Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [41]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a.

***

II. 6. 2. Primele traduceri ale cărţilor de slujbă

Coresi este, de altfel, un pionier în ceea ce priveşte traducerea Liturghierului şi a Molitvenicului – dacă nu cumva a avut, şi pentru aceste cărţi, modele de inspiraţie, adică traduceri anterioare (chiar şi fragmentare) ale acestor cărţi, pe care apoi le-a revizuit, prin traducătorii solicitaţi de el şi prin propria sa diortosire.

Cu aceste cărţi intrăm însă în dezbaterea celei de-a doua etape a naţionalizării cultului, cea referitoare la textele ce conţin slujba propriu-zisă, a căror traducere a durat mulţi ani şi a fost mai greu acceptată decât a celorlalte cărţi, amintite mai sus.

În opinia noastră, credem că preoţii români ortodocşi s-au lovit întotdeauna de necesitatea de a explica credincioşilor nu numai textele scripturistice, ci şi anumite părţi din Sf. Liturghie, precum şi din celelalte slujbe, cu adânci reverberaţii în viaţa creştinilor: Botezul, Cununia, înmormântarea, etc.

Pentru acest lucru, nu numai în cazul în care nu cunoşteau bine sau deloc limba slavonă, dar şi în cazul în care o cunoşteau foarte bine, trebuie să fi avut traduceri, la îndemână (pentru că nici cei care cunoşteau slava nu stăteau să traducă pe loc), pentru aceste nevoi foarte stricte. Chiar dacă nu în mod programatic, considerăm că s-au făcut totuşi traduceri, fragmentare, ale cărţilor de slujbă.

Din 1570 avem o copie a unui Octoih românesc, adică a uneia dintre cărţile necesare stranei, efectuată de Oprea diacul de la biserica din Şcheii Braşovului, după un original mai vechi, „de pre izvodul ce iaste în biserica Şcheailor, de lângă cetatea Braşovului, de l-au scos den limba sârbească pre limba rumânească sfinţii părinţi, cine au fost mainte întru acestu loc”[1].

Dacă această copie este din 1570, iar copistul, Oprea diacul, nu ştia cine au fost înaintaşii, acei „sfinţi părinţi”, care au făcut iniţial traducerea – dar ştia că ei erau tot de la Biserica din Şchei – putem să bănuim că originalul traducerii este cu mult mai vechi.

Textul, care nu este într-o română cursivă pentru cititorul modern, nu este însă nici departe de ceea ce cunoaştem azi din cântările Bisericii şi cităm un fragment: „Viniţi să ne bucurăm Domnului, că au zdrobit ţinearea morţiei şi au luminatu rodurile omineşti. Cu îngerii să strigăm: Lucrătoriul şi înspăsitoriul nostru, slava Ta. Răstignire răbdaşi ispăşitoare şi îngropare dereptu noi. Cu moartea-Ţi ca Domnul pre moarte omorâşi. Dereptu acea, închinămu-ne Învierii Tale de a treea dzi, Doamne, slava Ta. Apostolii vădzură Învierea Lucrătoriului, mira-se şi cânta laudă îngereşti, aceasta e slava Besearecii”[2].

Această traducere, despre care avem date că este destul de veche, nu pare a fi însă opera unui începător, ceea ce dovedeşte că scrisul românesc avea o tradiţie. De când anume, nu se poate şti. Şi, dacă o asemenea carte, dedicată stranei, era tradusă de timpuriu, de ce să nu fi fost traduse şi alte cărţi de slujbă?

Ne-a parvenit, astfel, între filele unui Molitvenic slavon din 1495, şi un scurt text românesc intercalat, care „datează, fără îndoială, din prima jumătate a secolului al XVI-lea sau de la mijlocul său”[3], fiind o „scriere precoresiană”[4]. Acest text în româneşte este de la Sf. Botez:

„Învăţătură şi întrebare, cându va vrea vreun om de în legea lătinească să vie către a noastră credinţă şi lege, să se boteze, popa mainte să-l întrebe cu aceste cuvinte. Să întrebi întâiu aşa: spune tu acmu cu tot sufletul tău, înainte lui Dumnezeu şi a tuturor sv(e)nţilor, iubeşti cu toată inima şi cu tot sufletul tău legea aceasta creştinească, care iaste tocmită de la Dumnezeu… Şi iarăşi să zici: dară lepezi-te de toată legea lătinească şi de a lui Mărtin ereticul şi de toate eresele lor şi de toate hulele lor cu carele hulescu pre Duhul Svântu şi pe Preacesta şi pre Svânţii lui Dumnezeu şi pre svintele icoane? Iar el au ia să zică: leapădu-mă şi procliţescu şi crezu întru Svântoa Troiţă după voia lu Dumnezeu şi mă închin şi Preacistii de Dumnezeu Născătoare de pururi Fata Mariia şi tuturor Svinţilor şi svintelor obraze; şi primescu posturele şi zilele de postu: mercuri şi vineri şi aşa mă jur înaintea lu Dumnezeu”[5].

De remarcat că acest text românesc este în mod clar anti-catolic şi anti-reformat, ceea ce denotă că iniţiativa traducerilor în româneşte nu a aparţinut numai unor curente din afară. Şi tot acest text mai demonstrează şi faptul că slujbele puteau să fi cunoscut traduceri anterioare celor coresiene, chiar dacă fragmentar, dictate de necesităţi (cum a fost în cazul citat, în care traducătorii au considerat că este neapărat necesar, ca cel care se botează să fie conştient şi să declare în auzul tuturor că se leapădă de erezii). Până la noi dovezi, nu ne putem pronunţa însă cu certitudine.

Acest Molitvenic slavon a fost dăruit de popa Dobre Bisericii din Şchei în 1559, şi s-ar putea ca şi textul românesc, inserat, să dateze de atunci, aşa cum lasă să se înţeleagă N. Cartojan[6].

Singurul care a înaintat ipoteza existenţei unui Molitvenic românesc  datând din prima jumătate a secolului al XVI-lea, înainte de tipăritura lui Coresi (din 1564), a fost N. Drăganu, care „a comparat Molitvenicul românesc din colecţia Marţian, în copie din secolul al XVII-lea, cu fragmentul din Codex Sturdzanus (Slujba îngropării din capitolul intitulat: « Cugetări în ora morţii ») din anul 1580 şi a ajuns la concluzia că a existat un original slavon comun celor două texte, adică un Molitvenic românesc tradus din slavoneşte înainte de anul 1550”[7].

P. P. Panaitescu vorbeşte şi de un manuscris al unui Molitvenic slavon aflat la Sibiu, în biblioteca Institutului Teologic (ataşat unui exemplar din Liturghierul lui Coresi – din 1570), şi care are „două pagini şi jumătate în româneşte” (pe care le socoteşte a fi tot o traducere precoresiană):

„Au lăsat legea svenţi părinţi de la acel săbor de la Neochesariia, cum acesta om ce-ş va mărturisi elu de bună voe păcatul şi greşealele, de svinta liturghie să să părăsească, să nu mai căute nici dănăori în viaţa lui, iară alte lucruri preoţii toate să le ştie.

Pentru să le ştie neştene, pentru ce să face lyturghie, după ce moare omul, a treia zi şi a noo dzi şi la 40: Nechifor patriarhu de Ţarigrad: Daca moare omul şi-l îngroapă în maica lui, în pământu, pentru că-i dein pământu au fostu zidit, de a treia zi înainte începe faţa lui dintru lumina şi frămseţea ei cea cuvioasă a sea strica şi să topi şi să paingineşte.

Dereptu ceia facem liturghie într-această vreme, de a treia dzi. Iar a nooa dzi înciepe trupul a să deşcheia den toate încheeturile şi a să părţi, numai inema ce stă întreagă. Pentru acesti lucru să face liturghie a nooa dzi. Iară la 40 de zile şi aceasta inima să topeşte. Dereptu aceia, să face într-ace dzi liturghie.

Într-acesta chipu să face şi naşterea omului în zgăulu maica sa, după ce să împreună bărbatulu cu fămeia: a treia zi să schizmeşte inima, iar a noao dzi să încheagă trupul, iar cându să împlu 40 de dzile, iaste desăvârşit închipuită toată faţa lui, ce să dzice pruncului”[8].

Acest text – considerat, cum am văzut, precoresian – este scris într-o limbă românească mai clară chiar şi decât unele texte coresiene (din care vom da exemple mai jos, din Liturghier). Este fără îndoială un fragment pur ortodox, iar traducătorul a considerat ca neapărat necesar să se cunoască motivul pentru care se fac, la date precise, slujbele de pomenire după adormirea unei persoane.

De data aceasta nu mai este un text polemic sau combativ, ci unul foarte important pentru credincioşii înşişi, ai Bisericii Ortodoxe. O altă dovadă că existau măcar unele elemente din slujbă traduse în româneşte, pentru uzul credincioşilor, înaintea oricărei iniţiative protestante.

Gestul lui Coresi de a tipări Molitvenicul şi Liturghierul rămâne însă unul revoluţionar în istoria Bisericii şi a culturii noastre. Chiar dacă acest gest a fost oarecum forţat şi de presiuni externe, din afara Bisericii Ortodoxe, textul tipărit al Liturghierului nu a suferit niciun fel de imixtiuni protestante, ci a respectat, întru totul, originalul slavon ortodox (poate chiar cu prea multă obedienţă faţă de gramatica şi sintaxa slavonă).

Nu însă acelaşi lucru se poate spune şi despre Molitvenic. Acesta a fost tipărit în 1567, împreună cu Tâlcul Evangheliilor (Cazania I), amândouă cărţile având influenţe reformate (calvine), fiind de altfel publicate cu ajutorul nobilului ungur Forró Miklós de Haporton (la acea dată, ungurii îmbrăţişaseră protestantismul, devenind calvini, iar saşii luterani).

Inovaţiile aduse de doctrina calvină sunt evidente prin faptul că „la botez se suprimă «mirul, apa sfinţită, lumânarea… şi alte adăosături», considerate de calvini ca idolatria et superstitionum fomenta. La cununie se introduce jurământul, iar cuminecătura se prevede numai în extremis”[9].

De asemenea, „din tipicul liturghiei este înlăturată slujba morţilor, oficierea sacramentului euharistiei se face cu elemente nesfinţite, se indică predica, citirea Evangheliei şi a Apostolului, iar cântecelor şi rugăciunilor li se acordă o importanţă deosebită”[10].

Nerva Hodoş şi apoi E. Dăianu au demonstrat cu argumente că acest Molitvenic este tributar celui tipărit de Gaspar Heltai,  sub numele de Agendă sau actele bisericeşti pe care le săvârşesc de obiceiu miniştrii şi păstorii sufleteşti creştini, autorul fiind „preotul reformaţilor din Cluj pe acele vremuri şi proprietarul unei tipografii”[11]. Ediţia coresiană traduce în mare parte „ediţia a II-a a lui G. Heltai din 1559, apărută la Cluj”[12].

În 1570, Coresi tipăreşte la Braşov Liturghierul. O asemenea acţiune pare să fi fost determinată, în primul rând, de interese reformate, deoarece unul dintre dezideratele calvinilor era atragerea populaţiei româneşti ortodoxe la calvinism, prin introducerea limbii naţionale în Biserică.

Spre această concluzie ne îndeamnă faptul că, la sinodul de la Cluj din 1570, într-o scrisoare din 9 decembrie, episcopul calvin Pavel Tordaşi cerea autorităţilor din Bistriţa să oblige preoţii români – sub ameninţarea pedepsei – ca să participe la sinod[13] şi să aibă asupra lor „bani de cheltuială ca să cumpere cărţi româneşti: Psaltirea, care să o plătească cu 1 florin, altă carte Liturghia, pe care s-o plătească cu 32 de dinari”[14].  Este limpede că, din moment ce calvinii încercau să le impună preoţilor români achiziţionarea acestor cărţi, înseamnă că aceste traduceri erau pe placul lor.

Nu este însă greu de observat că, dacă în 1567, Molitvenicul suferea abateri grave de la dogma ortodoxă, în 1570, Liturghierul nu mai pune astfel de probleme, textul fiind – cum am spus deja – o traducere ce respectă cu stricteţe originalul slavon ortodox.

Se pare că adepţii Reformei se loviseră de o împotrivire prea mare din partea clerului ortodox, pentru a renunţa, măcar pentru o vreme, la această agresivitate extremă. În aceste condiţii, „pentru a nu periclita definitiv rezultatele propagandei calvine printr-un exces de zel, Ioan Sigismund (principele protestant al Ardealului – n.n.) era dispus să facă concesii românilor, renunţând pentru moment la calvinizarea liturghiei, în schimbul naţionalizării serviciului divin”[15].

Nu se mai păstrează din această carte decât Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, dar este posibil să fi cuprins şi celelalte două Liturghii (a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie Dialogul) folosite în slujba ortodoxă.

După unii cercetători, „este probabil că modelul după care s-a făcut traducerea românească să fie Liturghierul slavon tipărit de Macarie în Ţara Românească în 1508”[16], opinie care pare a fi îndreptăţită şi de „menţionarea printre sfinţi a crailor sârbi Sava şi Simion (Ştefan Nemania), pomeniţi atât în Liturghierul slav al lui Macarie (care era sârb la origine – n.n.), cât şi în cel românesc al lui Coresi, dar care lipsesc în mai toate manuscrisele de liturghiere care au fost copiate în ţările româneşti în secolele XV-XVI”[17].

Această opinie este însă combătută de Al. Mareş, care a comparat Liturghierul lui Coresi cu alte manuscrise slave existente în secolul al XVI-lea şi a găsit multe locuri comune, ajungând la concluzia existenţei unui alt „prototip slav al Liturghierului, diferit de cel tipărit de Macarie”[18], nedescoperit încă sau pierdut.

---

[1] Cf. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 126-127.

[2] Cf. Idem, p. 127. [3] Idem, p. 129. [4] Ibidem.

[5] Cf. Ibidem şi N. Cartojan, op. cit., p. 104-105.

[6] Cf. Idem, p. 104.

[7] Cf. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 129.

[8] Idem, p. 130.

[9] N. Cartojan, op. cit., p. 103.

[10] Al. Mareş, în Introducere la Liturghierul lui Coresi, text stabilit, studiu introductiv şi indice de Al. Mareş, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1969, p. 8.

[11] N. Cartojan, op. cit., p. 103.

[12] Ion Gheţie, Cele mai vechi…, op. cit., p. 15.

[13] Cf. N. Cartojan, op. cit., p. 104.

[14] Al. Mareş, în Introducere la Liturghierul lui Coresi, op. cit., p. 9.

[15] Ibidem.

[16] P. P. Panaitescu, op. cit., p. 162

[17] Ibidem.

[18] Al. Mareş, op. cit., p. 35.