Iubiții mei[1],

astăzi, în zi de sâmbătă, împlinesc 11 ani de când, cu harul lui Dumnezeu, am fost hirotonit Preot. Și tot o zi de sâmbătă a fost și acum 11 ani. O zi însorită, cu dimineață răcoroasă, cu bucurie și pace multă.

Iar în predica de azi, care e una a mulțumirii și a recunoștinței în fața lui Dumnezeu, pentru toate binefacerile primite de la El, voi vorbi despre 3 lucruri fundamentale pe care le-am învățat în zilele preoției mele. Sau, mai bine zis, voi vorbi despre 3 lucruri pe care Dumnezeu m-a învățat, odată cu hirotonia întru Preot și cu hirotesia întru Duhovnic, ambele fiind revărsări imense de har în ființa mea.

Și primul lucru pe care Dumnezeu m-a învățat în preoția mea a fost…îndrăzneala în rugăciune și în mijlocire pentru toți oamenii.

Și ca mirean simțeam să mă rog și să mijlocesc pentru ajutorul, vindecarea, liniștirea, iertarea, mântuirea unuia sau a altuia, pe care îi vedeam și pentru care inima mea dorea să se roage.

Însă odată hirotonit Preot, am simțit că Dumnezeu mă cheamă în mod viguros, în mod puternic, cu multă tărie, ca să mă rog pentru oameni și să am îndrăzneală în fața Lui în rugăciune. Pentru că El m-a pus Preot al Lui, iar slujirea mea e rugăciunea pentru tot omul viu sau adormit.

Ce am trăit de fapt în lăuntrul meu? O tot mai mare deschidere a inimii pentru a mă ruga pentru oameni. Inima mea se bucură tot mai mult de binele și de frumusețea oamenilor, de realizările lor, după cum se întristează de bolile și de neputințele și de neînțelegerile lor, de neascultările și de excesele lor. Și când văd toate aceste cereri, nevoi, boli, neputințe, atunci devin cu totul rugăciune, cerere, așteptare a milei lui Dumnezeu față de noi toți. Pentru că rugăciunea e o îmbrățișare a tuturor și o purtare a tuturor în tine însuți, dar, în același timp, ea este o așteptare a milei lui Dumnezeu față de noi.

Pentru că toți cei adormiți și cei vii așteaptă și se bucură de mila lui Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu te cheamă la rugăciune pentru oameni, la a fi rugăciune continuă pentru oameni, te chemă la înțelegerea și la iubirea oamenilor, la compătimirea lor, la petrecerea împreună cu ei, și la bine și la rău.

Și îndrăzneala la rugăciune se manifestă puternic în ființa mea, și la Dumnezeiasca Liturghie și la Parastas și la sfințiri, dar și în rugăciunile mele personale și în cele ale familiei. Pentru că înainte de a vorbi cu oamenii, trebuie să te rogi cu ei. Și când vorbești cu ei, trebuie să te rogi pentru ei. Și când te desparți de ei, pentru a te liniști interior, trebuie să îi porți, în mod nepătimaș în tine și să te rogi pentru ei. Căci rugăciunea ne ține și ne adună la un loc.

Și prin aceasta am ajuns la al doilea lucru fundamental pe care Dumnezeu m-a învățat în preoția mea: comuniunea interioară cu cei pentru care slujești.

Rugăciunea ne pune la un loc. Slujba ne împrietenește pe unul cu altul. Cu timpul însă…se petrece ceva minunat: trecem pe nesimțite de la ceea ce vedem la ceea ce nu vedem în primă instanță…iar ceea ce nu vedem din prima e că noi toți, cei strânși în această Biserică, suntem în comuniune. Că pe noi ne leagă același har, aceleași slujbe, aceleași lucruri trăite împreună, aceleași bucurii, pentru că Îi slujim aceluiași Dumnezeu. Și că ne aparținem unii altora, că suntem împreună…dar, în același timp, ne purtăm interior unii pe alții.

Și când am avut prima oară conștiința comuniunii dintre noi eram la o Dumnezeiască Liturghie, eram mai puțini în Biserică, era liniște…și deodată mi-am dat seama că noi ne cunoaștem unii pe alții și ne prețuim și ne iubim unii pe alții mai mult decât înțelegem la prima vedere. Și că acest mare dar, al comuniunii, e darul lui Dumnezeu pentru noi. Și că e nevoie de timp, pentru ca să crești în conștiința comuniunii, pentru ca să înțelegi că bucuria comuniunii e bucuria slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor.

Și de aceea am numit colecția de articole de pe TPA Bucuria comuniunii[2], ultimul volum fiind al 11-lea: pentru că și aici, la nivel online, gesturile de dăruire continuă ale mele și ale soției mele sunt gesturi de bucurie responsabilă, clară, profundă…pe care le trăim în comuniune.

Însă cum formează bucuria scrisului…o comuniune într-o lume plurală, diferită și adesea ostilă scriiturii teologice și de conștiință?

Prin aceea că fiecare cititor al nostru înțelege ceva din inima noastră, din mesajul nostru, din ceea ce noi dăruim. Înțelege, simte, află, se verifică pe sine, se identifică cu noi într-o anume situație, începe să ne admire, să ne prețuiască, să ne iubească. Și astfel, dincolo de confesiunea noastră, de patimile noastre, de șicanele dintre noi, cei care scriem online suntem într-un mod profund uniți în acest crez: că scrisul apropie și împrietenește, că scrisul educă și schimbă oamenii. Iar cei care ne citesc…ne așteaptă scrisul mereu, pentru că noi am intrat în ei prin tot ceea ce am scris și suntem prieteni, chiar dacă o declarăm sau nu.

