Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a.

***

Fermitatea şi intransigenţa mitropolitului Antim Ivireanul nu s-a manifestat însă numai faţă de inamicii credinţei ortodoxe, ci şi în probleme interne ale Bisericii. Atât el, cât şi Constantin Brâncoveanu, au avut o gândire teologică profundă şi au luat întotdeauna atitudine, atunci când au considerat că ierarhii greci îşi arogă prerogative peste cele canonice sau când au sesizat o nedreptate evidentă.

Domnitorul Brâncoveanu a primit astfel, în ţara sa, a acordat protecţie şi a luat personal apărarea unui teolog grec, Ioan Cariofil, fost profesor şi director al Academiei din Fanar şi mare logofăt al Patriarhiei din Constantinopol, care, acuzat de erezii calviniste, fusese îndepărtat din funcţiile sale de un sinod constantinopolitan, în 1691.

Acest Ioan Cariofil îşi găseşte adăpost la Bucureşti, fiind primit în mănăstirea Radu Vodă, unde moare un an mai târziu şi unde este înmormântat. Se pare însă că au existat şi alte motive ale îndepărtării sale, şi anume conflictul său cu patriarhul Dosithei al Ierusalimului din cauza mănăstirii Sinai şi dorinţa lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul – tatăl viitorului domn al Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat – de a-i lua locul în calitate de mare logofăt.[1]

Singura vină a lui Ioan Cariofil era de a nu accepta termenul latin de transsubstantiatio în ceea ce priveşte prefacerea Cinstitelor Daruri în Sfintele Taine ale lui Hristos, şi nici pe cel de metusiosis (traducerea greacă a celui latin), ci numai pe cel de omousios, tradiţional ortodox, considerând că primele două sunt catolicizante.

Însă Dosithei îl acuză de erezie, inclusiv într-un Manual împotriva lui Cariofil, pe care l-a tipărit la Iaşi în 1694, numindu-l lutero-calvin, gnostic, maniheu, bogomil, ebionit, mesalian, etc.[2].

Brâncoveanu i-a luat însă apărarea şi chiar se pare că l-a mustrat într-o scrisoare pe Dosithei, deoarece răspunsul patriarhului la „ingerinţele” voievodului muntean a fost foarte dur, acesta afirmând: „Legile (creştineşti) nu s-au întocmit pe munţii Ţării Româneşti, nici de domnii Ţării Româneşti, ci în Constantinopol şi de către Împăraţi şi Sinoade”[3].

Cu acordul lui Brâncoveanu, Antim a tipărit, în apărarea lui Cariofil, în 1697, la Snagov, o carte lăsată de acesta în manuscris, înainte de a muri, Manual despre câteva nedumeriri, la care adaugă o prefaţă (de fapt, dedicaţia către domnitor, în greceşte) încărcată de elogii la adresa acestei lucrări şi a autorului său[4].

Aici îl numeşte pe Ioan Cariofil „prea înţeleptul, preaînvăţatul…, preacinstitul mare logofăt al Marii Biserici a lui Hristos”[5] şi informează că e vorba de o lucrare în întrebări şi răspunsuri, cel care adresa întrebările fiind marele cărturar Constantin Cantacuzino, care de asemenea s-a solidarizat cu poziţia lui Ioan Cariofil.

Antim expune o opinie personală foarte îndrăzneaţă afirmând: Această lucrare căzându-mi în mâini şi citind-o cu atenţie şi aprofundare şi văzând-o a fi foarte folositoare fiecărui ortodox, întru răsturnarea dogmelor opuse şi întărirea şi confirmarea hotărârilor şi citatelor adevărului însuşi, m-am oferit, foarte bucuros şi împins eu însumi de un zel dumnezeiesc, s-o tipăresc în folosul tuturor şi pentru mântuirea sufletelor şi pentru veşnica amintire a celor care s-au ostenit şi a acestor preaînvăţaţi eroi care s-au preocupat şi pentru pomenirea apărătorilor credinţei ortodoxe [6].

După toate datele, „domnitorul Constantin Brâncoveanu şi Mitropolitul Antim Ivireanul, pe atunci ieromonah (egumen – n.n.), n-au protejat un eretic, ci un drept credincios, întâmplător mai tradiţionalist decât marele Dosithei”[7].

Această întâmplare este o dovadă a marii erudiţii teologice pe care şi-o însuşiseră, atât voievodul muntean, cât şi egumenul de la Snagov – pe atunci – Antim, astfel încât să aibă discernământul necesar pentru a tranşa probleme dogmatice atât de subtile, luând, nu fără riscuri, apărarea unui prigonit pe nedrept, împotriva unui patriarh ca Dosithei – şi aceasta nu a fost unica situaţie în care Brâncoveanu s-a împotrivit acestuia – şi a unui sinod constantinopolitan care l-a găsit vinovat pe Cariofil.

Justeţea cugetării lui Antim Ivireanul în apărarea intereselor Bisericii şi a neamului său adoptiv reiese şi din următoarele două situaţii.

Prima dintre ele se referă la faptul că Antim realizează aproape singur naţionalizarea cultului, în contextul în care Dosithei, spre exemplu – şi în acord cu el era şi urmaşul lui – se pronunţa împotriva traducerii slujbei în limbile vernaculare, considerând, după cum se vede şi dintr-o scrisoare adresată ţarului Petru cel Mare, că numai „limba greacă este adevărata interpretă a raţiunii şi înţelepciunii sufleteşti: numai graţie ei pricepem deplin sensul ce-l închid în sine cărţile sfinte…”[8].

Antim Ivireanul, realizând traducerea cărţilor de slujbă în română şi tipărindu-le pe cheltuiala sa proprie, acţiona, desigur, împotriva recomandărilor directe ale lui Dosithei.

În cea de-a doua situaţie, la care făceam anterior referire, îl vedem pe mitropolitul Ungrovlahiei opunându-se lui Hrisant Nottaras şi apărând cu toată puterea interesele Bisericii Româneşti. Astfel, la mai puţin de doi ani de la instalarea lui Antim în scaunul mitropolitan, au ieşit la iveală motivele unui conflict major între acesta şi patriarhul Ierusalimului Hrisant, care, împreună cu patriarhul Alexandriei, Gherasim Palladas, conduseseră slujba de hirotesire a acestuia întru mitropolit.

Însă Antim, considerând ridicarea sa pe cea mai înaltă treaptă ierarhică un dar dumnezeiesc şi nu o favoare umană din partea cuiva şi fiind foarte sensibil la nedreptăţi, mai ales la cele flagrante, nu l-a cruţat nici pe patriarhul Ierusalimului de critici virulente la adresa comportamentului său despotic.

Acesta, încălcându-şi atribuţiunile canonice, a pretins – profitând de inerţia patriarhiei de Constantinopol – ca nu mai puţin de douăzeci de mănăstiri din Ţara Românească şi încă multe alte biserici de mir, să fie considerate ca stavropighii ale Bisericii Sfântului Mormânt, adică să fie închinate Patriarhiei de Ierusalim, veniturile lor să revină acestei Patriarhii, iar în aceste mănăstiri şi biserici să fie pomenit mai întâi numele lui, înaintea celui ecumenic – la ectenia „Întâi pomeneşte, Doamne…” – fără a mai fi amintite numele episcopului locului sau al mitropolitului Ungrovlahiei[9].

Hrisant i-a formulat, în mod epistolar, patriarhului ecumenic Atanasie al V-lea, o cerere prin care, motivând un aşa-zis obicei vechi, împământenit în Moldova şi Ţara Românească, a pretins ca numeroase mănăstiri şi biserici de aici, închinate Sfântului Mormânt, să fie sub stăpânirea sa şi în ele să fie pomenit, exclusiv, numele său, pretenţia căreia patriarhul ecumenic i-a răspuns pozitiv printr-o altă scrisoare, acordându-i lui Hrisant aceste prerogative exagerate, împreună cu dreptul de a numi şi de a scoate egumeni din aceste mănăstiri şi de a nu mai fi pomenit în ele şi episcopul locului[10].

Pretenţiile abuzive şi cu totul anti-canonice ale lui Hrisant, precum şi răspunsul Patriarhiei Ecumenice, au stârnit, pe bună dreptate, indignarea şi revolta lui Antim Ivireanul, care – după cum a făcut dovada şi în alte situaţii – urmându-şi simţul dreptăţii şi dorind să restabilească legalitatea canonică în Biserica Ungrovlahiei, i-a scris la rândul său patriarhului ecumenic Atanasie, epistola sa, datată 26 decembrie 1710, fiind nu numai o dovadă a indignării sale, dar şi încă un document mărturie a curajului şi a demnităţii sale.

Antim se exprimă, cu această ocazie, reprobator faţă de Hrisant, citând intens din canoanele Sinoadelor Ecumenice, din ale Sfântului Vasile cel Mare şi din legislaţia împăratului Justinian[11] – dovedind că le cunoaşte foarte bine – cerând aprobarea Patriarhiei ecumenice în această problemă: „Cu atât mai ridicol iarăşi este a zice că se află în Ungrovlahia mănăstiri supuse celui al Ierusalimului sau altui Patriarh, afară de mănăstirile stavropighiace ale Prea Sfinţiei Voastre. ( …) Deci numai milă se dă celui al Ierusalimului, cu consimţământul nostru, pentru Sfântul Mormânt, de către mănăstirile noastre, dar nu că el este al Ungrovlahiei”[12].

Amintind canoanele care îndreptăţeau poziţia Mitropolitului Antim, acesta se întreabă: „Cum nu se înfricoşează ca Patriarh spiritual, cel al Ierusalimului, ştiind foarte bine anatemele acestor Părinţi? (…) Cetească Fericirea Sa legea lui Justinian despre mănăstiri, care prescrie că datorează să menţină dispoziţiile făcute de ctitori în mănăstiri, dacă nu voieşte a se opune canoanelor”[13].

Antim susţine că, dacă în trecut, unii domnitori-ctitori, necunoscând legile bisericeşti, au dăruit, din evlavie, mai multe drepturi decât se cuvenea, altor patriarhii – şi mai ales celei de Ierusalim – decât cea ecumenică, acest obicei este nul din punct de vedere canonic şi nu poate fi considerat încetăţenit prin tradiţie, întrucât contravine canoanelor şi s-a făcut din neştiinţă: „pentru că zic dumnezeieştile legi: că acele rău judecate şi aşezate, nici legea, nici timpul, nici deprinderea nu le confirmă. Şi iarăşi, cele ce sunt din ele adevărate de la început, nu se desfiinţează.

Dacă dar legile nu confirmă acestea, cum ar putea avea raţiune de existenţă cele ce se opun dumnezeieştilor canoane ale Fericiţilor Părinţi? Căci mănăstirile cele odată afierosite lui Dumnezeu cu socotinţa Episcopului, şi nu dumnezeieştii Biserici a Sfântului Mormânt, nu pot să se afierosească altuia a doua oară; căci nu este Dumnezeu Biserica Mormântului cel dătător de viaţă, ci Biserica este a lui Dumnezeu şi afierosită Unuia Singur Dumnezeu, după cum [sunt] şi celelalte Biserici.

De unde dar să aibă dreptul Fericirea Sa de a se pomeni în mănăstirile ce nu sunt supuse lui? Şi apoi nici nu vă face cinste vouă, Preasfinţite, să aibă cel al Ierusalimului mănăstiri stavropighiale în Mitropoliile supuse tronului Ecumenic şi a abuza de acestea şi să aibă stăpânire asupra Mitropoliţilor ce sunt peste acestea”[14].

Antim expune aici punct cu punct toate impedimentele canonice  pentru care Hrisant nu avea dreptul să abuzeze de generozitatea românilor. Parafrazându-l pe Sfântul Pavel, în final, acesta este neînduplecat: „nici noi nu putem să-i dăm drepturile noastre, măcar şi înger dumnezeiesc din cer de ne-ar îndemna la aceasta, păstrând cu mai multă sârguinţă Sfintele Canoane ale Fericiţilor Părinţi şi legile dumnezeieşti, decât porunca îngerului”[15], avertizând că, dacă Hrisant nu este de acord să primească darurile care i se dau ca milă şi să fie pomenit numai împreună cu mitropolitul Ungrovlahiei, „atunci le va pierde pe ambele”[16].

Patriarhul Ecumenic a trebuit să recunoască justeţea şi solida întemeiere canonică a argumentelor mitropolitului Ţării Româneşti şi să renunţe la hotărârea anterioară, prin care îi oferea privilegii nejustificate lui Hrisant. Este lesne de înţeles că această luare de atitudine a lui Antim faţă de abuzurile lui Hrisant a dus la supărarea îndelungată şi poate niciodată pe deplin stinsă a patriarhului ierusalimitean, deşi dreptatea nu era de partea lui. Doi ani mai târziu, în 1712, cel care reiniţiază dialogul epistolar cu Hrisant este tot Antim, în termeni respectuoşi, dar demni.

Răspunsul acestuia dovedea că nu a trecut uşor peste jignirea ce i se părea a-i fi fost adusă, întrucât, într-o nouă misivă, Antim scrie: „Dar cu bucuria ne-au adus şi întristare nu mică, văzând unele imputări şi vechile presupuneri, pe care Fericirea voastră zice că le-a aruncat în adâncul uitării, că izbucnesc din adâncime şi ne revin în memorie cu sunet. Şi ne mirăm că lucrul este aşa, ştiind sigur (după cum şi Fericirea voastră ştie) că despre acestea am dat dezvinovăţiri îndeajuns, şi în scris şi oral, acelora ce din început ni le-au atribuit”[17].

Antim susţinea cu aceeaşi tărie nevinovăţia sa, afirmând că toate dovezile sunt de partea sa: „Acestea cu harul lui Dumnezeu nu ne lipsesc, pentru că avem în ajutor adevărul”[18].

Uimitoare sunt pentru noi astăzi dovezile de fermitate, de verticalitate morală şi de conştiinţă creştină nefracturată, pe care ni le-a oferit Antim Ivireanul, într-un veac în care, ca şi astăzi, împlinirea unor idealuri personale sau comunitare, reclama fracţionarea conştiinţei, păstrarea integrităţii etice şi morale fiind confruntată cu piedici enorme, aproape insurmontabile. Toate acestea într-o Valahie tulburată de interese nu totdeauna curate, adesea opozabile, şi într-un Orient creştin-ortodox care trebuia să plătească, pentru a supravieţui şi pentru a-şi păstra identitatea, un preţ foarte scump.


[1] Cf. N. Chiţescu, O dispută dogmatică din veacul al XVIII-lea, la care au luat parte Dosithei al Ierusalimului, Constantin Brâncoveanu şi Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXIII (1945), nr. 7-8, p. 321.

[2] Cf. Idem, p. 326. [3] Cf. Idem, p. 341. [4] Cf. Opere, p. 399-402.

[5] Idem, p. 400. [6] Idem, p. 401.

[7] N. Chiţescu, art. cit., p. 349.

[8] Cf. Diac. Asist. I. Rămureanu, art. cit., p. 846.

[9] A se vedea C. Erbiceanu, Un document de la Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XV (1891-1892), p. 60-64.

[10] Cf. Al Elian, Antim Ivireanul – apărător al prerogativelor scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei, în rev. Studii Teologice, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 519-530.

[11] Cf. C. Erbiceanu, Un document…, art. cit., p. 62-63.

[12] Cf. Idem., p. 61-62. [13] Cf. Idem., p. 62. [14] Cf. Idem., p. 63.

[15] Cf. Idem., p. 64. [16] Cf. Ibidem.

[17] Cf. C. Erbiceanu, Documente…, art. cit., p. 388.

[18] Cf. Ibidem.

Did you like this? Share it: