopeți de bărci, izbit, să mor.

O, fiece silabă mi-e colț de elefant,
cu fildeșu-n amiază răsucit,
și fiece privire delirant
se recompune-n literele reci, de mit.

(Destin)

Adică a început să simtă ceea ce alți poeți au mărturisit în operele lor, trăindu-le „miturile”. Sentimentele lui recompunându-se, la rândul lor, în „literele reci, de mit”.

Referința la lopețile de bărci, de care, „izbit, să mor”, nu este întâmplătoare, ci o trimitere explicită la versurile lui Eminescu:

Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!

(Lacul)

*

…ascultă-ncoace
Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace
Și codri aiurează, ­– izvoarele-i albastre
Șoptesc ele-nde ele de dragostele noastre.

Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini,
Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni,
Cât ai putea departe lopețile să lepezi,
Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.

Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,
Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.

(Sarmis)

Și nu e singurul exemplu de intertextualitate din acest volum. Poemul În gol de curți face să renască stampe din lirica lui Ștefan Petică[4]:

De nu m-ar izbucni tristețea
și vidul de-a avea un nume,
pe care numai tinerețea
pietrelor vechi îl poate spune,

aici, pe-o treaptă tropăind,
eu piele-aș fi peste o carne
de taur junghiat, mugind,
răpus de foarte stranii arme

pe care cerul blond le are
când deodată s-a trezit
victorios și oarecare
legând nadirul de zenit,

lăsându-mă să fiu doar numai
semn pentru el de steag abstract –
lăsându-mă să fiu doar numai
semn pentru el de steag abstract.

Poezia constă într-o singură frază, Nichita ilustrând aici ideea continuă mallarméan-peticiană, râul ideatic exprimat difuz/ difuzat în cuvinte. Iar Petică este evocat pentru că, în versurile sale, de asemenea, „iubirea și moartea formează, adesea, un cuplu nedespărțit”[5].  Dar nu ar fi hazardat nici faptul de a crede că încerca să facă „joncțiunea” cu pionierii necuvintelor.

Însă Nichita nu face să rezoneze ecouri de la „mult vechii de romantici” (cum sună un titlu din vol. În dulcele stil clasic) de dragul intertextualității pure, ca postmodernii de (puțin) mai târziu.

Îngemănarea dintre dragoste și moarte e un sentiment nou la Nichita, dar la care n-a ajuns pe cale livrescă, ci în mod firesc, prin trăire. După care a transformat el însuși silaba în fildeș și experiența în mit poetic, pe urmele celor din vechime. Însă, acestei transformări nu i-a premers intenția intertextualității.

În opinia lui Nichita Stănescu – cu care sunt perfect de acord –, poezia nu se scrie după dicteul unei rețete sau după formulele unui curent literar:

„Oricum, poezia propriu-zisă, ca fenomen viu, primează asupra oricărei interpretări teoretice asupra ei.

Teoriile descind din poezia adevărată, iar nu o preced.

Poezia făcută numai după o formulă prestabilită este un homuncul”…[6].

Trăind experiențe comune cu ale altor mari poeți, Nichita experiază totodată faptul că frumusețea unor versuri stă în…adevărul lor neperisabil, sculptat în fildeș.

Și cred că de aici derivă și teoria lui despre poezia metalingvistică, pentru care a oferit următoarele exemple, din poezia română:

„«Nu credeam să-nvăț a muri vreodată» sau «Eu cred că veșnicia s-a născut la sat», sau «E timpul, toți nervii mă dor» ne atestă posibilitatea marii poezii care nu mai folosește niciunul dintre mijloacele poeziei. Versuri situate deasupra metaforei”…[7]


[1] Cf. Antimetafizica, op. cit., p. 306.

[2] Poetul n-a fost un seducător de profesie, cum, în mod nedrept, i s-a dus vestea. El însuși povestește cum, în adolescență, fiind trimis de tatăl său la prostituate, în mod regulat, dându-i și bani, ca să se pregătească, rezultatul a fost că…„vreo trei-patru ani, ample înghețate cu vanilie și frișcă mâncam cu prietenii mei nedespărțiți” (Idem, p. 132), până s-a prins tatăl că banii se duc pe înghețată…

[3] Alexandru Macedon a cerut ca, atunci când va fi înmormântat, să i se lase o mână afară, ca toată lumea să vadă că nu a luat nimic cu el în mormânt. Faptul a devenit emblematic în literatura religioasă, în primele secole creștine și în tot evul mediu. Multe compoziții pe tema vanitas au făcut referire sau măcar aluzie la acest episod.

[4] A se vedea cartea mea, Trei poeți și-un început de secol, Teologie pentru azi, București, 2014 (cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/trei-poeti-si-un-inceput-de-secol/) și comentariul dedicat poeziei lui Petică, p. 3-140.

[5] Idem, p. 110.

[6] Antimetafizica, op. cit., p. 291.

[7] Nichita Stănescu, Respirări, op. cit., p. 175.

Did you like this? Share it: