Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [42]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a.

***

P. P.  Panaitescu afirmă că traducerea Liturghierului coresian a fost imediat anterioară tipăririi lui şi că nu a folosit alte traduceri, nici ale Psaltirii, nici ale Evangheliei[1]. Ar fi vorba deci, despre o traducere efectuată la comandă şi ca urmare a unui deziderat spontan, ceea ce ar îndreptăţi teoria reformată (deşi Panaitescu nu este adeptul ei).

Al. Mareş demonstrează însă că traducătorul a folosit şi alte texte, tipărite anterior, între care Catehismul (Întrebare creştinească), din care a preluat rugăciunea Tatăl nostru şi Crezul, şi Molitvenicul, cu care are în comun textul Psalmului 50 şi al rugăciunii Împărate ceresc.

Dar acest traducător nu a folosit numai tipărituri coresiene, ci şi texte mai vechi, manuscrise ale Psaltirilor rotacizante, mai ales cel al Psaltirii Scheiene, existând şi asemănări între Liturghierul din 1570 şi Psaltirea din acelaşi an, precum şi cu ediţiile următoare ale Psaltirii, din 1577 şi 1588[2].

Acest lucru vine să dovedească faptul că, în ciuda impulsurilor reformate, traducerile coresiene nu s-au putut face decât pe baza unor texte mai vechi, indiscutabil ortodoxe – pentru că altele nu aveau cum să existe – pe care traducătorul (sau traducătorii) le-a consultat, pentru a nu se înşela în privinţa transpunerii textului, chiar dacă nu a dispus de cărţi integrale în româneşte, pentru toate obiectivele tipografice.

Suntem de părere că învăţăturile protestante infiltrate în unele texte coresiene, nu pot apărea decât ca nişte modificări şi adaosuri ulterioare, revizuiri după ce s-a făcut traducerea; sau, în cazul în care traducătorul a avut el însuşi convingeri reformate, a făcut aceste modificări pe măsură ce a efectuat traducerea, cercetând însă, sensul, mai întâi în cărţile vechi – acolo unde a dispus de materialul necesar.

Căci, după cum am mai spus, în ceea ce priveşte textele liturgice şi de slujbă, se poate foarte bine să fi existat antecedente în ce priveşte traducerea lor, măcar a unor fragmente (poate chiar mai multe decât cele depistate până în prezent), pentru uzul neapărat al preoţilor ortodocşi.

Textul tipărit de Coresi nu este originalul traducerii, ci o variantă ulterioară, revizuită[3]. Spre această concluzie ne poartă existenţa în text a două straturi de limbă, unul al traducătorului şi altul al revizorului.

Analizând aceste straturi lingvistice, Mareş a ajuns la concluzia că traducătorul provenea din zona Banat-Hunedoara sau Transilvania centrală[4]. (În ceea ce priveşte revizorul, el ar putea fi Coresi sau însuşi episcopul calvin Pavel Tordaşi, care se pare că s-a aflat la Braşov, tocmai în scopul de a urmări activitatea de tipărire a Liturghierului şi Psaltirii.)

Şi tot el semnalează existenţa unui element comun la trei dintre tipăriturile coresiene, şi anume Cazania I, Molitvenicul şi Liturghierul, element care constă în formula „har dăm”, specifică protestanţilor şi care este un calc după limba maghiară şi nu traduce exact termenul blagodarim din originalul slavon[5].

Acest fapt vine în sprijinul ipotezei că şi Liturghierul este o carte tradusă şi tipărită datorită presiunilor reformate, chiar dacă revizorul a renunţat la a mai opera imixtiuni în text, de ordin dogmatic şi confesional.

Trebuie să recunoaştem că transpunerea în română şi tipărirea Liturghierului din 1570, de către Coresi, nu s-a făcut din iniţiativă ortodoxă, ci reformată, chiar dacă traducătorul a folosit texte ortodoxe (în slavă şi în română) şi chiar dacă şi în sânul Bisericii Ortodoxe exista dorinţa de a avea slujba în limba română, pentru a o putea înţelege, dorinţă ilustrată de cele câteva fragmente descoperite în româneşte şi care arată că acest fapt era o necesitate internă.

Dacă traducerea slujbei nu ar fi fost şi o necesitate internă, ci numai un deziderat politic şi confesional extern, atunci acest fenomen (al traducerilor) ar fi rămas cu totul izolat şi nu s-ar fi propagat în timp. Exemplul lui Coresi nu ar mai fi fost reluat niciodată. Presiunea reformată nu a făcut decât să grăbească un deziderat intern care, mai devreme sau mai târziu, s-ar fi îndeplinit oricum.

Lucian Blaga admira puterea de selecţie a românilor, în privinţa lucrurilor care se insinuau ca influenţe străine, amintind de „încercările insistente şi fără de noroc din secolul al XVI-lea ale Reformei din Ardeal de a cuceri preoţimea şi ţărănimea românească.

Poporului românesc i-au surâs desigur diverse avantaje sociale şi economice, totuşi românii ortodocşi s-au împotrivit chemării. Singurul lucru încuviinţat primitor, ca rezultat al invitaţiilor pre-reformatoare şi reformatoare, a fost introducerea, ca la un obştesc semnal, a limbii româneşti în Biserica Ortodoxă, în locul slavonei sacre (…). Ce uimitoare putere de selecţie organică, faţă de valvârtejul ideilor inovatoare din acel tulburător veac al istoriei ardelene!”[6].

Vom vedea la timpul potrivit că atât Dosoftei, cât şi Antim Ivireanul, au tradus cărţile de slujbă nu pentru a se integra mişcării de „contra-reformă”, iscată – ca răspuns la atacurile protestante – în cadrul Bisericii Ortodoxe, ci mai degrabă datorită conştiinţei lor, îndurerate de starea în care se afla poporul creştin şi chiar preoţii, adânciţi în neştiinţă şi neavând cărţi în limba lor, pentru uşurarea învăţăturii. Dosoftei – preluat apoi de Antim Ivireanul – aducea, ca motiv al traducerii Liturghierului, faptul că armenii şi sirienii au slujba în limba lor.

La rândul său, mitropolitul Antim a deplâns, în mai multe rânduri, faptul că „omul carele nu ştie carte ca să citească Sfânta Scriptură şi cărţile Besericii noastre şi sfintele pravile, au de nu să va învăţa de la alţii care le ştiu, să asamână cu dobitoacele cele necuvântăreţe carele nu ştiu ce fac de vreme ce n-au minte…”[7] (Învăţătură pre scurt pentru taina pocăinţii) şi că, „între celelalte scârbe ce am, de mă rănesc la inimă, iaste aceasta cea mai grea de mă întristez şi mă mâhnesc mai mult, că văz între preoţii miei atâta prostie, atâta neînvăţătură şi atâta nedumireală, cât cunosc că nu puteţi face vreun ajutoriu sau vreun folos ticăloasei turme” [8] (Învăţătură Bisericească).

El nu a scris şi nu a tradus ca să polemizeze, ci „pentru acea multă prostie a voastră şi neştiinţă la sfânta carte, m-am îndemnat, fiind cuprins de frica dumnezeiască…”[9].

Astfel, „precedentul Coresi” nu este decât un ajutor binevenit (deşi a rezultat din ceva ce se dorea a fi un rău împotriva Ortodoxiei şi care i-a făcut mai degrabă un bine, exceptând cărţile care au fost modificate dogmatic), pentru traducătorii de mai târziu.

Aceştia nu au acţionat însă numai datorită împrejurărilor nefavorabile – iscate din exterior –, sau a unor necesităţi de emancipare, care i-ar fi silit la acest gest, ci mai mult din cauza motivelor arătate mai sus, în speţă, a neînţelegerii şi necunoaşterii cărţilor sfinte, necunoaştere datorată, în parte, şi lipsei unor traduceri în româneşte a textelor respective.

II. 6. 3. Etapa naţionalizării cultului realizată de Dosoftei

Începând din secolele XVI-XVII, nevoia unor traduceri ale slujbelor, integrale şi autorizate de Biserica Ortodoxă, s-a făcut tot mai resimţită în Ţările Române. După mărturiile unui călător străin în ţările noastre (arhidiaconul Paul de Alep, însoţitor al patriarhului Macarie de Antiohia), domnitorul Moldovei Vasile Lupu a poruncit imprimarea de cărţi în româneşte, deoarece credincioşii nu mai înţelegeau slavona[10].

Însă atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, în vremea domnitorilor Vasile Lupu şi Matei Basarab, se cânta la slujbă responsiv, în două limbi, în strana dreaptă în greceşte şi în strana stângă în româneşte, după mărturia aceluiaşi Paul de Alep[11]. Ceea ce înseamnă că şi în Moldova, şi în Ţara Românească, se introdusese limba română în Biserică, în timpul acestor domnitori.

După Coresi, mitropolitul Dosoftei al Moldovei face marele pas – cu autoritatea sa de înalt ierarh, de această dată – de a traduce şi a tipări în limba română, mai întâi Liturghierul şi apoi Molitvenicul.

Dosoftei a stat, în tinereţea lui, în preajma lui Varlaam, lângă care a ucenicit, „pregătindu-se cu grijă în vederea uriaşei opere de traducere în limba română a unor importante texte religioase şi chiar laice…”[12].

Între operele traduse şi tipărite de Dosoftei, se numără Psaltire a svântului proroc David (Uniev, 1673) sau Psaltirea în versuri, prin care el „întemeiază limbajul poetic românesc”[13], Dumnezăiască Liturghie (Iaşi, 1679), Psaltirea de-nţăles a svântului împărat proroc David sau Psaltirea slavo-română (Iaşi, 1680), Molitvenicul de-nţăles (Iaşi, 1681), Viaţa şi petrecerea Sfinţilor (Iaşi, trei volume, 1682, 1683, 1686), din nou Liturghierul din 1679 (în 1683, deoarece ediţia anterioară se epuizase), Parimiile de preste an (1683).

Dosoftei a încercat şi tipărirea unui Octoih în româneşte şi a avut un rol important în traducerea Bibliei de la Bucureşti (1688), deoarece a revizuit varianta lui Nicolae Milescu, a Vechiului Testament. Am enumerat aceste merite ale mitropolitului Moldovei, pentru a ne putea da seama mai bine de personalitatea celui ce a transpus Liturghierul şi Molitvenicul în româneşte şi pentru a înţelege marea sa experienţă în ceea ce priveşte traducerea şi folosirea limbii române literare.

---

[1] Cf. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 163.

[2] Cf. Al. Mareş, op. cit., p. 26-32.

[3] Cf. Idem, p. 37. [4] Idem, p. 39. [5] Idem, p. 41.

[6] Lucian Blaga, Trilogia culturii II. Spaţiul mioritic, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 56.

[7] Opere, p. 350.

[8] Idem, p. 366. [9] Ibidem.

[10] Vezi Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, partea I, Paul de Alep, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 46

[11] Idem, p. 63, 111, 129, 138. Astfel, la Mănăstirea Galata din Moldova, în prezenţa lui Vasile Lupu şi a suitei sale, „în absida din dreapta, ei [copiii de casă de la curte] cântau greceşte şi în cea din stânga, pe româneşte. (…) După litania rostită de diacon, ei au psalmodiat de mai multe ori alternativ: Doamne miluieşte.” (p. 63).

În Biserica Domnească de la Târgovişte, fiind de faţă Matei Basarab, „cântăreţii <=dascălii> cântau în afara <altarului>, unul din coruri <cântând> în limba română şi celălalt în limba greacă.” (p. 111). La Sf. Liturghie a Învierii, în anul 1654 (cu două săptămâni înainte de moartea lui Matei Basarab), „un cor [cânta] pe greceşte [canonul Învierii] şi  <celălalt> cor pe româneşte.” (p. 129) La fel, la înmormântarea lui Matei Basarab, „un cor cânta (în limba) greacă şi celălalt <cânta în limba> română” canonul Paştelui  (p. 138).

[12] Al. Andriescu, în studiu introductiv la: Dosoftei, Opere 1 (versuri), ed. critică de N. A. Ursu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. XIII.

[13] Idem, p. XVI.