Dar aici, în Biserică, când ne cunoaștem, când slujim, când ne mărturisim diverse lucruri unii altora, răspunsurile la predicile mele sunt mai întâi fețele dumneavoastră, apoi cuvintele și gesturile dumneavoastră. Pentru că eu știu cui vorbesc, simt ceea ce înțelegeți și ceea ce nu înțelegeți, dar, mai ales, simt cum ne schimbăm slujind și vorbind împreună.

Și am ajuns la al 3-lea mare lucru, la a 3-a mare lecție a lui Dumnezeu pe care El m-a învățat-o în vremea preoției mele de până acum: că pacea contează mai mult decât orice altceva. Că pacea dintre noi și pacea noastră interioară, la slujbe și în relațiile dintre noi, contează cel mai mult.

Ce vreau să spun? Vreau să spun că oamenii sunt diferiți, au experiențe diferite, unii știu unele, alții știu altele, unii sunt tineri, alții sunt în vârstă…însă ceea ce e cel mai important e să ne respectăm unii pe alții și să avem pace între noi. Să nu avem certuri, să nu avem dispute sterile, să nu ne bârfim…și, dacă văd că cineva nu poate să înțeleagă ceva anume, să nu continui discuția la nesfârșit…pentru că mai importantă e pacea decât ca toți să avem același nivel al cunoașterii și al experienței.

Și prin conștiința comuniunii și a păcii, care se tot lățește în ființa mea, Dumnezeu m-a învățat că, în cadrul comuniunii și al păcii între frați, rugăciunea e plină și bucuroasă. Căci de aceea ne rugăm pentru toți: pentru că toți suntem o comunitate de credință. Dar comunitatea trăiește frumos, când trăiește în pace și când iubește pacea.

Și dacă privim marile prietenii sfinte dintre Sfinții lui Dumnezeu, vom vedea că pacea și comuniunea sunt cadrul duhovnicesc pentru rugăciune, pentru predică, pentru întrajutorare. Că plecăm cu inima împăcată de la slujbe, doar dacă aici ne regăsim ca frați și ca împreună rugători pentru întreaga umanitate.

Dar dacă începem să ne certăm, să ne arătăm „cât de drepți” suntem unii în fața altora, dacă începem să ne fudulim cu puțina știință și experiență pe care o avem, atmosfera din Biserică se strică, nu mai e atmosferă de rugăciune, ci de conflict deschis. Și în loc să Îl slăvim pe Dumnezeu, ne căutăm noduri în papură. Și, în loc să ne vedem păcatele noastre, suntem atenți mai mult la păcatele altora, ca și când n-am fi cu toții…păcătoși.

Așadar, iubiții mei, îndrăzneala în rugăciune, comuniunea și pacea în Biserică sunt cele trei mari lecții pe care le-am învățat de la Dumnezeu în acești 11 ani și cred că aceste trei lecții ale lui Dumnezeu sunt bune pentru fiecare credincios în parte.

Căci, acasă, fiecare dintre dumneavoastră trebuie să vă rugați lui Dumnezeu pentru bucuriile și necazurile pe care le trăiți împreună cu familiile dumneavoastră. Dacă nu vă rugați dumneavoastră, cei care sunteți credincioși, cine să se roage? Cine să facă pomeniri pentru cei adormiți, dacă nu faceți dumneavoastră? Și cine să îi învețe pe copii ce să facă în viața lor și cum să trăiască, dacă dumneavoastră, părinții și bunicii lor, nu îi învățați? Așa că rugăciunea cu îndrăzneală în fața lui Dumnezeu, pentru tot lucrul, nu trebuie să lipsească din casele noastre.

Iar rugăciunea vrea comuniunea și pacea în familie, vrea bună-înțelegere în familie. Căci atunci când ne rugăm, noi ne rugăm pentru binele familiei, pentru sporul ei, pentru luminarea celor din familie, pentru ca ei să trăiască creștinește. Iar dacă trăiesc creștinește, atunci trăiesc împreună, în comuniune, cu ascultare și respect unii față de alții.

Căci ceea ce îi trebuie Bisericii îi trebuie și familiei ortodoxe. Bisericii îi trebuie rugăciune, îi trebuie priveghere, îi trebuie comuniune, îi trebuie pace, îi trebuie sfințenie. Dar și familiei îi trebuie aceleași lucruri! Căci cu lucrurile pe care le avem în noi, cu acelea mergem la Biserică. Cine suntem, ce facem, cum ne-am schimbat interior…acestea sunt noutățile Bisericii și ale familiei.

Și ceea ce facem acasă, se vede la Biserică. Și ce învățăm la Biserică, trăim acasă. Și peste tot pe unde mergem, noi suntem cei care ne-am lăsat modelați de Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, pentru mine e o zi bucuroasă ziua de azi, împlinitoare. Și pentru toate bucuriile și durerile preoției mele, eu Îi dau slavă lui Dumnezeu! Îi dau slavă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră și pentru întreaga umanitate, pentru că rugăciunea mea îmbrățișează întreaga umanitate vie și adormită. Și mă rog ca Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să înțelegem noi lecții ale lui Dumnezeu pentru viața noastră, căci El vrea să ne învețe pe fiecare zi din bunătatea înțelepciunii Sale fără de margini.

La mulți ani, numai bine, și Dumnezeul nostru treimic să ne întărească în tot lucrul bun! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 13 septembrie 2016, zi de marți, cu 29 de grade la ora 15.00.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/31/bucuria-comuniunii-vol-11/.

Did you like this? Share it: