Iubiții mei[1],

suntem încă în praznicul înălțării Sfintei Cruci, iar Evanghelia de azi [Mc. 8, 34-38; 9, 1] ne surprinde prin gestul Domnului de la început. Care? Acela de a chema mulțimea, dimpreună cu Ucenicii Lui [Mc. 8, 34], pentru ca să le spună mesajul Său.

Căci adesea Îl vedem vorbind pe Domnul numai cu Ucenicii Lui și numai lor spunându-le cele de taină. Dar acum, dimpotrivă, El cheamă mulțimea, împreună cu Ucenicii Lui, și le spune tuturor: „Oricine voiește a urma după Mine [ὅστις θέλει ὀπίσω Μου ἀκολουθεῖν], să se tăgăduiască pe sine, și să-și ia crucea lui, și să-Mi urmeze Mie!” [Mc. 8, 34, BYZ].

Ce vrea să ne spună Domnul? Că urmarea Lui este pentru toți și că toți putem să călcăm pe urmele Lui. Dar că urmarea Lui nu este exterioară, ci ea este interioară. Căci urmarea Lui nu începe cu schimbarea hainelor…ci cu tăgăduirea de sine. Pentru că luarea crucii personale înseamnă a ne asuma, fiecare dintre noi, asceza curățirii de patimi pentru a ne face proprii luminării și sfințirii lui Dumnezeu.

Ce înseamnă însă a ne tăgădui pe noi înșine? Căci a tăgădui înseamnă a nega.

Iar a ne nega pe noi înșine…înseamnă a nega în noi orice lucru care nu e de la Dumnezeu. Și ce nu e de la Dumnezeu în noi? Înșelările demonice, păcatele și patimile nu sunt de la El. Pentru că Domnul ne cere, pentru a-I urma Lui, să renunțăm la tot ce e demonic și excesiv trupesc în noi. Iar înșelările demonice, păcatele și patimile noastre sunt lucruri demonice în noi, dar El ne cere să renunțăm și la multa mâncare, la multa băutură, la lux, la multa relaxare, la pierderea timpului, la distracții, la prietenii păcătoase. Pentru că rugăciunea, postul, privegherea, nevoința ne vor ascetici și nu plesnind de sănătate și de relaxare.

Așadar, ne-am tăgăduit pe noi înșine vreodată? Am privit cu lupa în sufletul nostru pentru ca să ne vedem patimile, păcatele, înșelările demonice, datorită cărora ne credem „oameni realizați”, dar nu suntem? Sau, mai bine zis, vrem să Îi urmăm Lui?

Pentru că cine urmează Domnului nu se uită la sine, ci la El. Și acela se curățește de orice patimă și înșelare și neștiință teologică, pentru a-I sluji Lui. Iar crucea noastră o purtăm cu durere și cu bucurie, pentru că ea este lupta noastră cu patimile din noi. Crucea noastră e una cu ființa noastră. Tocmai de aceea Domnul ne cere să venim cu totul, integral, în urmarea Lui, în spatele Lui, venind după El, pentru că El ne cere să împlinim poruncile Lui. Căci atunci crucea noastră e cruce trăită cu Dumnezeu: când viața noastră e o împlinire a voii Lui.

Dar noi putem să ne și batem joc de crucea noastră, adică de drumul mântuirii noastre. Și ne batem joc de crucea, adică de mântuirea noastră, când nu avem gândul mântuirii pe fiecare zi. Când nu gândim viața noastră din perspectiva mântuirii, ci ne gândim pe noi și viața noastră din perspectiva carierei, a familiei, a banilor.

Însă Domnul ne cere ca pe fiecare zi să Îi urmăm Lui! Ne cere ca să ne negăm pe noi înșine, pentru ca El să troneze în noi. Pentru că El vrea ca noi să trăim creștinește și nu la modă, nu ca simpli cetățeni ai unui stat sau ca oameni ai muncii, ci ca cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu. Căci atunci când trăiești pentru Împărăția lui Dumnezeu, nu mai trăiești după legile înguste ale unui stat, ci după libertatea vieții cu Dumnezeu, după libertatea duhovnicească, crescând în sfințenie și în comuniune cu oamenii.

Pentru că statul te vrea un contribuabil onest și un muncitor devotat și un familist responsabil. Însă Dumnezeu ne vrea oameni sfinți, oameni plini de slava Lui, oameni dumnezeiești, care nu doar muncim, ne plătim taxele și suntem responsabili pentru familia noastră, ci care să iradiem adevărul și slava lui Dumnezeu întregii lumi.

Pentru că priviți ce înseamnă pentru Biserică și pentru întreaga lume cărțile și Sfintele Moaște ale Sfinților! Înseamnă izvoare de adevăr, de bucurie, de sănătate, de vindecare sufletească și trupească. Citești câteva pagini dintr-0 carte patristică…și deja înțelegi și vezi mai multe rezolvări la problemele tale. Citești și te luminezi dumnezeiește. Citești și viața ți se schimbă. Iar dacă vii la Sfintele lor Moaște, simți cum harul lui Dumnezeu te inundă, cum trupul lor îndumnezeit te ajută în viața ta, cum Sfântul Îți dă o mână de ajutor și te îmbrățișează cu toată iubirea lui.

Pentru că Dumnezeu ne cheamă pe toți la urmarea Lui…care ne face Sfinți! Și El a chemat și mulțimea, dar și pe Ucenici la urmarea Lui. Pentru că El cheamă și pe cei erudiți și pe cei mai puțin erudiți la urmarea Lui, atâta timp cât sfințenia e împlinirea fiecărui om.

Și astfel, iubiții mei, din primul verset al Evangheliei de azi, am înțeles deja esența mesajului Domnului pentru noi! Căci El ne cere să ne schimbăm viața noastră după viața Lui, ne cere să retrăim viața Lui la modul nostru personal, acolo unde trăim și suntem, și prin care să ne sfințim în mod evident.

Pentru că, din gură, mulți se propun „duhovnicești”, „sfinți”, „respectabili”, însă Dumnezeu nu îi cunoaște, nu sălășluiește în ei. Însă sfințenia e reală ca și sentimentele pe care le avem. Sfințenia e umplerea vieții noastre de viața lui Dumnezeu și de împlinirea poruncilor Lui. Și când Dumnezeu e cu noi și în noi, atunci urmarea Lui este o continuă luminare a Lui pentru ca să facem voia Sa.

Următoarele 4 versete finale din Mc. 8 sunt o reliefare a importanței urmării lui Hristos. Căci Domnul începe să vorbească despre valoarea sufletului, adică despre valoarea mântuirii noastre. Și ne spune: „căci cine are să voiască să-și mântuiască sufletul său, îl va pierde pe el [ὃς γὰρ ἂν θέλῃ τὴν ψυχὴν αὐτοῦ σῶσαι, ἀπολέσει αὐτήν], dar cine are să-și piardă sufletul său pentru Mine și Evanghelie, acela îl va mântui pe el [ὃς δ᾽ ἂν ἀπολέσῃ τὴν ἑαυτοῦ ψυχὴν ἕνεκεν Ἐμοῦ καὶ τοῦ Εὐαγγελίου, οὗτος σώσει αὐτήν]” [Mc. 8, 35, BYZ].

Însă în acest verset Îl vedem pe Domnul făcând alt lucru interesant: El vorbește la modul peiorativ despre verbul a mântui, apoi vorbește despre verbul a pierde din perspectivă pozitivă și nu negativă.

Căci atunci când ne spune: „cine are să voiască să-și mântuiască sufletul său”, El vorbește la modul peiorativ despre mântuire. Pentru că aici, mântuirea, nu înseamnă un lucru pozitiv, ci unul negativ: ferirea noastră de lucruri dureroase și de moarte. Pentru că El exprimă aici concepția omului păcătos, care crede că „a-și mântui sufletul” înseamnă a trăi în petreceri, în bucurii păcătoase, a trăit o viață relaxată sau indiferentă din punct de vedere religios și moral. Însă Domnul ne spune tuturor, că a trăi păcătos înseamnă a ne pierde sufletul, adică a ajunge în Iad. Căci noi, la propriu, nu ne pierdem sufletul. Pentru că, după moarte, noi mergem la Dumnezeu ca niște suflete care am trăit un timp în trup, pe pământ. Dar când trăim păcătos, ne pierdem mântuirea sufletului. Adică ne dezicem cu totul de viața plină de slava lui Dumnezeu și prin aceasta ne omorâm bucuria și fericirea veșnică, aceea a vieții veșnice cu Dumnezeu.

Așa că Domnul vorbește aici, în Mc. 8, 35, la modul depreciativ despre mântuire, pentru că exprimă poziția eronată a omului păcătos despre mântuire. Căci ceea ce numește omul păcătos „mântuire” e, de fapt, pieire a lui. Dar în a doua parte a versetului, Domnul vorbește la modul pozitiv despre verbul a pierde, pentru că El exprimă acum poziția omului duhovnicesc în opoziție cu cea a omului păcătos.

Căci pentru cel păcătos, a trăi pentru Hristos și pentru Evanghelia Lui înseamnă „pierdere de timp”. Însă Domnul îi dă replica păcătosului și îi spune: „dar cine are să-și piardă sufletul său pentru Mine și Evanghelie, acela îl va mântui pe el”. Adică îi spune că a ne pierde viața pentru El și pentru Evanghelia Lui nu înseamnă pierdere de timp, ci mântuire. Lucru pe care îl vedem în viețile Sfinților Mucenici, care mărturisesc persecutorilor lor că moartea pentru Domnul e o bucurie și un câștig pentru ei și că chinurile pentru Domnul sunt intrare în Împărăția Lui și nu „o pierdere” a vieții.

Însă cum ne pierdem noi sufletul pentru Hristos și pentru Evanghelia Sa? Prin aceea că citim Dumnezeiasca Scriptură și cărțile Sfinților Părinți și vorbim din ele și le împlinim în viața noastră. Ne pierdem sufletul, adică viața, pentru Domnul și Evanghelia Sa, când facem din viața noastră o continuă școală de teologie, în care teologia e împlinirea zilnică a noastră.

Dar dacă El și Evanghelia Lui nu ne mănâncă toate zilele, înseamnă că nu avem Dumnezeu, ci dumnezei. Pentru că le slujim lor, patimilor din noi și ideilor noastre păcătoase și planurilor noastre rebele, răzvrătite.

În Mc. 8, 36-37, însă, Domnul ne învață, prin două întrebări extrem de profunde, că nu e nicio împlinire să stăpânim întreaga lume, dacă nu suntem stăpâni în și pe noi înșine. De aceea, mai întâi, ne întreabă: „Căci ce îi va folosi omului, dacă are să câștige lumea întreagă, dar are să-și piardă sufletul său [τί γὰρ ὠφελήσει ἄνθρωπον, ἐὰν κερδήσῃ τὸν κόσμον ὅλον, καὶ ζημιωθῇ τὴν ψυχὴν αὐτοῦ]?” [Mc. 8, 36, BYZ]. După care ne întreabă: „Sau ce va da omul [în] schimb [pentru] sufletul său [ἢ τί δώσει ἄνθρωπος ἀντάλλαγμα τῆς ψυχῆς αὐτοῦ]?” [Mc. 8, 37, BYZ].

Și care sunt răspunsurile reale, corecte, adevărate ale noastre la întrebările Domnului? Că omului nu îi folosește la nimic să stăpânească întreaga lume, dacă în el însuși se simte gol, neîmplinit, neiubit, lipsit de binecuvântarea lui Dumnezeu. Că omul, fără slava lui Dumnezeu în el, nu se bucură de nicio posesiune cu adevărat, pentru că în el e…trist. De aceea, în fața judecății lui Dumnezeu, omul nu poate să dea nimic în schimb pentru sufletul său, pentru că toată averea lui e sufletul său și ce a lucrat în sufletul său.

Pentru că sufletul lucrează toate prin intermediul trupului său. El lucrează toate prin intermediul trupului său, cu care a fost conjugat, unit de Dumnezeu până în clipa morții. Creierul și mâinile și picioarele și tot trupul nostru sunt cele prin care se manifestă sufletul nostru. Însă trupul nostru rămâne aici, pe pământ, pentru că pe el îl îngropăm. Dar nu îngropăm și sufletul! Sufletul nostru e spiritual, e nemuritor…și el pleacă la Dumnezeu cu toată conștiința noastră de sine și cu toată memoria vieții noastre și cu toate faptele vieții noastre. De aceea, banca noastră spirituală e sufletul, acolo tezaurizăm tot ceea ce suntem noi…și tot ceea ce vom fi noi pentru veșnicie.

Iar dacă aici, în Biserica Lui, am învățat să Îl iubim pe Dumnezeu și să Îl urmăm pe El, în veșnicie Îl vom contempla pentru veșnicie pe El, pe Dumnezeul nostru treimic, pe Cel plin de slavă dumnezeiască. Pentru că numai cu El nu ne pierdem sufletele, ci ni le câștigăm, pentru că a ne câștiga sufletul înseamnă a-l învăța comuniunea veșnică cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui.

Iar Biserica lui Dumnezeu, prin toate pomenirile pe care le face Îngerilor și Sfinților Lui ne învață să îi iubim și să dorim comuniunea veșnică cu El și cu ei. Căci Împărăția e comuniune veșnică și nu izolaționism. Acolo trăim împreună cu toți cei mântuiți, cu toți cei ai Lui, și nu ne facem „partidul nostru”, în care să stăm doar cu Sfinții „care ne plac”.

De aceea, cine nu învață aici, în Biserică, comuniunea, nu o va învăța niciodată. Iar cine nu iubește oamenii, nu Îl iubește nici pe Dumnezeu, Creatorul lor. Iar cine vrea un Rai „doar pentru el”, va avea parte de un Iad…împreună cu toți cei păcătoși și cu demonii care l-au învățat la rele. Pentru că Raiul e comunional, pe când Iadul îi cuprinde pe toți cei căzuți din relația cu Dumnezeu.

Așadar, care e „câștigul” nostru, dacă El ne spune că Iadul e veșnic? Ce câștigăm noi în urma unei vieți rebele, neascultătoare, vrăjmașe lui Dumnezeu, dacă răsplata este un Iad veșnic?

Și, nu, nu Biserica vrea „să ne înspăimânte” cu Iadul, pentru ca să fim oameni buni! Ci Dumnezeu ne-a vorbit despre Iad, despre chinurile cele veșnice ale Iadului, pentru ca să nu ajungem în Iad. Căci teologia Iadului este preventivă. E ca panourile mari pentru automobiliști, pe care stă scris: „viața trebuie să aibă prioritate”. Dar dacă tu vrei să arăți că nu îți pasă de ce scrie pe lângă drum și apeși pe accelerație…nu e de vină mașina pentru că ai murit în accident, ci tu și lipsa ta de grijă, indiferența ta fața de consecințe, teribilismul tău.

Căci Biserica îți vorbește despre viitorul tău la modul responsabil, așa cum i-a poruncit Dumnezeu. Ea îți spune că, după moarte, sunt două feluri de veșnicii: Raiul și Iadul. Iar dacă tu alegi Iadul, cine e de vină? Pe cine putem acuza, dacă ne-am făcut-o cu mâna noastră? Iar dacă aici ni se pare că e „cool” să ne facem de cap, lamentațiile în Iad sunt consecințele alegerilor noastre și nu „o predestinare”. Căci nimeni nu ne-a predestinat la Iad…ci noi am ales între bine și rău, între Dumnezeu și demoni.

De aceea, în finalul cap. al 8-lea de la Sfântul Marcos, Domnul ne vorbește despre…consecințele unei vieți iresponsabile, adică păcătoase. Și ne spune: „Căci dacă cineva are să se rușineze de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta adulter/ preacurvar și păcătos [ὃς γὰρ ἐὰν ἐπαισχυνθ Με καὶ τοὺς Ἐμοὺς λόγους ἐν τῇ γενεᾷ ταύτῃ τῇ μοιχαλίδι καὶ ἁμαρτωλῷ], și Fiul omului se va rușina de el, când are să vină în slava Tatălui Său, împreună cu Îngerii cei sfinți [καὶ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐπαισχυνθήσεται αὐτόν, ὅταν ἔλθῃ ἐν τῇ δόξῃ τοῦ Πατρὸς Αὐτοῦ μετὰ τῶν Ἀγγέλων τῶν ἁγίων]” [Mc. 8, 38, BYZ].

Și cum ne rușinăm de Domnul și de cuvintele Lui? Prin aceea că ne rușinăm să facem ceea ce El ne spune, în diverse momente ale vieții noastre sau în toată viața noastră. Ne rușinăm să iertăm, ne rușinăm să Îl propovăduim, ne rușinăm să facem milostenie, ne rușinăm să trăim bisericește, fapt pentru care trăim „ca lumea”, ne rușinăm să ajutăm pe aproapele nostru, ne rușinăm să fim ortodocși.

Noi vrem să fim ortodocși…dar mai mult la Biserică și când suntem lăudați pentru că suntem ortodocși, când ne e bine. Dar nu și când suferim pentru El și din cauza Lui. Nu prea ne place să fim ortodocși, dacă vedem că suntem chinuiți și înjosiți pentru El, dacă suntem minimalizați și excluși din anumite cercuri pentru El.

Însă a ne rușina să vorbim despre cel pe care îl iubim arată că iubirea noastră e bolnavă. Că iubirea noastră nu e ceea ce trebuia să fie. Pentru că cel care iubește pe cineva, se bucură să vorbească despre El. Cu atât mai mult, cine Îl iubește pe Dumnezeu se bucură să vorbească despre Cel iubit de el, pentru că iubirea Lui este toată viața sa. Dar când ne rușinăm și ne temem să vorbim despre Dumnezeu, ne căutăm „binele” nostru păcătos și nu binele nostru real. Pentru că binele real e să vorbim cu și despre Dumnezeu. Să vorbim în rugăciune cu El și să vorbim despre El oricui ne cere sau oricui dorim. Pentru că ne umplem de viața Celui veșnic viu și vrem ca și alții să se bucure de Dumnezeul mântuirii tuturor.

Și cred că mulți dintre dumneavoastră au înțeles faptul că predica dorește să vorbească tuturor despre Dumnezeu. Că rolul ei este învățarea oamenilor și aducerea lor la Dumnezeu. Dar, în același timp, viața creștină pe care noi o trăim este o mărturie vie, în fața tuturor, a relației noastre cu Dumnezeu. Pentru că predica devine viață, devine experiență și nu rămâne doar la stadiul de cuvânt, ci ea se întrupează în noi. Noi devenim predica Bisericii. Devenim glasul lui Dumnezeu către întreaga umanitate.

De aceea glasul nostru nu trebuie să fie răgușit, nu trebuie să fie fricos, ci clar și bucuros. Pentru că trebuie să vorbim prin toată viața noastră despre Dumnezeu. Trebuie să fim o icoană a vieții cu Dumnezeu sau o mâncare dumnezeiască, pentru ca oricine ne vede sau oricine ne mănâncă cuvintele și faptele să se bucure și nu să se întristeze.

Căci ultimul verset evanghelic de azi e Mc. 9, 1, unde Domnul le spune și ne spune: „Amin zic vouă, că sunt unii, [din] cei care stau aici, care nu au să guste moartea [ἀμὴν λέγω ὑμῖν, ὅτι εἰσίν τινες τῶν ὧδε ἑστηκότων, οἵτινες οὐ μὴ γεύσωνται θανάτου], până [nu] au să vadă Împărăția lui Dumnezeu venind în putere [ἕως ἂν ἴδωσιν τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ ἐληλυ- θυῖαν ἐν δυνάμει]” [Mc. 9, 1, BYZ]. Și El le profețea aici despre vederea dumnezeiască pe care cei 3 Apostoli ai Lui au avut-o pe muntele Tabor. Căci acea vedere dumnezeiască era Împărăția lui Dumnezeu care a venit în putere, în puterea slavei dumnezeiești, în oameni.

De ce nu a fost de ajuns sfârșitul cap. al 8-lea de la Marcos pentru această zi și finalul Evangheliei e începutul cap. al 9-lea? Pentru că urmarea lui Hristos nu înseamnă doar curățirea de patimi pentru El, ci și trăirea luminării și a vederii Lui în viața noastră. Urmarea lui Hristos are drept scop pe acela de a ne umple de venirea în putere dumnezeiască, în slava Lui, a Împărăției Lui în noi înșine.

Adică asceza ortodoxă e plină de mistică, de revelare dumnezeiască, de vederi și minuni dumnezeiești. Asceza ortodoxă nu e cu flagelări ale trupului, ci e lupta duhovnicească împotriva patimilor, făcută de minte în inimă. Pentru că a nu accepta patima în tine, înseamnă a nu lăsa păcatul să se extindă și să te omoare. Și dacă ispita nu încolțește în noi, atunci ea e spulberată de rugăciune și de atenție. Pentru că scopul ascezei ortodoxe e să sădească și să crească virtuți în omul credincios, virtuți pe care Dumnezeu să le binecuvinteze cu luminarea și cu descoperirea Lui întru slavă.

Pentru că întreaga noastră asceză e ca să ne facă proprii revelării lui Dumnezeu. Asceza noastră nu e un scop în sine…ci ea pregătește în noi lemnele uscate ale virtuților, în care Dumnezeu trimite focul slavei Sale. Căci degeaba noi adunăm lemnele virtuților, ale faptelor bune, dacă nu le aprinde slava Lui. Ce să facem cu faptele bune, în care Dumnezeu nu binevoiește? Dar când faptele noastre virtuoase sunt plăcute Lui, când Lui îi place râvna noastră de a ne curăți de patimi, când Lui îi place sinceritatea noastră și entuziasmul nostru și încrederea noastră fără margini în El, atunci El binevoiește în noi și ne aprinde ca pe o torță, pentru ca să luminăm în Biserica Lui.

Dar dacă El nu ne-a aprins cu slava Lui, cum suntem noi „duhovnicești”? Și cum suntem noi „ortodocși”, dacă Dumnezeu nu binevoiește întru noi? Și cum vorbim despre El cu atât de mare îndrăzneală, doar din cărțile de teologie pe care le-am citit, dacă de la El nu avem nicio scrisoare, nicio bucurie, nicio vedenie, niciun dar dumnezeiesc, nicio vocație specială? Iar dacă avem, care e cuvântul spus de El pentru noi, cu ce ne-a umplut El, ce ne îndeamnă să facem și ce facem, de fapt, pentru El?

Iar dacă un glas extremist îmi va spune că el „apară” învățătura Bisericii, pentru că Sinodul din Creta a fost unul „tâlhăresc”, eu îl întreb: Ți-a spus Dumnezeu, în mod personal, ție, acest lucru sau ai auzit-o de la alții? Dar dacă ai auzit-o de la alții, aceia nu au auzit că Biserica e locul păcii și al comuniunii și nu al răzmeriței? Pentru că mie mi se pare că toți cei care vociferează acum pe motivul Sinodului din Creta, pierd timpul din cauza bunei păreri despre ei înșiși. Că sunt oameni înșelați de demoni, care nu prosperă în teologie, dar nici în sfințenie. Pentru că, în capul lor, ei cred că „ar fi făcut mai bine” actele sinodului în comparație cu sinodalii.

Dar dacă cineva crede că poate să facă mai bine un lucru, poate să o și dovedească. De ce nu au făcut extremiștii noștri, de aici și din altă parte, alte acte mai bune pentru Sinodul din Creta, înainte de Sinod? Iar dacă Sinodul s-a încheiat cu bine și actele ne stau în față, de ce nu discutăm despre teologia sinodului, ci ne place să fantazăm pe tema lui?

Pentru că minciuna extremistă a momentului e că Sinodul din Creta „a dogmatizat ecumenismul și teoria ramurilor”. Dar Sinodul din Creta spune contrariul afirmațiilor extremiste manipulatorii: că Biserica nu dialoghează cu Bisericile eterodoxe pe premisa egalității mărturisirilor [τῆς ἰσότητος τῶν ὁμολογιῶν], adică plecând de la ideea că Biserica e pe picior de egalitate cu celelalte confesiuni, și nici nu înțelege „unitatea Bisericii ca pe o ajustare convențională [διομολογιακήν προσαρμογήν]”[2], adică, ca pe „un compromis interconfesional”[3]. Pentru că Biserica Ortodoxă, la Sinodul din Creta, s-a mărturisit pe sine ca „ἡ μία, ἁγία, καθολική καί ἀποστολική Ἐκκλησία [Biserica una, sfântă, catolică și apostolică]”[4].

Și dacă e astfel, așa după cum spune Crezul niceo-constantinopolitan, atunci Biserica, în dialogurile sale religioase cu alte confesiuni și religii, dialoghează ca Biserica lui Hristos și nu ca o Biserică „nedeplină” sau ca „una dintre biserici”.

Că face parte sau nu din Consiliul Mondial al Bisericilor, Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă are aceeași conștiință despre sine și dialoghează pe baza aceleiași învățături și Tradiții cu celelalte confesiuni și religii. Căci Consiliul Mondial al Bisericilor s-a înființat în 1948[5] și el reprezintă „o comuniune a bisericilor care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor în conformitate cu Scripturile [a fellowship of churches which confess the Lord Jesus Christ as God and Saviour according to the Scriptures], și, de aceea, caută să-și împlinească împreună, împreuna lor chemare la slava singurului Dumnezeu, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh [and therefore seek to fulfil together their common calling to the glory of the one God, Father, Son and Holy Spirit]”[6]. Iar acest consiliu mondial al Bisericilor, „este o comunitate a bisericilor pe calea  spre unitatea văzută [a întregii creștinătăți], într-o singură credință și o singură comuniune euharistică, exprimată în cult și în viața comună în Hristos [it is a community of churches on the way to visible unity in one faith and one eucharistic fellowship, expressed in worship and in common life in Christ]”[7]. Pentru că această comunitate de Biserici „caută să avanseze spre această unitate, așa cum i-a rugat Iisus pe urmașii Săi, <astfel încât lumea să creadă> [It seeks to advance towards this unity, as Jesus prayed for his followers, „so that the world may believe”] [In. 17, 21]”[8].

Bineînțeles că fiecare confesiune vede în felul ei „unitatea” Bisericii și modul în care alte confesiuni trebuie să se „unească” cu ea sau ea „să se unească” cu alte confesiuni. Însă Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, consideră că unitatea Bisericii este exprimată „prin succesiunea apostolică și tradiția patristică și trăită până astăzi în ea [διά τῆς ἀποστολικῆς διαδοχῆς καί τῆς πατερικῆς παραδόσεως καί βιοῦται μέχρι σήμερον ἐν αὐτῇ]”[9], în Biserică.

Ce înseamnă succesiune apostolică? Înseamnă transmiterea de la Episcop la Episcop, de la Apostoli și până azi, a harului dumnezeiesc și a întregii învățături și Tradiții a Bisericii. Adică permanentizarea harului și a adevărului în Biserică. Permanentizarea slujirii bisericești sfințitoare în Biserică și a adevărului mântuitor. Căci Episcopul hirotonește pe Preoți și pe Diaconi, și, prin aceasta, le transmite și lor succesiunea apostolică, adică harul și adevărul lui Dumnezeu, care ne mântuiesc pe noi.

Însă, succesiunea apostolică, spune Sinodul din Creta, și tradiția patristică sunt trăite până azi în comuniunea Bisericii și ele fac ca Biserica să își păstreze unitatea, să fie una, deși extinsă pe tot pământul.

De ce însă succesiunea apostolică a harului și a adevărului e pusă lângă tradiția patristică de Sfântul și Marele Sinod din Creta? De ce nu e de ajuns doar să fim hirotoniți și ierarhia Bisericii să asigure unitatea Bisericii și mai ne trebuie și tradiția patristică a Bisericii? Pentru că viața noastră, a ierarhiei Bisericii, cât și a credincioșilor, trebuie să fie sfântă și luminată de adevăr ca și a Sfinților Părinți ai Bisericii. Căci atunci când sinodul vorbește despre tradiția patristică a Bisericii, el se referă la toți Sfinții Bisericii. Iar ei, Sfinții Bisericii, sunt cei care au tâlcuit adevărul în harul lui Dumnezeu și au trăit viață de sfințenie. De aceea, dacă vrem să fim cu Sfinții lui Dumnezeu, avem nevoie de hirotonie validă, de la un Episcop valid, dar și de sfințenia vieții și integralitatea credinței ortodoxe. Pentru că sinodul ne vorbește despre o trăire în Biserică, deopotrivă, a succesiunii apostolice, dar și a tradiției patristice.

Însă extremiștii noștri amestecă lucrurile, le deformează, le explică după bunul plac…pentru ca Sinodul din Creta să pară unul „demonic”, unul care „a alterat” sau „a distrus” credința ortodoxă, și nu drept unul care a mărturisit-o. Pentru că lor le e frică de dialog, le e frică de mărturisire, le e frică de asumarea răspunderii pentru viața Bisericii, ci vor să producă doar vorbe, vorbe, vorbe și niciodată fapte, fapte, fapte.

Căci mulți au renunțat să mai meargă la slujbe, la slujbele Bisericii, ci stau online și se lamentează.

Însă urmarea lui Hristos e reală și eclesială. Urmarea lui Hristos naște Sfinți și nu impostori. Urmarea lui Hristos naște caractere puternice, personalități uriașe, teologi de mare anvergură, și nu purtători de cuvânt ai schismei și ai nesupunerii.

Dar, din păcate, chiar dacă nu era Sinodul din Creta, extremiștii noștri ar fi avut un alt subiect de discuție, pe care l-ar fi întors pe toate părțile, și, prin intermediul lui, ar fi îndemnat la același lucru pe oameni: la desconsiderarea ierarhiei Bisericii, la negarea ei, la nesupunere canonică, la ceartă, la stricarea atmosferei de rugăciune și de pocăință din Biserică.

Însă fac astfel de lucruri oamenii integrați cu totul în viața și în slujirea Bisericii? Nu! Ierarhia Bisericii se ocupă de slujbe, de oameni, de nevoile lor, de o mie și o sută de probleme de tot felul. Probleme false scornesc și discută oamenii care stau degeaba mai tot timpul, care nu sunt trup și suflet în Biserică și care nu vor liniștea și pacea Bisericii.

De aceea, iubiții mei, noi să vrem pacea Bisericii, pentru că vrând pacea ei, vrem pacea întregii lumi! Noi să vrem să trăim cu Hristos, pentru ca El să ne umple de pacea Sa cea dumnezeiască. Pentru că Biserica, acum, nu îl „așteaptă” pe antihrist și nici nu se teme de eventuale contestări și persecuții, ci ea așteaptă Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere în noi. Ea binecuvintează și trăiește în slava Împărăției lui Dumnezeu, care e bucuria noastră cea veșnică. Și când dialoghează cu alții și își mărturisește credința și viața și sfințenia ei, Biserica mărturisește cu conștiința că e „stâlpul și temelia adevărului [στύλος καὶ ἑδραίωμα τῆς ἀληθείας]” [I Tim. 3, 15, BYZ].

Să avem și noi această conștiință sfântă: că Biserica lui Hristos este stâlpul și temelia adevărului, că e gura adevărului lui Dumnezeu în această lume! Căci astfel vom iubi și respecta pacea și frumusețea Bisericii și vom fi o opreliște pentru toți cei care o batjocoresc. Pentru că, dacă nu cinstim trupul Domnului, adică Biserica Lui, cum vom da ochii cu El? Cu ce fel de îndrăzneală vom merge în fața Lui, la judecata Sa, dacă noi am îndrăznit păcătos împotriva păcii și a unității Bisericii?

Cine vrea să sfâșie și sfâșie cămașa lui Hristos, adică unitatea Bisericii, luptă împotriva lui Dumnezeu. Și amară e viața și moartea celui care se luptă cu El.

De aceea, iubiții mei, să așteptăm Împărăția lui Dumnezeu venind în noi cu putere dumnezeiască, printr-o viață curată și sfântă, și nimic altceva!  Căci ea este bucuria noastră cea veșnică. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 15 septembrie 2016, zi de joi, cer înnorat, cu 21 de grade la ora 10.00.

[2] ΣΧΕΣΕΙΣ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ ΠΡΟΣ ΤΟΝ ΛΟΙΠΟΝ ΧΡΙΣΤΙΑΝΙΚΟΝ ΚΟΣΜΟΝ, 18, cf.

https://www.holycouncil.org/-/rest-of-christian-world?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_languageId=el_GR.

[3] Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, 18, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2016/07/11/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/.

[4] ΣΧΕΣΕΙΣ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ ΠΡΟΣ ΤΟΝ ΛΟΙΠΟΝ ΧΡΙΣΤΙΑΝΙΚΟΝ ΚΟΣΜΟΝ, 1, cf.

https://www.holycouncil.org/-/rest-of-christian-world?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_languageId=el_GR.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Mondial_al_Bisericilor.

[6] Idem: http://www.oikoumene.org/en/about-us.

[7] Ibidem. [8] Ibidem.

[9] ΣΧΕΣΕΙΣ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ ΠΡΟΣ ΤΟΝ ΛΟΙΠΟΝ ΧΡΙΣΤΙΑΝΙΚΟΝ ΚΟΣΜΟΝ, 2, cf.

https://www.holycouncil.org/-/rest-of-christian-world?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_languageId=el_GR.

Did you like this? Share it: