Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 18-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei[1],

am decis pentru o perioadă anume, vom vedea cât va fi de lungă această perioadă, ca predicile mele să devină niște predici catehetice, uneori cu accente polemice, în care să răspund la diverse întrebări, acuze, insinuări, falsificări ale informației, iar spre finalul predicii să mă ocup și de Evanghelia zilei.

De ce am luat această decizie? Pentru că am văzut că e nevoie de răspunsuri punctuale sau elaborate la diverse probleme și nelămuriri ale oamenilor credincioși și nu numai. Neștiința, dar și răutatea celor care falsifică adevărul, m-au îndemnat să fac acest lucru: să predic pe subiectele zilei și nu, în mod strict, pe temele indicate de calendarul bisericesc.

Totodată, alături de aceste predici catehetice, pe care vreau să le încep azi, am inițiat de curând o nouă colecție teologică Teologie pentru azi, în care voi răspunde, în mod punctual, la diverse întrebări teologice. Pentru ca oamenii credincioși sau nu să conștientizeze faptul că un răspuns teologic la o întrebare teologică nu e „o joacă de copii”, nu e „ceva ușor”, nu e „la îndemâna oricui”, ci e o știință foarte complexă și profundă. Că un răspuns teologic ia timp, cere muncă de cercetare și înțelepciune, deși întrebarea poate fi de două rânduri.

Așa că, începând de azi, predicile mele vor fi cu întrebări și răspunsuri, iar exegeza la Evanghelia duminicală va fi, pe scurt, spre finalul predicii.

Primul răspuns al acestei predici e pentru un pastor, care se făcea că „nu înțelege” afirmația: „poporul român e popor creștin de 2.000 de ani”. Și, pentru că „nu înțelegea” afirmația, pastorul spunea într-o predică a lui că noi, ortodocșii, susținem că suntem credincioși „prin naștere” și nu „prin facere”, deși Sfântul Ioannis Teologul ne spune: „Dar [celor] câți L-au primit pe El, le-a dat puterea de a se face fiii lui Dumnezeu, lor, celor care cred întru numele Lui, care nu din sângiuri, nici din voia trupului, nici din voia bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut” [In. 1, 12-13, BYZ]. Însă pastorul folosea acest loc ioanneic cu gândul ca să nege pedobatismul, adică Botezul copiilor, și pentru ca să insinueze faptul că noi am deveni „creștini” prin aceea că suntem „români” și nu pentru că ne botezăm.

Însă cum stau, de fapt, lucrurile? Lucrurile stau astfel: noi ne facem creștini ortodocși prin Botez și nu suntem „creștini” pentru că ne-am născut din părinți creștini. Ne facem creștini ortodocși prin Botezul sacramental, sfințitor, al Bisericii lui Hristos, și nu prin parodieri ale Botezului, prin acele afundări în apă neoprotestante, care nu îți aduc nimic sfânt în tine.

Iar pentru noi, Botezul primit în pruncie, e nașterea din Dumnezeu de care ne vorbește Sfântul Ioannis, Apostolul, în In. 1, 13. Și această naștere din Dumnezeu ne umple de puterea de a ne face fiii lui Dumnezeu, adică de a spori mereu în sfințenia Lui.

Pentru că Sfântul Ioannis vorbește despre Botez, despre nașterea din Dumnezeu, ca despre un eveniment trecut, pentru că l-am primit cândva, dar despre statutul nostru de fii ai lui Dumnezeu, ne vorbește ca despre o realitatea dinamică, continuă, pentru că  Botezul ne-a dat puterea de a ne face fiii lui Dumnezeu. Și fiecare zi a vieții noastre e pentru a ne face tot mai mult fiii duhovnicești ai lui Dumnezeu, adică niște Sfinți.

Însă, când noi spunem că suntem creștini ortodocși de 2.000 de ani, spunem că suntem creștinați de Sfântul Apostol Andreas, că Biserica Ortodoxă Română e Biserică apostolică și că, de 2.000 de ani, poporul român se botează, se cunună, se înmormântează în mod preponderent ortodox și nu în mod preponderent catolic, luteran, baptist sau penticostal. Bineînțeles, fiecare român, ca să devină ortodox, este exorcizat și botezat…lucru pe care îl știa și pastorul. Și el știa că noi botezăm fiecare copil în parte, în apă și în Duh…și nu doar din gură. Dar le place să se prefacă că „nu înțeleg” lucrurile, pentru că doresc să rescrie istoria poporului român. Pentru că încearcă să nege 18 sau 19 secole de istorie, până când…apare și secta/ organizația lor religioasă în istorie.

Dar până atunci…care a fost Biserica lui Dumnezeu? De unde ar fi luat ei Scriptură, dacă nu exista Biserica? Și cu cine s-ar mai fi luptat ei atât de înverșunat, încât să construiască „alternative” ale Bisericii, dacă Biserica lui Hristos nu ar fi traversat 20 de veacuri până la noi?

Așadar, noi, românii, suntem de 2.000 de ani creștini ortodocși, pentru că fiecare om în parte, prin Botez, devenim mădulare mistice ale Bisericii Dumnezeului nostru treimic. Și pentru ca să creștem în sfințenie, spre statura de desăvârșiți fii duhovnicești ai lui Dumnezeu, trebuie să creștem aici, în Biserica Lui, în toată virtutea și fapta bună.

A doua întrebare la care vreau să răspund e aceasta: Care este etosul ortodox? La o emisiune televizată de săptămâna aceasta, în care s-a discutat despre familia tradițională românească, adică ortodoxă, versus parteneriatul civil homosexual, la remarca ortodoxului că, prin Căsătorie, noi înțelegem unirea sfântă și binecuvântată dintre un bărbat și o femeie și că acesta e etosul ortodox, tânărul homosexual din platou, cu studii în străinătate, a întrebat: Ce e acela etos ortodox? Însă tânărul gay/ homosexual era român…și, fără doar și poate, născut dintr-un bărbat și o femeie, adică în mijlocul unei familii tradiționale. De aceea, chiar dacă nu ai ști ce înseamnă etos ortodox – că el înseamnă trăsăturile definitorii ale vieții creștinilor ortodocși, adică ale vieții Bisericii –, întrebarea era și este  inutilă și neavenită. Pentru că cei care trăiesc în țara asta, în România, și sunt minoritari ca nație sau ca grup, știu că românii ortodocși se căsătoresc. Că ei au familii și că familiile ortodoxe se căsătoresc la Biserică, după ce se căsătoresc la primărie.

Însă, e drept, odată cu relaxarea vieții multor ortodocși, unii pot să nu mai înțeleagă ce presupune etosul ortodox în materie de căsătorie și familie. Fapt pentru care răspund aici pe scurt.

Copiii care se nasc în familii ortodoxe sau sunt înfiați de către familii ortodoxe sunt botezați ortodox. Adică prin întreita afundare în apă, unde se nasc duhovnicește, din Dumnezeu, apoi sunt unși cu Sfântul și Marele Mir și împărtășiți, toate cele 3 Sfinte Taine pruncul sau adultul care se botează primindu-le în aceeași zi. Familiile ortodoxe își cresc și își educă copiii în mod ortodox, aducându-i la Biserică, împărtășindu-i des, devenind cu timpul credincioși regulari ai Bisericii. Acești copii ortodocși se pregătesc pentru viață și pentru căsătorie, trăind feciorelnic, și își încep viața sexuală după ce se căsătoresc. Pentru că viața sexuală e pentru cei căsătoriți și nu pentru cei necăsătoriți.

Da, știu, îmi veți spune că mulți ortodocși nu fac asta, că nu trăiesc feciorește până la căsătorie! Da, știu și eu asta. Dar cei care nu fac asta păcătuiesc.

Căci etosul ortodox înseamnă…cum trăiesc ortodocșii responsabili și serioși cu viața lor eclesială! Cum trăiesc adevărații ortodocși pe fața acestui pământ. Pentru că așa trăiesc ortodocșii cu adevărat: văzând relația sexuală ca pe o realitate strict maritală, trăită în relația dintre bărbat și femeie, care au fost căsătoriți civil și religios în fața lui Dumnezeu și a comunității unde ei trăiesc. Tocmai de aceea, căsătoria ortodoxă e relația asumată de soți pentru toată viața pământească și pentru toată veșnicia și nu este o relație „de probă”, „conjuncturală”, „o escapadă” sau „o escrocherie sentimentală”. Și pentru că e asumată, tocmai de aceea căsătoria ortodoxă e serioasă și împlinitoare, pentru că cei doi soți devin una, o unitate mistică, tainică, dumnezeiască, prin harul lui Dumnezeu, pentru a-și sfiți viața, pentru a munci împreună, pentru a face copii împreună, pentru a-i crește și a-i educa ortodox și pentru a le fi un model de urmat întru toate.

Așadar, etosul vieții ortodoxe înseamnă o viață trăită în feciorie până la căsătorie și apoi o viață maritală plină de curăție și de sfințenie, pentru ca viața curată, frumoasă, duhovnicească, pe care am început-o în copilărie și în prima tinerețe, să o continuăm în toată viața noastră.

Iar oricine cade din fecioria lui sau din căsătoria lui printr-o relație sexuală trebuie să se pocăiască pentru păcatul său și să își îndrepteze viața. Pocăință care ne face să înțelegem că păcatul nu ne aduce bucurie, ci tristețe, dezamăgire, durere vie.

A 3-a întrebare a zilei: De ce românii au început să fie atât de indiferenți și de închiși în ei înșiși? Răspunsul e simplu: din cauza traiului bun. Pe timpul comunismului, nu aveau mâncare și nu aveau distracție. Acum, când magazinele sunt pline și când televizorul și computerul îți aduc divertisment cu carul, oamenii stau acasă, mănâncă și se distrează, și nu mai vor să știe despre nimic rău, despre nimic dureros.

Doar când li se întâmplă ceva rău, lor și familiei lor, reacționează. Doar când e vorba de bani, de boală și de distracție oamenii mai reacționează.

De aceea e nevoie de cataclisme dure, de boli, de moarte, de singurătate, de convertire…pentru ca românii să nu mai confunde bunăstarea materială cu cea duhovnicească. Pentru că mâncarea doar ne îngrașă, dar nu ne face fericiți. Nu băutura ne face înțelepți, ci studiul, rugăciunea, fapta bună! Nu divertismentul sexual sau filmele cu nesfârșite efecte regizorale „ne condimentează” existența, ci condimentele unei vieți bune se găsesc în viața eclesială, da, în mersul la Biserică.

Cunoașterea lui Dumnezeu, experierea vieții Lui la nivel sacramental și extatic, viața de rugăciune și de asceză, comuniunea eclesială, nevoința noastră pentru a-i ajuta și a-i instrui pe oameni în cele bune sunt adevăratele bucurii și împliniri ale vieții noastre. Celelalte trec, sunt periferice, dar acestea sunt durabile.

A 4-a întrebare: Cum îi ajutăm noi, pe cei adormiți ai noștri, ca să se mântuiască?

Prin rugăciunile Bisericii și prin propria noastră sfințire. Pomenirea lor la Dumnezeiasca Liturghie, faptul că noi le facem parastase, faptul că noi dăm milostenie pentru mântuirea lor și ne rugăm pentru ei, înseamnă că cerem mila lui Dumnezeu pentru ei. Și dacă cerem iertarea lor, cerem, implicit, și iertarea noastră. Tocmai de aceea eu mă simt foarte bine interior, eliberat duhovnicește, vesel, când mă rog pentru cei adormiți, pentru că, pe măsură ce mă rog pentru ei și îi iert pe ei și slava lui Dumnezeu îi mângâie pe ei, ea mă îndulcește și pe mine.

Pentru că rugăciunea pentru altul e un bine și pentru tine, după cum milostenia e o dublă miluire: și a noastră față de alții și a lui Dumnezeu față de noi.

A 5-a întrebare: De ce avem extremiști ortodocși în România? Pentru că avem oameni cărora le e lene să gândească până la capăt lucrurile, ci gândesc cât vor și cât le convine. Iar în cele două file video de la Piatra Neamț[2] se observă două feluri de extremiști: unii mai citiți, dar care se comportă ca și când „n-ar face parte” din Biserica Ortodoxă Română, alții mai țipători și care n-au nevoie de dialog. Însă ambele culori ale extremismului trăiesc cu conștiința că…„suntem singuri” pe pământ. Pentru că ei trăiesc într-o lume paralelă cu realitatea, pentru că nu vor să accepte realitatea. Nu vor să accepte că Biserica are relații cotidiene cu eterodocșii, cu oficialitățile, cu oricine, și că a trăi normal în sec. al 21-lea înseamnă a dialoga și nu a exclude pe cei care nu sunt ca tine.

Însă extremismul ortodox născut în Moldova, paradoxal, nu are la baza lui doar considerente teologice, ci și naționale, dar, mai ales, legionare. Pentru că el s-a născut în jurul Părintelui Iustin Pârvu, e de dată recentă, i-a cuprins mai ales pe tineri, mai ușor de manipulat…și a fost exprimat prin crucile vopsite în verde din cimitirul Mănăstirii („verdele” legionar), prin cântece legionare, prin instigare la neprimirea cardurilor de sănătate și a nevaccinării copiilor, prin denigrarea Sinodului Bisericii, prin pictarea în negru a tot ce înseamnă deschidere a Bisericii spre alții. Pentru că extremismul românesc de expresie pârvulesciană dorește o ghetoizare a românilor ortodocși în România…pentru ca „să putem face față” problemelor momentului. Fiindcă ei spun că…ereticii trebuie să vină la pocăință și să intre în Biserică (lucru corect), dar fără ca noi să îi băgăm în seamă (lucru extremist). Vor o convertire a altora…în care numai Dumnezeu să Își facă treaba, dar nu și noi, oamenii Bisericii, care avem porunca de a merge și de a propovădui și de a face ucenici în toate neamurile și de a boteza toate neamurile în numele Preasfintei Treimi [Mt. 28, 19]. Căci în porunca Domnului nu neamurile, nu ereticii, nu păgânii trebuie să vină la Biserică, ci Biserica trebuie să meargă după ei, prin ierarhia Bisericii, și să îi primească în sânul ei.

Însă extremismul românesc vrea să ne închidem în noi, să nu mai comunicăm în era comunicării, ci doar să ne închipuim că „ne-am făcut toată treaba” și totul e „bine”. Numai că nu se poate trăi așa în acest secol! Acum se trăiește vorbind despre tine, despre experiența ta și convingi numai prin sinceritatea și sfințenia vieții tale. Dacă nu convingi prin cine ești și ce faci, tonele de vorbe doar astupă adevărul.

A 6-a întrebare: Unde locuiește sufletul în om?

În tot trupul omului, pentru că îl susține întru totul, și nu doar în cap sau în inimă. Iar după moarte, când sufletul nostru va purta în el, spre Dumnezeu, tot ceea ce suntem noi în mod fundamental, vom avea adevărata și deplina conștiință a faptului că noi, pe pământ, am fost suflete întrupate. Pe pământ, în viața aceasta, singura posibilitate în care putem avea o evidență clară a sufletului nostru e în vederea extatică.  Pentru că atunci, ceea ce vedem în extaz, vedem cu sufletul nostru, deși el nu este despărțit de trup.

A 7-a întrebare: Când ajung oamenii să fie Sfinți?

Începând cu Botezul lor. Iar toată viața ortodoxă e o creștere în sfințenie. Așa că Sfinții sunt Sfinți începând cu Botezul lor și ei cresc veșnic în sfințenie. Iar noi, când vorbim despre Viețile Sfinților, ne referim la detaliile vieții lor pământești, la ce știm noi despre ei și la ce minuni și vedenii cunoaștem după adormirea lor…dar noi nu putem aproxima adevărata sfințenie a lor, de acum, din veșnicie. Aceasta e o mare taină, cunoscută de ei și, în mod deplin, de Dumnezeu.

A 8-a întrebare: De ce trebuie să mergem la Biserică, dacă noi credem în Dumnezeu și ne putem ruga și acasă?

Pentru că mântuirea este eclesială. Am început să scriu deja textul unei conferințe cu acest nume. Mântuirea se învață și se trăiește în Biserică, pentru că aici învățăm deschiderea față de oameni și dialogul, comuniunea și buna cooperare, întrajutorarea. Bineînțeles că ne putem ruga și acasă și trebuie să ne rugăm mult, zilnic și profund! Dar la Biserică noi învățăm să ne rugăm împreună, ne împărtășim împreună, ne corectăm unii pe alții, ne ajutăm unii pe alții. Viața creștină este comunitară și comunională. Singularizarea nu ne face să trăim bucuria și împlinirea vieții Bisericii, pentru că numai împreună simțim această bucurie a împreunei-slujiri a lui Dumnezeu. Iar singularizarea, individualizarea, separarea interioară de ceilalți naște înșelarea demonică, care, la rândul ei, naște extremismul anti-eclesial, în care un credincios neagă întregul din care face parte, chiar dacă se neagă și pe sine.

A 9-a chestiune: Mulți cred într-o bunătate sufletească care nu are nimic de-a face cu curățirea de patimi și cu viața Bisericii. Și se întreabă de ce e nevoie de post, rugăciune, metanii, asceză, pentru că și așa ei sunt…„buni la suflet” și „fac numai bine”?

Nu putem nega bunătatea din sufletul omului. Însă această bunătate a omului nedus la Biserică…e palidă în comparație cu bunătatea interioară, duhovnicească, pe care harul lui Dumnezeu o aduce în om. Virtutea duhovnicească a bunătății se naște din curățirea de patimi și dintr-o viață virtuoasă. Orice virtute duhovnicească este o virtute eclesială. Pe care o avem datorită vieții Bisericii și a slavei lui Dumnezeu coborâtă în noi. De aceea, virtuțile omului duhovnicesc sunt virtuțile care îl mântuiesc pe om. Păruta noastră „bunătate”, până când nu ne curățim de patimi și nu trăim duhovnicește, e amestecată cu multă părere de sine, cu invidie, cu orgoliu, cu îndreptățire de sine, cu dorința de a fi lăudat, cu dorința de a ieși în evidență, cu multă infatuare. Iar, pe de altă parte, chiar faptul de a afirma că suntem „buni la suflet” și că „facem numai bine” e o falsă părere despre noi înșine, căci, în fapt, binele pe care noi îl facem e minor și sporadic și nu zilnic.

A 10-a întrebare: De ce slujbele sunt repetitive și de ce predicile sunt lipsite de noutate?

E o falsă impresie faptul că slujbele sunt repetitive…pentru că nici cei care slujesc și nici cei care le ascultă nu sunt, de fiecare dată, aceiași. Ei sunt mereu alții…Slujbele Bisericii, pe fiecare zi, au și lucruri repetitive și lucruri nerepetitive. Alternarea glasurilor (a liniei melodice) pe care se cântă, cântările fiecărui Sfânt în parte din Minei, Viețile Sfinților din fiecare zi, din Sinaxar, alături de starea noastră interioară mereu nouă, mereu altfel, sunt noutatea fiecărei zile liturgice. Căci, acasă, deși mâncăm de mai multe ori pe zi, mâncăm de fiecare dată altfel. Și când mergem în oraș, la cumpărături, deși vedem aceleași străzi, aceleași magazine…întâlnim și oameni noi, lucruri noi. Tocmai de aceea nu seamănă niciodată o zi cu alta…iar starea noastră interioară diferă. Iar dacă am asculta predicile cu atenție, chiar și ale unui preot fără prea multă teologie și retorică, am afla mereu lucruri noi, în comparație cu zilele trecute. Așa că nu putem să acuzăm Biserica de repetitivitate, pentru că viața liturgică nu e repetitivă, cum nu e repetitivă nici viața noastră. Ci pe fiecare zi trăim altceva, altcumva, pentru că suntem alții.

Însă, pe de altă parte, cultul Bisericii are o fixitate mobilă, pentru că Slujbele Bisericii sunt cuprinse textual, de la un capăt la altul, cu indicații liturgice precise, în cărțile de cult. Noi avem Slujba în carte…dar ea trebuie slujită și trăită într-o Biserică anume sau într-o casă  anume sau în câmp deschis.

Slujim Dumnezeiasca Liturghie în Biserică, dar o putem sluji, în anumite condiții, și afară. După cum putem sfinți Icoane în Biserică, dar și acasă, la un credincios, iar Slujba se face în condițiile vieții omului. După cum putem merge să sfințim fântâna sau să sfințim via, grâul sau pomii și atunci facem Slujba în condițiile date.

De aceea slujbele Bisericii sunt fixe la nivel textual, pentru că sunt aceleași pentru întreaga Biserică. Dar, în același timp, modul cum sunt slujite le face de fiecare dată unice și noi, pentru că sunt slujite la modul personal de către preot dimpreună cu parohia sa. Și din acest motiv și Slujbele și predicile sunt noi, sunt mereu altele, dacă și noi suntem mereu alții.

Pentru că viața Bisericii nu înseamnă doar o continuă noutate, ci și o continuă aprofundare a învățăturii Bisericii. Căci chiar dacă Slujbele Bisericii au texte fixe, teologia lor nu e la îndemâna oricui, ci, pentru ea, e nevoie de studiu, de curățire de patimi, de creștere în sfințenie pentru a o înțelege întrucâtva.

Din acest motiv, într-un fel înțelegem textele sfinte după un an de mers la Biserică și altfel le înțelegem după 30 de ani de slujire a Bisericii. Și, în timp, înțelegem ceva absolut important: că teologia Dumnezeieștilor Slujbe ale Bisericii e o sinteză uluitor de profundă și care necesită mii de predici pentru explicarea ei, pentru că e sinteza teologică a Dumnezeieștilor Părinți care au scris-o.

În cultul Bisericii avem o teologie concentrată, o teologie transformată în imn, aidoma cu aceea pe care o găsim în cărțile teologice ale Sfinților Părinți. Pentru că ei au pus, în cântările Bisericii, pe scurt, ceea ce în cărțile lor au vorbit pe larg. Și în imnografia ortodoxă găsim dogmele Bisericii, etosul ortodox, fragmente din Dumnezeiasca Scriptură, fragmente de predică patristică, fragmente din Viețile Sfinților, fragmente din istoria sfântă a Bisericii. Dar pentru ca să știm de unde e fragmentul cutare din cântarea cutare…trebuie să avem o bogată cunoaștere a Scripturii și a Părinților și a istoriei Bisericii. Pentru că într-o singură cântare se pot combina mai multe surse teologice și e nevoie de o viață de specializare teologică pentru a înțelege de unde e fiecare fragment imnologic în parte.

Așa că disprețuim bogăția cultului Bisericii numai dacă nu înțelegem ce ocean de cunoaștere este. Dar dacă ne apropiem cu smerenie de acest ocean de teologie sfântă, care e cultul Bisericii, atunci, pe fiecare zi, avem surprize enorme în materie de teologie.

Și după cele 10 întrebări și răspunsuri catehetice am ajuns și la Evanghelia zilei [Lc. 5, 1-11], care ne descrie momentul în care Domnul îi cheamă la apostolat pe Petros, pe Iacovos și pe Ioannis. Căci nu Apostolii au venit spre El, nu ei L-au găsit pe El, ci El i-a ales și i-a chemat pe ei, convingându-i pedagogic să Îl urmeze. Iar aici, la Lc. 5, avem modul cum i-a convins pe cei 3 să Îl urmeze…

Care este cadrul în care cei 3 Apostoli sunt chemați de Domnul ca să Îi urmeze? Mulțimea era în jurul Lui, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu [τὸν λόγον τοῦ Θεοῦ], adică predica revelatoare a Domnului, și El se afla lângă lacul Ghennisaret [παρὰ τὴν λίμνην Γεννησαρέτ] [Lc. 5, 1, BYZ]. Și una din cele două corăbii de la mal [Lc. 5, 2] era corabia lui Simon [Σίμων], viitorul Petros, iar El S-a urcat în corabia lui [Lc. 5, 3]. Și nu numai că S-a urcat în corabia lui Simon, dar Domnul i-a cerut lui Simon să o împingă puțin de la pământ, pentru că El S-a așezat în corabia lui și învăța [ἐδίδασκεν] mulțimile din corabia lui Simon [Lc. 5, 3].

Însă, prin asta, a oprit corabia pe loc…deși cei 3 viitori Apostoli erau veniți la pescuit.

Ce ne spune acest lucru despre viața Bisericii? Că noi, fiecare dintre noi, trebuie să ne facem timp pentru predica și slujirea Bisericii, chiar dacă fiecare dintre noi avem serviciul și îndatorirea noastră. Căci dacă nu ne facem timp pentru Dumnezeu, nu avem cum să aflăm ce ne trebuie în viața noastră ca să ne mântuim. Pentru că Dumnezeu vrea ca să avem timp și pentru El, pentru slujirea și închinarea în fața Lui, pentru mărturisirea Lui, și nu numai pentru lucrurile necesare vieții noastre.

Și, de aceea, Domnul i-a oprit din pescuit pe cei 3…pentru ca să asculte, dimpreună cu mulțimile, predica Lui. Căci credința vine prin auzire, prin înțelegere, prin luminarea lui Dumnezeu. Iar după ce au ascultat cu toții predica Lui, Domnul i-a zis lui Simon și celorlalți doi: „Du-o întru adânc și lăsați jos plasele voastre întru prindere [Ἐπανάγαγε εἰς τὸ βάθος, καὶ χαλάσατε τὰ δίκτυα ὑμῶν εἰς ἄγραν]!” [Lc. 5, 4, BYZ]. Căci Petros, a căruia era corabia, a primit porunca: „Du-o întru adânc!”, înspre mijlocul lacului, dar la toți trei le-a spus ca să lase în apă plasele lor, pentru ca să prindă pește.

Pentru că în Biserică e nevoie de un protos pentru Slujbe, de un conducător al Slujbei, dar protosul este unul dintre slujitori, atunci când vine vorba de a a se ruga, de a cădi, de a predica. Căci și protosul Slujbei, cât și cei dimpreună cu el, din ierarhia Bisericii, fac același lucru: slujesc lui Dumnezeu și oamenilor. Dar slujirea trebuie să se facă în bună rânduială, în pace, în cuvioșie, în bună înțelegere, cu multă evlavie și nu luându-se slujitorii Domnului la întrecere și disprețuindu-se unii pe alții.

De aceea, Domnul ne-a învățat că corabia Slujbei trebuie condusă de unul singur, pentru ca indicațiile date să fie unitare, dar că slujirea în Biserică e a întregii ierarhii bisericești. Pentru că întreaga ierarhie bisericească e datoare să prindă pește…și nu doar să se facă că slujește.

Căci dacă scopul nostru nu e acela de a-i convinge pe cei credincioși și pe cei necredincioși că viața adevărată e viața cu Dumnezeu, slujirea noastră nu are finalitate.

Degeaba facem noi Slujbe, dacă ele nu conving pe nimeni. Dar dacă Slujbele noastre conving, dacă ele atrag pe oameni la Hristos, dacă oamenii Îl vor pe Hristos euharistic, dacă se bucură și se schimbă împreună cu Dumnezeu, atunci Slujbele Bisericii și-au atins ținta. Pentru că ținta întregului cult al Bisericii e aceea de a angrena întreaga umanitate în slujirea și în comuniunea cu Dumnezeul nostru treimic. Angrenare, introducere în Biserică, care ne oferă întreaga împlinire a vieții noastre, nu numai aici, ci și veșnic.

Așadar, scopul nostru e de a vâna oameni pentru Domnul! Scopul nostru e de a prinde pești raționali în plasa predicii noastre! Pentru că noi îi convingem pe oameni să trăiască cu Dumnezeu pentru ei și nu pentru noi. Noi vrem binele oamenilor, binele lor veșnic. Și binele lor veșnic e legătura vie, continuă, neîntreruptă, veșnică cu Dumnezeu. Căci scopul predicii noastre e să îi facem pe oameni să fie intimi cu Dumnezeu, Creatorul lor și să se bucure întru El veșnic.

Adică scopul predicii, ca și al cultului Bisericii, e acela de a-i uni pe oameni cu Dumnezeu și de a-i învăța cum să crească în viața cu Dumnezeu.

Dar ca să crești în viața cu Dumnezeu trebuie să cobori în adâncul mării…cunoașterii lui Dumnezeu, adică să cobori cu totul în teologia și în slujirea și în viața cu El. Pentru că viața și teologia Bisericii sunt raționale, sunt pline de înțelegere și de înțelepciune, dar de o înțelepciune plină de slava lui Dumnezeu.

În teologie nimic nu este anapoda, nimic nu este falsificat, nimic nu este acoperit în mod gelos, ci totul e spre înțelegea omului și spre sfințirea lui, dacă el crește mereu în sfințenie și în cunoașterea lui Dumnezeu. Iar ceea ce azi ni se pare greu, mâine ni se va părea ușor. Iar dacă azi ceva ni se pare de neînțeles, mâine, cu luminarea lui Dumnezeu, ne vom bucura de înțelegeri dumnezeiești tot mai bogate, tot mai suple, tot mai înveselitoare, pentru că Dumnezeu nu doar ne luminează, ci Se și sălășluiește în noi, prin slava Lui, ajutându-ne să înțelegem toate cu mulțumire și cu recunoștință.

…Viitorii Apostoli primesc porunca să pescuiască, însă Petros Îi spune Domnului că toată noaptea s-au chinuit să prindă pește și n-au prins nimic [Lc. 5, 5]. Dar când Petros lasă plasa în apă după cuvântul Lui…ei „au prins mulțime multă de pești [συνέκλεισαν πλῆθος ἰχθύων πολύ]” [Lc. 5, 6].

Pentru că și noi tot la fel trebuie să facem: să ascultăm cuvântul Lui și să aruncăm mereu plasa după pește! Și să nu ne uităm la faptul că azi ne ascultă câțiva, iar mâine ne vor asculta foarte mulți, ci să ne uităm la cum se schimbă cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, pe care noi îl propovăduim. Căci pe noi nu ne interesează ca să ne asculte mulți…ci ca cei care ascultă să creadă în Dumnezeu și să facă voia Lui.

Pentru că se poate ca stadioane și bulevarde pline cu oameni să asculte o predică a Bisericii. Dar câți sunt cei care își schimbă viața? Câți sunt cei care își sfințesc viața? De aceea, scopul Bisericii nu e acela de a burduși Bisericile cu oameni, ci de a face din ei Sfinți ai lui Dumnezeu.

Căci Biserica are nevoie de apostoli, are nevoie de slujitori ai lui Dumnezeu, are nevoie de oameni care schimbă oameni prin cuvântul și prin viața lor, care îi umplu pe oameni de slava lui Dumnezeu care este în ei. Pentru că, în comparație cu peștii, oamenii cred și se schimbă nu pe bază de minciuni, de șiretlicuri, de rescrieri ale istoriei, ci numai pe bază de adevăr și de viață sfântă.

Căci Scriptura poate fi luată de oricine în mână și fiecare se poate erija în „propovăduitor” al ei și într-un „trimis” al lui Dumnezeu. Însă Scriptura e a Bisericii lui Hristos, a Bisericii Ortodoxe, a Bisericii care vine de la Domnul și de la Apostolii Lui și numai ea poate să o propovăduiască lumii în mod legitim, în mod duhovnicesc, în mod canonic.

Da, fiecare se poate închipui, acolo, în intimitatea lui, și poate spune și cu voce tare că e „geniu”, că e „sfânt”, că e „savant”, că e „medic”, că e „președinte de stat”, că e „apostol” al lui Dumnezeu! Însă numai cel care este…spune și adevărul. La fel e și cu Biserica: există o singură Biserică…dar mulți pretind că trăiesc în „biserici” ale lui Dumnezeu. Au dreptul să spună ce vor și să creadă ce vor…dar asta nu înseamnă că spun și cred adevărul.

Tocmai de aceea, adesea, eu accentuez faptul că există o singură Biserică…și „biserici” paralele cu Biserica. Adică pseudo-biserici, care s-au rupt de Biserică sau care au apărut cu ambiția luciferică că ele „reinventează” Biserica.

Însă cine poate „să reinventeze” Biserica, al cărei cap e Dumnezeu? Și când oare „expiră” Dumnezeu și voia Lui, de e nevoie ca noi „să upgradăm” Biserica? Și ce fel de „biserică” pot inventa oamenii? Pot ei să facă una „mai bună” decât cea coborâtă de Duhul Sfânt în Sfinții Apostoli?

Însă istoria sectelor/ a organizațiilor religioase de tot felul, care au apărut ca o parodiere sau ca o înlocuire a Bisericii, e foarte clară în datele ei: tot ce s-a creat în materie de pseudo-eclesiologie e o blasfemie la adresa lui Dumnezeu. Pseudo-bisericile și-au bătut joc de Biserică, și-au bătut joc de Scriptură, au negat cultul Bisericii și sacramentalitatea lui, adică ceea ce îi sfințește pe oameni, și au oferit „biserici” excesiv predicatoriale (unde predica e totuna cu ideologizarea cultică), cu muzică de lume, lipsite de asceză și de perspectiva curățirii de patimi, adică niște „credincioși” postmoderni, niște oameni ai lumii lor, care n-au nimic de-a face cu…Biserica lui Dumnezeu.

Pentru că Biserica nu poate fi „reînființată”, nu poate fi „revizuită” ca să fie pe placul oamenilor lumești, ci Biserica lui Dumnezeu e cea care ea îi schimbă pe oameni, prin teologia și viața ei, și nu oamenii o schimbă pe ea.

…Cei 3 au prins mulțime multă de pești…au umplut cu peștii prinși ambele corăbii [In. 5, 7]…dar Simon Petros, văzând această mare minune, „a căzut [la] genunchii lui Iisus, zicând [προσέπεσεν τοῖς γόνασιν Ἰησοῦ, λέγων]: „Doamne, ieși de la mine, că sunt om păcătos [ἔξελθε ἀπ᾽ ἐμοῦ, ὅτι ἀνὴρ ἁμαρτωλός εἰμι, Κύριε]!”.

Ce are însă minunea pescuirii îmbelșugate…cu conștiința păcătoșeniei proprii? Petros trebuia să se bucure mult că a prins pește, să Îi mulțumească politicos Domnului că i-a indicat unde să lase plasele în apă…și apoi trebuia să Îl invite să plece, pentru că el trebuie să își ducă peștii acasă. Căci, la urma urmei, Petros, Iacovos și Ioannis au prins peștii…și nu Domnul.

Adică ei ar fi trebuit să facă…ceea ce facem noi tot timpul: ne scapă Dumnezeu de la un accident, Îi mulțumim 3 minute, apoi ne vedem de ale noastre…și nu de ale Lui. Dacă ne-a dat ploaie, și noi așteptam ploaia, ne bucurăm o zi, cât a plouat…Dar dacă, poimâine, trebuie să mergem undeva și plouă, nu Îl mai băgăm în seamă pe Dumnezeu, pentru că „ne-a stricat ziua cu ploaia Lui”. Pentru că noi vrem minuni pentru noi, pentru binele nostru social…dar Dumnezeu face minuni cu noi pentru ca să ne schimbe viața și să ne facă ai Lui. Ca nu noi să mai trăim, ci El să trăiască în noi. Dar noi înțelegem minunile Lui cu noi…după cum vrem și nu după cum vrea El să le înțelegem.

Dar acum, aici, Sfântul Petros…a înțeles minunea așa cum vrea Dumnezeu ca să o înțelegem: schimbându-ne viața. Pentru că Petros și-a dat seama, deodată, că Cel care a adus peștii în plasă…e Făcătorul peștilor…și nu măiestria lui în a pescui! Căci el se chinuise toată noaptea și nu prinsese nimic. Dar când Domnul a indicat momentul și locul unde să se lase plasele în apă, atunci peștii s-au adunat acolo și abia au încăput în cele două corăbii.

Și Petros s-a simțit păcătos înaintea Lui…pentru că era om păcătos! Căci Cel care stătea înaintea Lui era fără de păcat. Iar predica Lui, mai întâi, a pregătit schimbarea lui Petros și a celorlalți doi, dar minunea pescuirii a fost cea care i-a schimbat, care i-a cutremurat, care i-a convertit, pentru că le-a arătat că, împreună cu Dumnezeu, imposibilul e posibil. Că imposibilul, împreună cu El, devine posibil.

Și prin „ieși de la mine”, Petros n-a vrut să spună același lucru cu cei din ținutul Gadarinilor [Lc. 8, 26], care „i-au cerut…să plece de la ei [ἠρώτησαν… ἀπελθεῖν ἀπ᾽ αὐτῶν]” [Lc. 8, 37, BYZ]. Căci și cei care creșteau porci, în mod ilegal, și Petros i-au cerut Domnului să plece…Dar Domnul a plecat din ținutul Gadarinilor, pentru că aceia erau insolenți, aceia doreau să scape de Cel care le adusese pagubă, pe când Petros nu se considera vrednic să stea lângă Cel de care ascultă peștii. Și de aceea, lui Petros, Domnul îi spune: „Nu te teme! De acum vei fi prinzând oameni [Μὴ φοβοῦ· ἀπὸ τοῦ νῦν ἀνθρώπους ἔσῃ ζωγρῶν]” [Lc. 5, 10, BYZ].

Nu vei mai prinde pești, ci oameni în plasa predicilor tale! Lucru pe care, ziua Cincizecimii, l-a dovedit cu prisosință: pentru că Petros a predicat și mii de oameni au crezut în Domnul datorită predicii lui.

Și ce au făcut cei 3? „Și trăgând corăbiile la pământ, lăsând toate, I-au urmat Lui [Καὶ καταγαγόντες τὰ πλοῖα ἐπὶ τὴν γῆν, ἀφέντες ἅπαντα, ἠκολούθησαν Αὐτῷ]” [Lc. 5, 11, BYZ]. Pentru că El i-a convins că este Domnul și Stăpânul a toate, Care trebuie urmat. Însă ei L-au urmat fără ca să știe…unde îi va duce El. Au aflat acest lucru pe drum, în zile la rând, de la El…după ce ei renunțaseră cu totul la viața lor de mai înainte.

Pentru că și Domnul, pe fiecare dintre noi, ne cheamă la același lucru: dacă am fost păcătoși, să nu mai fim, ci să fim oameni drepți! Căci El ne cheamă și pe noi, pe fiecare zi, să fim oameni drepți, curați, frumoși, ascultători întru toate și nu beligeranți, nu încrezători în noi înșine, nu fudulindu-ne cu ceea ce am primit și suntem, ci smerindu-ne întru toate și întru toate îmbrăcându-ne întru blândețe și întru voioșie duhovnicească.

Pentru că în noi trebuie să locuiască Dumnezeu și El să Se vadă prin noi și nu să transpară din noi și din viața noastră mentalitatea unui om de lume. Pentru că El vrea să fim ca El și nu păcătoși.

De aceea, iubiții mei, dacă vrem să ne bucurăm cu adevărat, atunci să ne bucurăm în adevăr, să ne bucurăm în curăție, în dreptate, în facerea de bine! Dacă vrem să ne bucurăm în Dumnezeu, atunci să ne bucurăm în împlinirea poruncilor Lui, care ne fac oameni sfinți și buni. Căci altfel nu suntem o bucurie reală nimănui, dacă nu suntem, mai întâi de toate, o bucurie lui Dumnezeu.

Strângem roadele acum, roadele toamnei, dar să nu uităm să dăm și celor săraci din belșugul lui Dumnezeu. Pentru că toți trebuie să ne bucurăm de ceea ce ne-a dat nouă Dumnezeu.

Așadar, să fim înțelepți și buni, îngăduitori și bucuroși întru toate! Căci Domnul e cu noi, acum și în vecii vecilor. Amin!


[1] Am început predica în ziua de 21 septembrie 2016, zi de miercuri, cer înnorat, 16 grade la ora 14.00 și am terminat-o pe 22 septembrie 2016, zi de joi, cu soare, dar 10 grade la ora 10.00.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/20/conferinta-despre-sinodul-din-creta-de-la-piatra-neamt-2016/.

Did you like this? Share it:

Previous

Parimiele lui Salomon, cap. 20, cf. LXX

Next

Predica ÎPS Serafim Joantă din data de 14 septembrie 2016

10 Comments

  1. alexandru

    Doamne ajuta!Va felicit pt noul site, pt incercati sa aduceti o cateheza ortodoxa, pt ca toti avem nevoie, fiind copii in cele ale credintei. Cu toate acestea, ma intreb unde a fost pana acum, ca marturisitor al credintei, cand tinerii nu mai viziteaza Sfanta Biserica?

    Site-ul dvs este unul politic si fariseic, nu judec ci constat faptele pt ca aici ar trebui sa fie numai invatatura crestina ortodoxa, neamestecata cu nici un fel de elemente politice, sau unioniste, care sunt minciuna.Va spun acestea intocmai ca sunteti un pastor ales de Hristos si nu eu va voi judeca, ci insusui Hristos, care ma va judeca si pe mine, precum pe dumneavoastra, dar pentru fapte, nu numai pt credinta, dar mai ales pt dragoste.

    Aceasta dragoste a dvs ar trebui sa fie atat de mare incat sa aiba semnele sfinteniei mantuitorului, caci suneti pastor, ca daruri a unui bun purtator de Dumnezeu.Daca imi puteti permite, voi incerca sa dau un raspuns la intrebarile pe care le-ati formulat nu cu trufie ci cu dragoste, cu toate ca nu am cunostinte teologice, in Duh ortodox, putand astfel evalua si dvs de ce suntem atat de rai si dezlipiti de Sf Biserica.

    imi asum aceste lucruri ca pareri personale.incep de la a7-a7.Cum au ajung oamenii sa fie sfinti?Prin marturisirea dreptei credinte in Sf Treimei. 8.De ce trebuie să mergem la Biserică, dacă noi credem în Dumnezeu și ne putem ruga și acasă?Fiindca Sf Biserica Ortodoxa marturiseste Adevarul, pt a face parte ca madulare vii si turma cugetatoare la trupul Bisericii care este Hristos, Cel ce locuieste in fiecare suflet botezat prin apa si Duh sfant. Aceasta este poarta Sf Biserici Ortodoxe. 9.Mulți cred într-o bunătate sufletească care nu are nimic de-a face cu curățirea de patimi și cu viața Bisericii. Și se întreabă de ce e nevoie de post, rugăciune, metanii, asceză, pentru că și așa ei sunt…„buni la suflet” și „fac numai bine”?Pentru ca nu toti marturisesc iubire lui Dumnezeu prin fapte ci numai prin vorbe, care este moarte, exact ca moartea sufletului produsa de pacat, care este indepartarea de Dumnezeu, si uibirea lumii cu toate desertaciunile sale. vorbresc din propriul exemplu.

    10.De ce slujbele sunt repetitive și de ce predicile sunt lipsite de noutate?Pt ca nu avem ochi sa vedem semnele timpului, si de aceea suntem fatarnici, iar multi dintre pastori nu isi mai pun sufletul pt turma.3. De ce românii au început să fie atât de indiferenți și de închiși în ei înșiși? din cauza lipsei mancarii duhovnicesti, si pacatelor noastre proprii. si inchinarea la idoli.

    4.Cum îi ajutăm noi, pe cei adormiți ai noștri, ca să se mântuiască?Cerand mila lui Dumnezeu, iertare pacatelor prin jertfa Mantuitorului, luand crucea, lepadandu-se de sine si urmand lui Hristos.

    5. De ce avem extremiști ortodocși în Romania?De ce avem ecumenisti in Romania, sa de ce nu mai avem marturisitori ai Adevarului in Romania?din pacate trecem de la o extrema la cealalta si asa ramane turma fara de pastor. dar daca marturisti atata dragoste, de ce ii prigoniti pe cei ce spun adevarul? si pt ca impietrirea inimii de cei care au ajuns farisei prigonitori, precum se stie.

    Si pe Hristos l-au numit extremist si fanatic, pt ca strica legea, idolul facuta de evrei. gasiti vreo diferenta astazi, prin faptul ca multi se inchina lumii acesteia, pt pace. care pace? pacea Mea dau voua, pacea Mea las voua, nu precum v-o da lumea ci precum v-o dau Eu. deci voi carei pace slujiti mai mult? 

    6.Unde locuiește sufletul în om?inauntrul inimii cele cuvantatoare de Dumnezeu, de-asupra inimii cele trupesti, fiind turnat si in toate madularele sale.

    Doamne ajuta si ne rugam ca Dumnezeu sa va daruiasca intelepciunea cea adevarata cu care sa ne calauziti si pe noi cei fara de stiinta, dar care cautam mantuirea si calauze care vad.

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Alexandru,

      cred că ați vrut să vorbiți despre „noua inițiativă” predicatorială, aceasta în care să am un spațiu catehetic în predicile mele! Pentru că Teologie pentru azi va împlini, pe 6 decembrie 2016…10 ani de existență. Așa că nu sunt nou venit în online…și nici platforma de față nu e nou înființată.

      Așa că, până acum, eu am fost tot aici! Scriind cărți, scriind predici, scriind articole…și dăruindu-le tuturor în mod gratuit.

      Cine însă sunteți dumneavoastră și ce ați făcut până acum? Dacă vă e teamă să vă dați până și numele, asta înseamnă că sunteți un ortodox „curajos”? Cine nu își dă numele, cine nu spune cine este, are întotdeauna ceva de ascuns…și, de obicei, oamenii își ascund nemunca, prostia, lipsa de importanță la nivel eclesial atunci când nu își dau numele, când nu vorbesc despre ei, și nu virtuțile. E corect?

      Pe platforma de față se traduc Scriptura și Sfinții Părinți, se scrie istorie și critică literară, se predică din destul…dar nu se face politică. Politică fac cei care vor să reînvie legionarismul în România și cei care, în mod faptic, se ocupă de politică.

      Și tot la fel, dacă aș fi fost fariseu (adică ahtiat după bani și după onoruri), m-aș fi dat toată ziua pe lângă cei care mi-ar fi dat onoruri și n-aș mai fi scris, pe gratis, pentru toată lumea. Nu credeți? De ce mi-aș fi „pierdut” timpul cu învățarea poporului român, dacă pe mine m-ar fi interesat parvenitismul? Iar dacă aș fi vrut să fac politică sau afaceri, m-aș fi făcut politician sau patron și nu…preot și teolog.

      Ce înseamnă unionism pentru dumneavoastră? Unirea cui cu cine?

      Da, pe toți ne va judeca Hristos! Însă El îi va judeca aspru pe cei care îi judecă în mod nedrept pe Preoții Săi.

      Mă bucur că ați încercat să răspundeți la aceleași întrebări ca și mine. Dar, dacă tot vă place să scrieți, faceți-vă și dumneavoastră un blog, spuneți cine sunteți, scrieți zilnic pe el, și după 2-3 ani de scris să îmi dați și mie de știre, ca să vin să vă critic munca! Nu ar fi așa cel mai bine? Dacă tot sunteți „în stare” să răspundeți la întrebări teologice, de ce să nu vă asumați acest lucru cu nume și prenume? Ce, vă e rușine cu cine sunteți?

      Pe Hristos Domnul, extremiștii naționaliști evrei (adică dintre farisei, cărturari, saduchei etc.) L-au numit „ecumenist”, pentru că L-au văzut mâncând cu păcătoșii și propovăduind și făcând bine străinilor de neamul lui Israil și „îndrăcit”, acuzându-L că scoate demoni „cu ajutorul” demonilor. Așa cum extremiștii ortodocși români îi numesc pe Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, adică pe Ierarhii lor, „apostați” și „îi dau anatemei”. Căci, ca și extremiștii evrei, nici extremiștii ortodocși români nu își văd lungul nasului. Adică au o prea „bună” și falsă părere despre ei înșiși, ei fiind, în marea lor majoritate, niște inși de negăsit în viața Bisericii.

      Așa că, domnule Alexandru…sau cum vă veți fi numind de fapt, părerea bună despre dumneavoastră vă va face tot mai închis în dumneavoastră înșivă și tot mai zeflemitor la adresa altora!

      Nesimțirea, obrăznicia și fanatismul nu sunt semne ale „sfințeniei”.

  2. Alexandru Moisa

    Parinte aveti dreptate in toate cele despre mine, așa este. Însă unde va este dragostea ?
    Nu ați avut dragoste a ma nedumeri dacă credeți toate aceste lucruri despre mine. Eu nu v-am judecat, ci însăși faptele Dvs. Ceea ce scrieți. Ați deviat de la subiect, si nu ați răspuns ce părere aveți.
    Cât despre nume, v-am dat numele de botez, asta este de ajuns pt judecata lui Hristos. Domnul nostru Iisus Hristos a fost ecumenist? nu cred. Ecumenismul este spre slava lumii, HRISTOS SPRE SLAVA TARALUI a propovăduit, sau nu este așa?
    Dacă v-ați simtit criticat sa ma iertati, nu a fost intenția aceasta. Eu am judecat faptul săvârșit. Porunca Mântuitorului: după faptele lor ii veți cunoaște. Dar rămâneați la subiect va rog. Dacă merge totul in polemica nu este spre slava lui Dumnezeu. Vorbiți-mi mai bine despre Hristos, sau cum a fost lucrarea Duhului Sfânt in Creta, sau despre mantuirea celor ce sunt in afara Sf Biserici al lui Hristos. Art6
    Sau cum cred cei ce au semnat in creta ca Biserica ar fi doar ierarhii ART 22.
    Aștept sa îmi răspundeți cu ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
    Cu dragoste in Adevăr si cu multă necunoștință
    Alexandru Moisa

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Alexandru Moisa,

      numele dumneavoastră nu îmi spune nimic! Adică nu știu cine sunteți…până când nu mă duceți undeva online, într-un blog/ sait/ canal de comunicare al dumneavoastră, ca să văd cum gândiți și ce lucrați.

      Iar dragostea mea, față de dumneavoastră, se exprimă prin faptul că…vreau să comunic cu dumneavoastră.

      Da, extremiștii evrei L-au numit pe Domnul, în termenii de azi, „ecumenist”. Păi ce înseamnă „ecumenist” pentru extremiștii de azi? Un om care vorbește cu cei de altă credință, adică cu păcătoșii, cu ereticii. Iar Domnul asta făcea, stătea de vorbă cu păcătoșii de vameși, cu desfrânatele, îi vindeca pe cei de altă credință și de alt neam…și pentru naționaliștii evrei El și Apostolii Lui erau ce sunt „ecumeniștii” pentru extremiștii de azi.

      Dar, la cât de „descurcăreț” ați vrut să păreți în fața mea, arătându-mi că știți „să răspundeți” teologic…nu cred că vă interesează „răspunsuri”. Pe dumneavoastră vă interesează să păreți „interesant” în fața mea.

  3. Alexandru Moisa

    Dumneavoastră judecați. Eu v-am întrebat lucruri duhovnicești iar dumneavoastră nu mi-ați răspuns. Va mulțumesc. tocmai aici sta stâlpul si idolul ecumenismului, aducerea păcătoșilor la credința spune-ți Dvs, ca următor al lui Hristos, si este bine. Dar aceasta este voința proprie si nu a lui Dumnezeu. Din cauza nepocaintei noastre nu vin ceilalți la credința. Așa ca prin ecumenism desființați crucea, căci nu faceți voia lui Dumnezeu, ci una din celelalte doua voi! Așa ca întâi prin pocăință sa ne rugam lui Dumnezeu si sa ne vindece, apoi văzând ceilalți faptele noastre, sa dea slava lui Dumnezeu!
    Dacă desființăm crucea si lăsam pocăință nu facem voia lui Dumnezeu?
    Dvs credeți ca nu ar veni ceilalți la credința dacă noi am îndeplini poruncile iubirii? Dar sa le îndeplinim in ordine: 1. Dacă I-l vom iubi pe Dumnezeu cu tot sufletul nostru , cu toată inima si din tot cugetul, am avea dragoste si pt aproapele, cu măsura data fiecăruia, adică cea pentru mântuire.
    Va rog sa ma iertati dar sunt străin Teologiei si un mare păcătos.

    Cu dragoste in Hristos,

    Alexandru rob al lui Dumnezeu

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Alexandru,

      ca să mă întrebați lucruri duhovnicești, trebuie să fiți duhovnicesc! Numai că dumneavoastră sunteți un extremist disprețuitor, care doriți să păreți „duhovnicesc” și care cereți să fiți „respectat”, când nu respectați oamenii.

      Eu nu pledez pentru ideologiile ecumenismului, ci pentru dialogul dintre ortodocși și eterodocși, pentru ca să ne cunoaștem reciproc. Pentru că Biserica asta face tot timpul: e deschisă spre dialog și spre întrajutorarea tuturor.

      Și Biserica a învățat acest lucru de la Domnul, Care a vorbit cu toți cei pe care i-a întâlnit.

      Ca să vorbiți credibil, în fața mea, despre asumarea Crucii, trebuie să îmi spuneți ce meserie aveți și ce faceți zilnic pentru Biserica lui Dumnezeu și pentru oameni. Dacă nu îmi dați mărturii despre viața dumneavoastră…nu aveți nicio credibilitate.

      Finalul comentariului nu vă face să păreți „smerit”…ci doar diletant.

      Am văzut mulți ca dumneavoastră, care confundă citirile teologice…cu „propria lor gândire și viață”. Însă acest lucru nu îi ajută…și nu vă ajută.

      Pentru că sunteți realmente smerit când găsiți ceva bun în discuția cu toți oamenii…și nu doar cu cei care vă împărtășesc fanatismul.

      • Alexandru

        Doamne ajuta Parinte!
        Insist pe subiect, din trei răspunsuri încă nu a-ți atins nici un punct din discuție, eu ce pot sa zic? Iar este adevărat nu sunt smerit, tot ceea ce Spune-ți despre mine este adevărat. Cu toate acestea ați evitat subiectul, judecând după înfățișare. Doamne ajuta!

        • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

          Domnule Alexandru,

          noi doi nu avem un dialog! Dialogul e când dumneavoastră mă respectați, eu vă respect și accept să vă răspund la întrebări.

          Noi avem o polemică…amiabilă, dumneavoastră venind astăzi din senin, fără să vă cunosc și, după ce m-ați ironizat…mi-ați pus întrebări.

          Așa că nu aveți ce aștepta de la mine…atâta timp cât ați venit ca să vă bateți joc de mine…

  4. Calin Zsoldos

    Sarut dreapta, parinte!

    Va multumesc pentru aceasta predica si totodata apreciez si noua initiativa, acea de a ne hrani duhovniceste pe fiecare dintre noi (oricum prin predicile dumneavoastra acest lucru il faceti dintotdeauna). Bunul Dumnezeu sa va rasplateasca pentru milostenia sufleteasca aratata!

    Doamne, ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos pentru așteptările dumneavoastră binecuvântate, Domnule Călin Zsoldos, și nădăjduiesc să pot să vă ajut întru câtva, pe dumneavoastră și pe toți cei care aveți nevoie de sfătuire duhovnicească și de răspunsuri teologice!

      Vă doresc numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén