Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a.

***

II. 5. Scriitor și predicator

Pe măsură ce înainta pe treptele ierarhiei eclesiastice, Antim Ivireanul s-a implicat tot mai activ şi mai profund în viaţa socială, culturală şi religioasă a ţării şi în sporirea prestigiului Bisericii româneşti.

Traducerea cărţilor de slujbă din greacă în română a fost pentru el atât un exerciţiu teologic, cât şi unul de limbă românească, dovedind darul poliglosiei, un deosebit simţ lingvistic, care a perceput subtil formele curat româneşti, datorită căruia ne-a oferit ediţii performante, din punct de vedere al limbii, ale cărţilor de cult, întrecându-l în arta de a crea o limbă literară, cât mai autentică şi mai frumoasă, chiar şi pe marele Dosoftei, aducând într-o intimă vecinătate cu perfecţiunea limba noastră românească. Despre efortul său în acest domeniu vom discuta însă în capitolul următor.

Lucrarea sa de traducător a presupus însă, după informaţiile oferite de Anton Maria del Chiaro, şi transpunerea din greacă în română a Pildelor filosofeşti, tipărite în 1713. Luând în considerare şi această operă, activitatea sa, în acest domeniu al traducerilor, ni se relevă a fi cât se poate de fructuoasă. Una din maximele acestui volum, a cărui înţelepciune Antim o cunoştea desigur, mai de mult şi pe care a pus-o în practică adesea, sună astfel: „ori la ce feliu de stare a nenorocirii, frumuseţea are acest dar ales, adecă trage la dânsa ochii tuturor”[1].

Antim Ivireanul a demonstrat că a fost un mare iubitor nu numai de adevăr şi de dreptate, dar şi de frumos, fiind un artist care s-a manifestat la un nivel valoric vădit superior în multe arte. Între acestea, talentul  scriitoricesc  şi oratoric nu numai că nu i-a lipsit, dar ca o încununare a multiplelor sale abilităţi tehnice şi artistice în diferite domenii, aceasta şi-a  găsit o exprimare fericită în persoana înaltului ierarh şi om de cultură, spre îmbogăţirea neaşteptată a culturii şi a literaturii noastre, datorată unei personalităţi născute departe de ţara noastră şi care  a evoluat meteoric de la „smerit ieromonah” la „atitudinea” de mare teolog, mitropolit, maestru în tipografie şi în  artele frumoase, scriitor şi retor neîntrecut în limba română.

Activitatea scriitoricească a lui Antim nu s-a rezumat numai la eforturile sale în calitate de copist şi traducător, ci a presupus şi câteva lucrări originale, de o mare însemnătate pentru literatura noastră şi chiar pentru cultura universală, pentru care, spre exemplu, Chipurile Vechiului şi Noului Testament este una din marile opere ale acestui gen din istoria Orientului bizantin.

Din totalul scrierilor lui Antim Ivireanul, foarte puţine au fost tipărite în timpul vieţii sale – şi marele regret al literaturii române este că tocmai Didahiile au rămas în manuscris, circulând numai în copii de aceeaşi factură (manuscrisă). În opinia lui Dan Horia Mazilu, autorul Didahiilor intenţiona să pregătească o culegere cu propriile predici şi să o imprime într-una din tipografiile sale: „Cu siguranţă că îşi scria în prealabil didahiile, plănuind, pentru unele dintre ele, chiar o eventuală tipărire (procedeu obişnuit în epocă)”[2]. Însă moartea prematură nu i-a dat voie să-şi împlinească şi această dorinţă, pe care e foarte posibil să o fi nutrit.

Antim nu şi-a tipărit în timpul vieţii decât trei cărţi în româneşte şi una în greceşte. Ultima, scrisă în limba greacă şi dedicată domnitorului Ştefan Cantacuzino, se intitulează Sfătuiri creştine-politice şi a fost imprimată la Bucureşti, în 1715. Celelalte trei cărţi, scrise în română, sunt Învăţătură pre scurt pentru taina pocăinţii (Râmnic, 1705), Învăţătură besericească pentru preoţi (Târgovişte, 1710) şi Capete de poruncă la toată ceata besericească (Târgovişte, 1714), manuale pe care le-a alcătuit pentru instruirea corectă a credincioşilor, dar mai ales a preoţilor, cărora ultimele două din aceste volume le sunt dedicate în mod expres.

Nimeni, înaintea lui, nu a avut atâta conştiinţă şi atâta inimă îndurerată ca Antim, pentru faptul că nu iubim să cetim şi să învăţăm carte [3], încât să se pogoare şi să scrie compendii, fiind cuprins de frica dumnezeiască [4], despre datoria preoţilor şi a mirenilor, rezumând în foarte puţine pagini expunerile numeroase şi masive ale Sfinţilor Părinţi din vechime şi învăţătura Bisericii, pe care nu le mai cercetau mulţi cu acrivie.

De bună seamă că acestea sunt lucrările unui om mişcat de conştiinţa sa spre a le scrie, născute din durere şi umilinţă şi care nu urmăreau niciun fel de glorie sau de emfază personală. Dimpotrivă, considerăm că autorul lor a făcut un sacrificiu, depunând efort şi cheltuind timp pentru a le scrie şi a le tipări, în beneficiul celor mulţi şi lipsiţi de o învăţătură elementară.

Într-un timp „saturat de oratorie”[5], Antim ar fi putut mai degrabă să se îngrijească de sporirea faimei personale şi de pregătirea şi publicarea unei colecţii de predici care s-ar fi răspândit într-un larg perimetru ortodox – ar fi putut, de exemplu, să le tipărească şi în limba greacă – gest care, atât de către contemporani, cât şi de către urmaşi, nu ar fi fost socotit decât de o mare nobleţe culturală şi apreciat ca atare, neputând fi întru nimic amendabil.

Dacă totuşi Antim a intenţionat să îşi tipărească, la un moment dat, predicile, este clar însă că acest lucru nu a fost prioritar pentru el, deoarece a preferat să se „risipească” în iniţiative de altă natură, care erau esenţiale pentru viaţa şi mântuirea contemporanilor săi.

Şi aceasta nu din lipsa unei perspective istorice corecte – Antim avea, în această privinţă, un orizont extrem de larg –‚ ci din compătimire şi din spirit de jertfelnicie, într-o dăruire de sine cu adevărat nobilă. Pronia a făcut ca aceste Didahii să nu se piardă, ci să ajungă totuşi la noi, deşi vremurile nefavorabile au împiedicat tipărirea lor timp de aproape două sute de ani.

Prin urmare, cu excepţia celor patru cărţi amintite, scrise de Antim şi care au fost imprimate încă din timpul vieţii lui, celelalte opere aparţinând mitropolitului Ungrovlahiei ni s-au păstrat numai în variantă manuscrisă. În cazul Didahiilor, se pare că nu avem nici măcar un manuscris original, ci numai copii după manuscrisul lui Antim. Dar aceasta este o discuţie la care vom reveni curând.

Mai înainte de toate, este important să recapitulăm lista manuscriselor care s-au conservat, de la Antim Ivireanul, exerciţiu care nu este pe atât de facil pe cât pare, deoarece aceste manuscrise au stârnit dispute pe marginea calităţii lor de a fi atribuibile marelui mitropolit.

Astfel, C. Erbiceanu lua în considerare, în 1888, un număr de şase manuscrise – şi încă pe atâtea mici documente scrise de mâna lui Antim, pe când era egumen la Snagov. Dintre acestea, două erau manuscrise ale Didahiilor, celelalte fiind copii după cărţi folositoare de suflet, precum A păcătoşilor spăsenie, Mântuirea păcătoşilor, care conţine şi o altă scriere, şi anume Minunile Precistei, apoi Minunile Maicii Domnului (pe care şi Erbiceanu o consideră ca fiind scrisă de un ucenic al lui Antim şi nu de Antim însuşi) şi De o călugăriţă ce o au aflat în pustia Iordanului [6].

Deşi într-una din aceste cărţi, intitulată Mântuirea păcătoşilor, Erbiceanu a izolat interpolări ale traducătorului din limba greacă în română, constând în prescripţii morale aplicabile la viaţa socială concretă a conaţionalilor săi, ce par a fi conexe cu preocupările lui Antim, totuşi, cercetători mai apropiaţi zilelor noastre nu au reuşit să identifice în Biblioteca Academiei Române nici acest manuscris, nici pe celelalte, pomenite de Erbiceanu, ca fiind traduse sau copiate de mâna lui Antim [7].

Exceptând Didahiile – despre care vom discuta separat, pe larg –, au fost atribuite lui Antim, ulterior, alte cinci manuscrise, dintre care patru se regăsesc la Biblioteca Academiei, iar al cincilea, Chipurile Vechiului şi Noului Testament, se păstrează la Kiev.

Dintre celelalte patru manuscrise, numai Învăţături pentru Aşezământul Cinstitei Mănăstiri a tuturor Sfinţilor nu are parte de contestări ca manuscris autentic antimian, în timp ce alte trei asemenea documente, considerate de N. Şerbănescu ca aparţinând mitropolitului nostru[8], nu sunt recunoscute ca atare şi de Gabriel Ştrempel. Aceste manuscrise poartă următoarele titluri: Izvodul odoarelor Sfintei Mitropolii – redactat între 1695-1696 –, Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini şi Slujba Sfântului Sveşteno Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei.

După N. Şerbănescu, Izvodul cuprinde „Condica Mitropoliei Ungro-Vlahiei din timpul lui Constantin Brâncoveanu, zisă şi Condica lui Antim, în care sunt trecute odoarele, cărţile şi documentele moşiilor Mitropoliei din Târgovişte, cât şi din Bucureşti”, iar Istoria Ţării Rumâneşti „cuprinde la început «Cronica Cantacuzinească atribuită lui Ludescu», care merge de la domnia legendarului Radu Negru şi până la moartea lui Radu Mihnea (1626). De la Alexandru Iliaş (1627-1629), textul este copiat după cronica lui Radu Popescu. La sfârşit, domnia lui Constantin Brâncoveanu este redată pe larg, autorul căutând să o prezinte sub toate aspectele”[9].

Gabriel Ştrempel contestă însă paternitatea lui Antim asupra acestor trei manuscrise: „Credem că nu-i putem atribui cu certitudine niciunul din manuscrise, cum o fac unii istorici”[10]. Acesta aduce, în sprijinul afirmaţiei sale, argumente de ordin logic şi tehnic: „la data copierii Izvodului, Antim era la Snagov şi nu la Bucureşti”[11], iar în interiorul său „sunt menţionate, de aceeaşi mână care a întocmit întreaga condică, documente posterioare anilor 1695-1696. (…) Istoria Ţării Româneşti nu are nicio menţiune că ar fi copiată de Antim; un ochi mai atent ar putea distinge mai degrabă condeiul popii Stanciul, cunoscut copist de cronici de la începutul secolului XVIII.

Slujba Sfântului Antim s-a scris din porunca mitropolitului, cum se menţionează pe prima filă a manuscrisului de la Academie, ceea ce nu înseamnă deloc că este scrisă de mitropolit. Credem că N. Iorga are dreptate când susţine că meritul lui Antim este de a fi prelucrat slujba în româneşte (de fapt, text slavo-român). Copierea manuscrisului a fost făcută însă de Nicola preotul, cum deducem din compararea minuţioasă a grafiei Pomelnicului Mănăstirii Câmpulung cu cea a Slujbei Sfântului Antim[12].

Deducem şi reţinem, din cele afirmate mai sus, precum şi din titlul ultimului manuscris, reprodus şi de N. Şerbănescu[13], că Antim Ivireanul este totuşi traducătorul Slujbei Sfântului Sfinţit Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei, în româneşte, chiar dacă singura copie manuscrisă, care ni s-a păstrat din acea vreme, nu ar fi un document caligrafiat de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, ci o prescriere făcută la porunca lui, în Bucureşti, la anul 1710.

Întrucât atribuirea acestor trei manuscrise, lui Antim Ivireanul, este incertă, vom renunţa la o discuţie amănunţită despre acestea. În opinia noastră, nu este nici pe departe exclus, dimpotrivă, este foarte probabil, ca Antim să se fi interesat îndeaproape, spre exemplu, de istoria Ţării Româneşti, iar copierea unor cronici valahe nu ni se pare un lucru ce nu i-ar fi stat în caracter mitropolitului nostru. Însă stabilirea cu certitudine a paternităţii acestui manuscris – ca şi a celorlalte – ţine şi de detalii tehnice care, în acest moment, ne depăşesc.

În ceea ce priveşte capodopera mitropolitului nostru, Didahiile, ea demonstrează că „Antim este unul dintre cei mai mari oratori religioşi din trecutul poporului român. Calităţile artisitice ale predicilor sale îl aşază printre cei mai de seamă propagatori ai limbii române literare”[14]. Din fericire, această mare operă nu s-a pierdut, ci s-a conservat, măcar în copii, deşi originalul nu s-a aflat încă.


[1] Cf. Alexandru Duţu, op. cit., p. 64.

[2] Dan Horia Mazilu, Recitind…., vol. II, op. cit., p. 379.

[3] Opere, p. 350. [4] Idem, p. 366.

[5] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 84.

[6] Cf. C. Erbiceanu, Descrierea manuscriptelor Mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XI (1888), nr. 12, p. 1019-1030.

[7] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 758; vezi şi nota 239.

[8] Cf. Idem, p. 752-754. [9] Idem, p. 752-753.

[10] Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. 440, nota 94.

[11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 754.

[14] Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, p. 183.

Did you like this? Share it: