Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a.

***

Didahiile s-au conservat până astăzi în patru copii manuscrise – deşi G. Ştrempel susţine că a mai văzut încă două astfel de copii, aflate în posesia unor persoane private[1].

Prima a fost descoperită de episcopul Melhisedec Ştefănescu al Romanului, în 1886, în biblioteca episcopului Dionisie Romano al Buzăului, fiind tipărită de Ioan Bianu în acelaşi an[2]. Ea datează din 1781, fiind prescrisă de arhimandritul Grigore Deleanu. A doua a fost găsită de profesorul de teologie Constantin Erbiceanu la mănăstirea Căldăruşani, care a considerat-o un manuscris original al lui Antim şi a tipărit-o în 1888 [3] (Nicolae Iorga a tipărit şi el o ediţie în 1911 [4]), iar cea de-a treia a fost dată la iveală, în 1958, de Gabriel Ştrempel[5], care şi-a adus o contribuţie deosebită la avansarea studiului privitor la Antim Ivireanul, fiind nu numai editorul, în secolul trecut, al operei sale, ci şi autorul unei monografii despre viaţa şi activitatea acestuia.

Aflarea ulterioară a altor trei manuscrise ale Didahiilor nu face decât să confirme că predicile lui Antim au fost considerate de urmaşii săi o comoară ce trebuie păstrată şi transmisă.

După cum am precizat anterior, Erbiceanu a considerat că se află în posesia unui manuscris autograf al lui Antim, după ce a descoperit acest document. Ulterior, acest lucru a fost contestat de Ştrempel, acesta susţinând că respectivul manuscris nu este decât o copie. Tot Ştrempel este convins că exemplarul descoperit de el este o copie primă, realizată direct după manuscrisul original al lui Antim, de către grămăticul Efrem, ucenicul unui preot, Stanciul, de la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor (preot paroh, zice Ştrempel, dar biserica unei mănăstiri nu are preot paroh), între 1722-1725, adică la relativ scurt timp după uciderea ctitorului Mănăstirii şi a autorului Didahiilor[6].

În afară de aceste manuscrise, amintite mai sus, conţinând exclusiv didahiile lui Antim – împreună cu cele două scrisori ale sale adresate lui Constantin Brâncoveanu – există însă şi alte copii manuscrise, ce cuprind colecţii de predici, aparţinând unor autori diverşi, în care sunt inserate şi omilii antimiene.

O astfel de colecţie se pare că a descoperit şi episcopul Melhisedec Ştefănescu – de fapt, Iosif, arhidiaconul său, la un vânzător de cărţi ambulant din Bucureşti –, în care a identificat câteva didahii aparţinând mitropolitului Antim şi a tras, însă, concluzia că întregul volum îi aparţine. În consecinţă, a tipărit această colecţie, cuprinzând 116 predici, în 1889, ca fiind volumul II al Didahiilor, considerând chiar acel manuscris ca fiind original antimian[7].

Melhisedec însuşi a identificat însă didahiile care se regăseau şi în volumul I – una în formă completă şi alte patru în rezumat – [8] şi a stabilit că există diferenţe între ceea ce el a numit volumul I şi volumul al II-lea al Didahiilor, dar a ajuns la concluzia că cele „din Tomul II (…) se deosebesc de cele din Tomul I, prin scurtime, simplitate şi blândeţea tonului” deoarece erau „destinate pentru citire prin toate bisericile ţării”[9], în timp ce predicile din prima categorie se pretau numai la sărbători mari şi la ocazii speciale.

În alţi termeni, însuşi descoperitorul şi editorul acestui incert volum II – pe care nimeni nu l-a mai considerat ca aparţinând lui Antim –, a sesizat superioritatea valorică a didahiilor tipărite anterior. În privinţa volumul tipărit în 1889, s-a ajuns la concluzia că trebuie să fie vorba despre o colecţie de predici, aparţinând mai multor autori, predici pe care o personalitate eclesiastică, ce a rămas anonimă, le-a reunit în acest manuscris descoperit de episcopul Romanului şi publicat tot de el.

Ştrempel menţionează şi el existenţa unei colecţii, a unor Cazanii copiate la începutul secolului XIX şi în care a fost inserată şi o didahie la Naşterea Domnului, aparţinând lui Antim[10], fapt ce demonstrează că, două secole mai târziu de la redactarea lor, predicile sale erau încă selectate şi copiate pentru a fi citite în biserici, la sărbători mari. Actualitatea lor, în multe privinţe, este, de altfel, surprinzătoare şi astăzi.

Diferenţele dintre cele trei manuscrise de bază, al lui Mehisedec, al lui Erbiceanu şi al lui Ştrempel, după care au fost editate Didahiile, nu sunt prea mari. Ediţia din 1888 (Erbiceanu), după manuscrisul de la Căldăruşani, are cinci predici în plus faţă de cea din 1886 – după manuscrisul transpus de arhimandritul Grigore Deleanu –‚ anume: „trei la înmormântare, una la parastas şi una despre spovedanie”[11].

Manuscrisul lui Efrem grămăticul, datând din anii 1722-1725, deşi nu a fost conservat cu atenţie şi are primele file distruse sau grav deteriorate, este, după Ştrempel, identic cu cel de la Căldăruşani, dar – susţine descoperitorul său –‚ filiaţia lor este următoarea: manuscrisul găsit de Erbiceanu este o copie fidelă a celui realizat de grămăticul Efrem, care este primul în ordine cronologică între copiile realizate după Didahiile mitropolitului Antim. Un al patrulea manuscris, care se păstrează la Biblioteca judeţeană din Craiova, este o copie, probabil, a celui de la Căldăruşani, după cercetările întreprinse de Ştrempel[12]. Despre soarta altor două astfel de manuscrise, pe care acesta susţine că le-a văzut, nu avem nicio știre în prezent.

De asemenea, manuscrisul lui Grigore Deleanu se deosebeşte de celelalte prin ordonarea didahiilor, acestea fiind grupate nu după un criteriu cronologic, ci după tema lor[13].

Didahiile lui Antim au văzut lumina tiparului, începând cu anul 1886, de nouă ori până acum, în afară de aşa numitul volum II al lui Melhisedec din 1889. În 1972, la editura Minerva, Gabriel Ştrempel s-a îngrijit de publicarea întregii opere a lui Antim, cu excepţia, din raţiuni neînţelese pentru noi, a Sfătuirilor creştine-politice, compuse de acesta în versuri greceşti pentru domnitorul Ştefan Cantacuzino.

Faptul că această operă parenetică este scrisă în greceşte, şi nu în română, nu ne va împiedica însă de la o analiză amănunţită a sa, după traducerea de la 1890, pe care o avem la dispoziţie. De altfel, Dan Horia Mazilu deplângea hotărârea lui Gabriel Ştrempel de a nu insera în corpusul de texte ce formează opera lui Antim, editată în 1972, şi această lucrare, foarte preţioasă pentru literatura română[14].

Revenind însă la Didahii, ni se pare corectă deducţia lui Ştrempel, conform căreia: „Suntem convinşi că a existat un manuscris autograf (…) care a stat la baza celorlalte. Ne-o probează prezenţa celor două apărări adresate lui Brâncoveanu, documente de taină, ce nu puteau să fie la îndemâna unor scribi şi care în volumul original vor fi constituit conceptele scrise şi înmânate domnului”[15].

Numărul acestor didahii, necontestate de nimeni ca aparţinând lui Antim Ivireanul, este de douăzeci şi nouă, dacă luăm în considerare şi predica rostită cu ocazia hirotesirii sale întru mitropolit, la care se adaugă trei predici funebre şi o învăţătură despre parastas. Împreună cu acestea, sunt în total treizeci şi trei de didahii care ni s-au păstrat de la Antim.

Cu siguranţă că el a rostit, în tot timpul cât a fost ieromonah, stareţ, episcop şi mitropolit, mult mai multe predici decât cele care s-au conservat şi ne-au parvenit şi nouă. Pentru literatura română, „predicile lui Antim Ivireanul…constituie un moment important în dezvoltarea limbii române literare. Fiind strâns legate de societatea timpului şi fiind expuse cu multă căldură, deoarece se adresau nu numai minţii, ci şi inimii şi urmăreau să convingă, predicile lui Antim se caracterizează, sub raport stilistic, printr-o oralitate remarcabilă”[16].

Manuscrisele care au păstrat nedeteriorată prima pagină, specifică, pentru aceste predici, titlul de Didahii şi ni se pare (într-o destul de mare măsură) că e corect să tragem, din acest fapt, concluzia că însuşi autorul lor le-a numit astfel, întrucât am fost de acord că la temelia lor stă un manuscris original.

Mare parte dintre cei ce s-au ocupat de studiul vieţii sau al operei lui Antim au opinat că aceste predici au fost rostite începând cu anul 1708, anul înscăunării sale ca mitropolit, deoarece în debutul didahiilor a fost plasată, în manuscrise – şi în ediţiile care le-au urmat, în afară de cea din 1915, a lui Petre V. Haneş[17] – tocmai cuvântarea sa pronunţată cu această fericită ocazie. Altfel spus, Antim nu ar fi păstrat decât o parte din predicile sale concepute şi exprimate ca mitropolit al Ungrovlahiei.

Emil Nedelescu era, însă, cu o jumătate de veac în urmă, de altă părere. Convingerea lui se întemeia pe afirmaţiile lui Antim, făcute în finalul unei didahii la Sfântul Nicolae, în care mulţumea domnitorului Constantin Brâncoveanu, în lipsa acestuia de la eveniment, pentru ajutorul generos oferit la refacerea bisericii cu hramul Sfântului Ierarh prăznuit[18], în care Antim îşi ţinea predica. Astfel, crede autorul citat, biserica respectivă, cu hramul Sfântului Nicolae, nu poate fi decât catedrala episcopală din Râmnicu-Vâlcea, deoarece, dacă ar fi fost o biserică însemnată din Bucureşti sau Târgovişte, cu siguranţă că domnitorul, implicat în restaurarea ei, ar fi participat la slujbă[19].

Acest lucru semnifică faptul că Antim era episcop când a rostit această predică, la hramul catedralei episcopale din Râmnicu-Vâlcea, între anii 1705-1708, ipoteză ce conduce inerent la concluzia că didahiile nu sunt aşezate în ordinea pronunţării lor şi mai ales, că s-ar putea afla, printre ele, predici scrise şi expuse anterior avansării sale în treapta de mitropolit, cel puţin din perioada în care era episcop. Nu este uşor de stabilit, în acest sens, dacă această didahie la Sfântul Nicolae, amintită anterior, este singulară, adică, dacă este unica omilie compusă înainte de 1708 sau dacă ar mai putea exista şi altele.

Tot Nedelescu atrăgea atenţia asupra faptului că ordinea predicilor la Duminica Floriilor, spre exemplu, nu respectă succesiunea temporală, ceea ce nu poate duce decât la concluzia că didahiile, în întregimea lor, au fost aranjate după raţiuni necunoscute nouă[20].

În această privinţă, Ştrempel este indecis, căci pare a fi de acord cu ipoteza lui Nedelescu, şi anume că a doua din didahiile la Sfântul Nicolae a fost concepută şi expusă în timpul episcopatului la Râmnic al lui Antim[21], iar ulterior revine, după numai câteva pagini, şi afirmă că autorul nostru a susţinut predica respectivă într-o biserică din Târgovişte[22], deci ca mitropolit. Problema rămâne deschisă, dar, pentru moment, observaţia lui Nedelescu nu ni se pare de neluat în seamă.

Gabriel Ştrempel încearcă o datare şi a altor predici antimiene, considerând că cele două didahii la Sfinţii Constantin şi Elena sunt „pronunţate, după toate aparenţele, în anii 1708-1709”[23], iar prima din predicile la Duminica lăsatului (sec) de brânză ar fi, în opinia sa, rostită în 1708, deoarece Antim susţine în această didahie că nu a fost încă prezent la un anumit obicei – tradiţie a vremii – prin care boierii veneau şi îşi cereau iertare de la domnitor, la începutul Postului Mare[24], „or, este de presupus că acestea s-au putut întâmpla numai în primul an de păstorire, când Antim nu era la curent cu obiceiurile de la curte”[25].

De asemenea, acelaşi restrânge şi mai mult perioada în care au fost exprimate aceste omilii, exprimându-şi rezervele în ceea ce priveşte selectarea, în acest volum, a unor didahii care fac parte din exerciţiul predicatorial al lui Antim din timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino[26] – fapt neîntemeiat –, în timp ce, pentru vremea lui Nicolae Mavrocordat, opinia sa este că „Antim n-a pronunţat nicio didahie, cu excepţia, poate, a uneia dintre cuvântările de la înmormântare, intitulată Cuvânt de învăţătură asupra omului mort (una dintre cele trei didahii funebre – n.n.), ţinută la moartea doamnei Pulheria, soţia domnului, decedată în primăvara lui 1716, a cărei pogribanie a avut lor la Mitropolie”[27].

În această privinţă, Al I. Ciurea era de acord că acest cuvânt de învăţătură „a fost pronunţat la moartea unei doamne, pe care noi o bănuim a fi domniţa Pulheria, decedată «vineri înaintea Duminicii Rusaliilor», după cum relatează Del Chiaro. (…) Cuvântul de la parastas se pare a fi fost ţinut în legătură cu aceeaşi doamnă”[28].

Trebuie să mărturisim că avem îndoieli foarte serioase asupra acestei identificări, întrucât Antim face referiri evidente, în predica respectivă, la o persoană tânără, iar Ştrempel presupunea în altă parte că ar putea fi vorba de o fiică a lui Brâncoveanu[29]. Suntem de acord cu opinia din urmă, întrucât Anton Maria del Chiaro vorbeşte, în Istoria sa, despre moartea doamnei Stanca, fiica cea mare a lui Brâncoveanu, întâmplată în 1714, cu foarte puţin timp înainte de mazilirea tatălui ei (despre care ne spune că ea a avut un vis profetic[30]), şi la înmormântarea căreia –  care a avut loc la Mitropolie, după Del Chiaro – nu se poate să nu fi predicat Antim.

Ceea ce ne convinge în chip decisiv asupra acestui fapt este prezenţa leit-motivului evanghelic Nu plângeţi, că n-au murit, ci doarme, care, în contextul noutestamentar, se referă la fiica lui Iair, o tânără de doisprezece ani, iar aluziile ulterioare ale mitropolitului sunt şi ele de natură să ne îndrume către o persoană aflată la o vârstă juvenilă:

Iar o cocoană creştinească, ca aceasta, ce s-au născut în baia sfântului Botez, ce au supt laptele credinţii, ce s-au hrănit în casa învăţăturii dumnezeiescului dar, ce s-au întemeiat cu puterea cinstitelor Taini, ce era îngrădită cu bunătăţi, cu faceri de bine, cu lucruri plăcute lui Dumnezeu, una ca aceasta adevărat, n-au murit, ci doarme [31].

De asemenea, şi în Învăţătură când să face parastas, în ciuda celor afirmate de Al. I. Ciurea, ni se pare că Antim are în vedere tot o persoană tânără, deoarece aduce în discuţie faptul că nu se cuvine a plânge după cei adormiţi, întrucât nici Împăratul David nu a plâns după ce a murit un copil al său, ci s-a bucurat pentru că s-au odihnit în Domnul şi s-au mântuit de grijile lumii [32].

Este destul de posibil, considerăm, ca Antim să fi scris aceste două predici funebre în pregătirea cuvântării pe care urma să o rostească în faţa lui Brâncoveanu şi a îndureratei familii princiare, la înmormântarea doamnei Stanca. Nu contestăm faptul că, deşi bolnav, Antim se poate să fi ţinut o cuvântare solemnă şi la înmormântarea doamnei Pulheria Mavrocordat, doi ani mai târziu, însă credem că, în acest caz, nu ni s-a păstrat şi această predică.

În lipsa unui material documentar mai bogat şi a unor dovezi mai convingătoare, ne abţinem deocamdată să ne pronunţăm cu certitudine asupra modului în care au fost ordonate didahiile sau asupra limitelor temporale între care au fost rostite acestea, deşi luăm în consideraţie şi afirmaţiile autorului însuşi, care, în 1712 – după cum ne amintim din cele două scrisori adresate domnitorului Brâncoveanu – declara că este bătrân şi bolnav şi este posibil ca frecvenţa apariţiilor sale în mijlocul bisericii, pentru a rosti cuvânt de învăţătură, să fi fost din ce în ce mai redusă, Antim suferind de podagră, boală ce avea ca urmări umflarea picioarelor, punându-l astfel în mare dificultate de a mai susţine predici.


[1] Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. XLVI.

[2] Predici făcute la praznice mari de Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, 1709-1716. Publicate după manuscrisul de la 1781 cu cheltuiala Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunei Publice de prof. I. Bianu, Bibliotecarul Academiei Române. Cu notiţe biografice despre mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul de P.S.S. episcopul Melhisedec, Bucureşti, 1886.

[3] Didahiile ţinute în Mitropolia din Bucureşti de Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, 1709-1716. Publicate după manuscrisul original cu cheltuiala Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunei Publice şi corectate de Constantin Erbiceanu, profesor, cu o prefaţă asupra manuscriptelor mitropolitului Antim Ivireanul. Cu notiţe biografice despre mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul de P. S. S. episcopul Melhisedec, Bucureşti, 1888.

[4] Predicile ţinute la Mitropolia din Bucureşti de Antim Ivireanul, 1709-1716. Prefaţă de N. Iorga, Vălenii de Munte, 1911.

[5] Antim Ivireanul, Predici, ediţie critică, studiu introductiv şi glosar de G. Ştrempel, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962.

[6] Cf. Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. XLIV-XLVII.

[7] Cf. Pr. Conf. Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul predicator şi orator, art. cit., p. 781-782.

[8] Cf. Idem, p. 783. [9] Cf. Idem, p. 784.

[10] Cf. Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. XLVI.

[11] Pr. Conf. Al. I. Ciurea, art. cit., p. 780.

[12] Cf. Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. XLIV-XLVI.

[13] Cf. Idem, p. 447-448, nota 103.

[14] Cf. Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 124.

[15] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 193.

[16] Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, op. cit., p. 185.

[17] Antim Ivireanu, Predici, cu o prefaţă şi indice de cuvinte de Petre V. Haneş, Institutul de Arte Grafice şi Editura „Minerva”, Bucureşti, 1915.

[18] „Iar eu plecându-mi capul cu cucerie, mă rog Împăratului celui din nălţime şi a toate Ţiitoriului Dumnezeu, ca, cu rugăciunile cele fierbinţi ale acestui preacuvios păstor, să dăruiască prealumiantului domnului nostru viaţă pacinică şi norocită, cu întragă sănătate şi biruinţă asupra vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi. Şi pentru această puţinică osteneală şi cheltuială trecătoare ce au făcut întru lauda lui Dumnezeu şi întru cinstea Sfântului, de au împodobit această Sfântă Casă [Sfântă Biserică], după viaţa a mulţi ani fericiţi, să-i facă odihnă la Împărăţiia Ceriului şi să-I dăruiască bunătăţile cele vecinice şi de-a pururea stătătoare”, cf. Opere, p. 139.

[19] Cf. Pr. Emil Nedelescu, art. cit., p. 821.

[20] Cf. Idem, p. 821, nota 7.

[21] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 163.

[22] Cf. Idem, p. 177. [23] Idem, p. 175, nota 8.

[24] „Am înţeles cum că iaste obiciai de vă adunaţ de seară în divan şi faceţ puţină oraţie înaintea domnului şi după aceia cereţi ertăciune; şi măcar că nu mi s-au întâmplat până acum să văz cu ochii, iar foarte mi-au plăcut…”, cf. Opere, p. 40.

[25] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 175, nota 8.

[26] Cf. Idem, p. 174. [27] Idem, p. 192.

[28] Pr. Conf. Al. I. Ciurea, art. cit., p. 814.

[29] Cf. Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. XLIX.

[30] Cf. Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 44: „În aceste zile de nehotărâre, căzu bolnavă fiica mai mare a Voevodului, Doamna Stanca, care în agonie chemă pe Doamna, mama ei, şi surorile ei, arătându-le, halucinând, o ceată de turci care zmunceşte de grumaz pe tatăl ei, vroind să-l ducă la Constantinopol. Cu greu fu liniştită de cei din jurul ei, dar muri după câteva ore. Acest fapt mi-au povestit surorile defunctei, înainte de detronarea tatălui lor. În ziua înmormântărei Principesei, care avu loc în biserica metropolitană din Bucureşti…”.

[31] Opere, p. 189. [32] Idem, p. 192-193.

Did you like this? Share it: