Tematic, poemul Plonjeu poate fi privit în relație cu alte poezii, anterioare: Către Galateea[1] (vol. Dreptul la timp) și Elegia a opta[2].

Nașterea poeziei este legată de iubire și, totodată, de glaciația patimilor:

Zvârlire de obiecte prin aer către Nord,
de brațe inutile, de avioane rupte
în crivățul pe care îl încord
ca pe un arc menit să lupte.

Înspre zăpadă totul! La gheață și la urși.
Le facem iceberguri, ori fum ieșind din iurte,
torenți în atârnare și necurși,
sau piramide boante, scurte,

sub care-n loc de Ka Nefer-Nefer
mumificăm un pește flămânzit
lăsat să fie nins, în zodia de fier
în care ne-am văzut și ne-am iubit.

O, totul se azvârle spre Nord, să facă loc
în jurul nostru, liber, sub sori iconoclaști.
Iar eu voi sta în mijloc, la plete dându-mi foc
să fie luminată casa în care ai să naști.

Încordarea crivățului „ca pe un arc” îi este specifică poetului, după cum îi era și încordarea luminii (în poemul Îndoirea luminii din vol. Dreptul la timp: „încercam să încordez lumina,/ asemenea lui Ulisse arcul /…/ lumina, vibrând rece”…).

Lumina și frigul sunt „încordate” în poezia lui. Lumina iubirii și răceala ascezei, a „a-pathiei”. Sau „lumina, vibrând rece”.

Sorii din jur sunt iconoclaști, dar cel ce își dă foc la plete ca să lumineze casa nașterii nu poate să nu aibă o…aură în jurul capului. Deși…„nu-l vestește nicio aură” (Elegia întâia)…

În Ritual de iarnă spune: „O tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă./ Murim înghețați. Din nou numai pletele/ În primăvară ne-mpodobesc scheletele”.

E clar că pletele sunt un simbol: al neputrezirii/ perenității, ba chiar al aurei solare, al sfințeniei nepieritoare.

Nu e prima dată când poetul recurge la această imagine. „Soarele saltă din lucruri, strigând /…/ Coama mea blondă arde în vânt”, spusese el în O călărire în zori, poem dedicat lui Eminescu tânăr (vol. Sensul iubirii).

Iar legătura cu Eminescu stă în credința, care a fost și a lui Nichita, că poetul de geniu e un ales al lui Dumnezeu.

Și, tot ca în cazul lui Eminescu, credințele lui Nichita nu sunt noi, el simțind, de ceva vreme, „mirosul îndepărtat, de gheață,/ al sorilor”:

Ce limpezi sunt mâinile tale, iarna!
Și nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniștit, idolatru
și gândul crește-n cercuri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru.

(Cântec de iarnă, vol. Sensul iubirii)

Pentru că gândul are nevoie de lumina sorilor, dar și de limpezimea iernii/ a frigului, pentru a…sonoriza lumea.

La Bacovia, „muzica sonoriza orice atom” (Largo). Aici, gândul sonorizează atomii. Și cred că Nichita are mai multă dreptate. Iar copacii sunt „câte doi,/ câte patru”, pentru a nu mai fi plopi fără soț

Sorii, când idolatri, când iconoclaști…îi vizează, de fapt, pe cei care se iubesc „în zodia de fier” a lumii. Poate sunt cei „patru sori de abur alb” din poemul Miraj de iarnă (vol. Roșu vertical), care „se desfăceau pe cerul nopții” și „tu stăteai pe-un bulgăr mare de zăpadă verde,/ pletele ți-erau atrase către ei”. Iar îndrăgostiții se simțeau „pe jumătate smulși spre cer”.

În niciun caz, poezia lui Nichita nu e verbiaj sau imaginație debusolantă, cum au crezut unii…

Iar cele ce păreau, în primele două volume, a fi simple senzații sau contemplări ale naturii exclamate expresionist se dovedesc a corespunde unor trăiri și cugetări mult mai profunde și mai intense, care nu se șterg, ci se adâncesc în suflet, odată cu timpul, maturizându-se și personalizându-se tot mai pregnant în poezie.

La fel de adânc semnificativ este și poemul Cântec VIII:

Inima se vărsa printre coaste,
sufletul cădea cu fluturare.
Se țineau de inelare, mâinile noastre,
într-o veche, grea înserare.

Eu mă rugam la umărul tău,
mă rugam cu un fel de cuvinte albastre.
Mă rugam astfel, mereu,
până se-năspreau secundele noastre.

Tu erai piatra, tu erai norul,
tu erai vulturul, tu erai ora
din care-și curmau asupră-ne zborul
secundele dându-se tuturora.

Astfel ne trecea viața, astfel muream,
deveneam transparenți, de gheață.
Priveliștea lumii trecea ca prin geam
prin lipsa noastră verticală de viață.

Numai păsările lovindu-se, foarte mirate,
în noi își vărsau zborul.
Eu mă rugam în cuvinte ciudate.
Tu erai piatra, tu erai norul.

Deși părea evidentă „lipsa verticală de viață”, prin care îngăduiau să fie invadați de „priveliștea lumii”, totuși aveau „păsări” care „în noi își vărsau zborul”.

Reapar simboluri biblice vechi (și persistente în poezia lui Nichita), cum ar fi coasta (și inima vărsată printre coaste se înțelege a fi iubirea pentru femeia care este osul și carnea soțului său, cf. Fac. 2, 21-24) și acea „veche, grea înserare” (Fac. 3, 8).

Cumva, relația de dragoste funcționează mnemotehnic și învederează mereu acea înserare:

Cu mâna stângă ți-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiților gutui
și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

(Lună în câmp, vol. Sensul iubirii).

Nichita pare că urmează tiparul eminescian al refacerii cuplului primordial.

Un alt poem de dragoste, din vol. O viziune a sentimentelor, se numea La-nceputul serilor, unde seara avea aceeași încărcătură simbolică. Și încă „de-atunci” vorbea despre „meandrele pierdutelor candori”, pentru că dragostea nu l-a surprins nepregătit nici pe Nichita. Ci, ca și predecesorul său, mai mult s-a lăsat prins de „ochii tăi, ca doi păianjeni verzi” (Joc de unu, vol. Sensul iubirii).

Tocmai de aceea, iubirea trebuie să treacă prin limpezimea iernii și, traversând moartea, să îi facă „transparenți, de gheață”. Lucru pentru care „eu mă rugam în cuvinte ciudate”.

Femeia e piatră și nor: un element de stabilitate și concretețe și altul de volatilitate și subtilitate. Simboluri care pot fi descifrate în multiple feluri, inclusiv prin apelul la Sfânta Scriptură, de unde piatra din care au curs ape în pustie și norul care a acoperit poporul au intrat de multă vreme în cult și sunt nelipsite din imnografie și din evocarea liturgică a Bisericii Ortodoxe.

Poetul va spune, și în poemul Evocare: Ea era frumoasă ca umbra unei idei, /…/ mirosea…a piatră /…/ Ea nu avea greutate /…/ Ea era frumoasă ca umbra unui gând./ Între ape, numai ea era pământ”. Păstrând același echilibru între materialitate și dematerializare/ spiritualizare.


[1] A se vedea comentariul meu de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2016/02/20/reintoarcere-la-nichita-12/.

[2] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/22/reintoarcere-la-nichita-21/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/27/reintoarcere-la-nichita-22/.

Did you like this? Share it: