Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a.

***

Când a tipărit prima dată Dumnezăiasă Liturghie – a cărei tălmăcire nu a devansat, credem, prea mult, anul tipăririi – Dosoftei avea deja experienţa altor cărţi, între care, mai ales, cea a traducerii şi versificării Psaltirii. Pe lângă acestea era un mare erudit, având „cunoştinţe întinse de retorică, poetică, teologie dogmatică şi deprinderea mai multor limbi străine”[1]. Ştia foarte bine, în afară de română, latina, greaca şi polona.

Era o conştiinţă profundă, având un mare simţ al responsabilităţii şi al datoriei, la fel ca şi Antim Ivireanul puţin mai târziu. Dumnezăiască Liturghie, cuprinzând cele trei Sfinte Liturghii, ale Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigorie Dialogul, este primul Liturghier românesc, autorizat de către Biserica Ortodoxă, prin însăşi persoana înaltului ierarh, care a iniţiat acest demers teologic şi literar.

În prefaţă, Dosoftei scrie – ca şi Varlaam în Cazanie – un Cuvânt depreună cătră toată seminţia rumânească, în care se spune: „Din cât S-au îndurat Dumnezău de ne-au dăruit mila Sa, dăruim şi noi acmu deodată acest dar limbii rumâneşti, Sfânta Liturghie, scoasă pre limbă rumânească de pre elinească, de lauda lui Dumnezău să-nţeleagă toţ carii nu-nţăleg sârbeşte sau elineşte. Carea priimind ca un odor cel mai scump ceresc, pre Dumnezău să lăudaţ, şi pre noi la sfânta rugă nu uitareţ, şi fiţ sănătoş”[2].

Cu aproape aceleaşi cuvinte prefaţase şi Varlaam Cazania sa, numind-o tot „dar limbii romăneşti, carte pre limba romănească” şi „odor ceresc”[3].  Acest lucru ni se pare a fi nu o lipsă de inspiraţie a lui Dosoftei, ci un gest de smerenie faţă de învăţătorul său, în acelaşi timp un omagiu adus eforturilor aceluia.

Ca şi Varlaam, Dosoftei avea convingerea că a tradus un „odor ceresc”, o carte dumnezeiască, adică, făcând astfel un „dar limbii rumâneşti”. El spune chiar „odor cel mai scump ceresc”, ceea ce demonstrează că era perfect conştient de importanţa demersului său teologic.

Ca argument pentru gestul său, Dosoftei aduce „întrebările canonice ale Preasfântului Patriarh al Alexandriei, domnul Marcu şi răspunsurile la ele ale Preasfinţitului Teodor Valsamon”[4] (argument reluat, după cum vom vedea, de Antim Ivireanul), în care se spune că „cei ce sunt cu adevărat ortodocşi şi dacă vor fi cu totul nepărtinitori limbii greceşti, să slujească pre limba lor Sfânta Liturghie”[5].

În 1680, când tipăreşte Psaltirea de-nţăles, Dosoftei adaugă (urmând lui Coresi), pentru a-şi motiva demersul, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Ce în Beserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea mea să grăiesc, ca şi pre alţii să învăţ, decât zece mii de cuvinte într-o altă limbă”[6].

Ba chiar îl aminteşte pe Ptolemeu – datorită căruia avem Septuaginta – spunând: „Grădină încuiată şi fântână pecetluită de dânsele de-amândouă ce folosu-i? precum scrie acela marele şi vestitul Potolomei”[7] către învățații din Ierusalim, cerându-le traducători, după relatarea Sfântului Epifanie al Salaminei[8].

Deoarece prima ediţie din 1679 s-a epuizat repede, Dosoftei a mai tipărit o a doua ediţie a Liturghierului în 1683, de această dată având şi binecuvântarea patriarhului Partenie al Alexandriei. Traducerea slujbei în româneşte nu mai era, în aceste condiţii, un deziderat străin şi nu se mai făcea la presiuni externe. Mitropolitul Dosoftei răspundea unei nevoi stringente, din Biserica Ortodoxă Română.

„Înţelegerea corectă a «tainelor Svintei Beserici» – zice el în Molitvenic de-nţăles (Iaşi, 1681) – netezeşte calea spre «spăsenie»”[9]. Cărţile de slujbă în româneşte erau deci necesare pentru mântuirea credincioşilor, a masei mari care nu cunoştea greaca sau slavona. Această dorinţă, de a avea slujba în limba română, nu era una recentă, dar acum se creaseră toate premizele pentru a se împlini.

În plus, „a fost nevoie de aşezarea în jilţurile mitropolitane ale Moldovei şi Ungrovlahiei a unor prelaţi, mari cărturari şi mari scriitori, totodată, ca Dosoftei şi Antim Ivireanul (…) care să dea supremului act al naţionalizării cultului girul înaltei lor autorităţi ecleziastice şi harul neasemuit al întemeietorilor”[10].

Dacă Dosoftei „era animat, verosimil, de gândul de a transpune în româneşte toate cărţile necesare slujirii”[11], activitatea, în acelaşi sens, a lui Antim Ivireanul este complementară şi cu adevărat prodigioasă.

II. 6. 4. Desăvârşirea procesului de naţionalizare a cultului prin Antim Ivireanul

După 1690 – când prezenţa lui este atestată în mod sigur în Ţara Românească – Antim Ivireanul a tipărit la Bucureşti Evangheliarul greco-român (1693) şi Psaltirea românească (1694) – pentru prima dată în româneşte cu psalmii împărţiţi pe catisme – iar la Snagov a imprimat, tot în română, un Evangheliar (1697, „cea mai artistică impresie a acelor zile”[12]) şi Acatistul Maicii Domnului.

Şi tot la Snagov, ca o dovadă a faptului că limba slavonă căzuse în desuetudine şi nu mai era cunoscută de majoritatea populaţiei (o realitate destul de veche, la această oră), egumenul (pe atunci) Antim Ivireanul, tipărea în 1697, o „Gramatică” slavonească, a lui Meletie Smotriţki, motivând că în besericile dumnezeieşti noi ne-am obicinuit a ceti slavoneşte. Dar necunoscând această limbă, care ne este streină, nu a noastră, putem de multe ori să cădem în greşeli [13].

Trebuie menţionat, ca o paranteză necesară, că între 1691 şi 1702, episcopul Mitrofan încearcă, la Buzău, prin tipăriturile sale, ca fost ucenic al mitropolitului Dosoftei al Moldovei, să facă să înainteze oarecum procesul de românizare a cultului.

Astfel, el face să vadă lumina tiparului Triodul slavo-român (1697), Mineele în 12 volume (1698), Evhologhionu adecă Molitvenicu (1699), Octoihu şi iar Triodion (1700), Penticostarion (1701), Psaltirea (1701). Însă Mitrofan „a fost silit să urmeze pilda mitropolitului Teodosie, punând în româneşte numai rânduielile de tipic, sinaxarele şi paremiile – traduse din greceşte – în cărţile de slujbă pe care le-a tipărit el la Episcopia Buzăului, iar cântările şi rugăciunile lăsându-le în limba slavonă.

Totuşi, episcopul Mitrofan a tipărit în româneşte, după cum vom vedea, unele rugăciuni, partea citită din Sfânta Scriptură (Apostolul şi Evanghelia) şi unele ectenii (mari şi mici), în majoritatea cărţilor de ritual, fără să o spună în prefeţele sau în tabla de materii a cărţilor respective”[14].

Programul tipografic al lui Antim este, încă din primii ani, foarte îndrăzneţ. În 1703, reîntorcându-se la Bucureşti, a făcut să vadă lumina tiparului un Ceaslov slavo-român şi prima ediţie muntenească a Noului Testament, reproducând textul Bibliei din 1688, care, la rândul său, era textul Noului Testament de la Bălgrad (1648), revizuit de Radu şi Şerban Greceanu.

Odată cu numirea sa ca episcop la Râmnic, începe, cu adevărat, opera lui Antim Ivireanul, de traducere şi tipărire a cărţilor de slujbă. În 1705, cu sprijinul material al lui Mihai Cantacuzino, el imprimă un Antologhion, adecă Floarea Cuvintelor, care cuprinde în sine toată slujba ce i se cuvine lui a Sfintei Biserici, preste tot anul, acum întâiu într-acest chip tipărit şi aşezat după cel grecesc, pentru strană.

Un an mai târziu, apare un Octoih şi Slujba Adormirii Maicii Domnului, ambele în variantă slavo-română, în româneşte fiind doar indicaţiile tipiconale, textele biblice şi cel reprodus din Minei, în cazul Slujbei Adormirii; va mai trece încă foarte puţin timp, până când va birui limba română, prin traducerea şi a acestor cărţi.

Anul 1706 marchează, însă, o victorie de proporţii, prin tipărirea unei cărţi în două volume, cu titlul Euhologhion, adecă Molitvenic, acum întâiu într-acesta chip tipărit şi aşezat după rânduiala celui grecesc (…) prin osteneala şi cu toată cheltuiala iubitoriului de Dumnezeu chir Anthim Ivireanul, episcopul Râmnicului. Erau primul Liturghier şi primul Molitfelnic din Ţara Românească, traduse şi tipărite de el în româneşte!

Fiind încă episcop, Antim oferea credincioşilor români traducerea Liturghierului şi a Molitvenicului, cărţile esenţiale ale slujbei, ajutându-i astfel să depăşească barierele lingvistice, în înţelegerea cultului lor. Gabriel Ştrempel afirmă că această carte a fost difuzată „în toată Ţara Românească”[15].

Iar în preambulul cărţii aduce aceleaşi argumente ca şi înaintaşul său din Moldova, mitropolitul Dosoftei, pentru traducerea slujbei în limba română, şi anume cuvintele Sfântului Apostol Pavel de la I Cor. 14, 6, 19 – „Iată acum, fraţilor de voi veni către voiu cu limbi grăind, ce voiu folosi voao, de nu voiu grăi voao întru descoperire, au întru înţelegere, au întru prorocie, au întru învăţătură? (…) În Beserică voesc cinci cuvinte a grăi cu înţeles, ca şi pre alţii să-i învăţ, decât zece mii de cuvinte în limbă streină”[16] –, precum şi întrebările canonice ale Sfântului Marcu al Alexandriei şi răspunsurile Sfântului Theodor Valsamon al Antiohiei, în care se stabileşte: „(…) carii sunt pravoslavnici în toate, de nu vor şti limba elinească, să slujească în limba lor, având tălmăcite sfintele rugăciuni asemene celor elineşti”[17].

Prin aceste traduceri şi tipărituri, Antim depăşeşte teama predecesorului său, mitropolitul Theodosie Veştemeanu – care tipărise un Liturghier slavon în 1680, declarând în prefaţă că nu a îndrăznit şi nu a cutezat a aşeza slujba pe româneşte –‚ cât şi interdicţia „hipermitropolitului” (după N. Iorga) Dosithei al Ierusalimului, care, în 1699, îi indica noului arhiereu transilvănean Atanasie – cel ce avea să semneze uniaţia – să nu slujească în română, ci numai în slavonă sau greacă (dar în Ardeal, atât catolicii, cât mai ales protestanţii, făcuseră din naţionalizarea cultului ortodox un tertip pentru atragerea populaţiei româneşti de partea lor, astfel încât interdicţia lui Dosithei nu mai apare atât de blamabilă).


[1] Idem, p. X.

[2] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie, ed. cit., p. 5-6.

[3] Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 3.

[4] Dosoftei, Dumnezăiască Liturghie, ed. cit., p. 9.

[5] Idem, p. 10-11.

[6] Dosoftei,  Opere, op. cit., p. XVII.

[7] Ibidem.

[8] „Regele Ptolemeu, învățaților evlavioși de la Ierusalim: multă bucurie! Ce folos să găsești în comoara ascunsă și în izvorul pecetluit? [Cânt. 4, 12]. Așa stă treaba cu cărțile pe care le-am primit de la voi. Pentru că noi nu suntem în stare să citim acele lucruri pe care le-am primit de la voi, fapt pentru care nu ne sunt de niciun folos. Ci consimțiți dar să ne trimiteți nouă traducători dintre oamenii voștri, tineri care au fost intruiți, în mod special, în ambele limbi, și în cea ebraică și în cea greacă”, cf. Tratatul Sfântului Epifanie, Episcopul cetății Constanția din Cipru, despre măsuri și greutăți și numere și alte lucruri care sunt în Dumnezeieștile Scripturi, 11. Acest tratat a fost tradus în română de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/07/16/sfantul-epifanie-al-salaminei-despre-masuri-si-greutati-2010/.

[9] Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Dosoftei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1997, p. 159.

[10] Idem, p. 156. [11] Idem, p. 154.

[12] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 99.

[13] Opere, p. 404.

[14] Cf. Magistrand Turcu Nicolae, Viaţa şi activitatea cultural-tipografică a episcopului Mitrofan al Buzăului, op. cit., p. 288.

[15] Gabriel Ştrempel, op. cit., 150.

[16] *** Evhologhion adecă Molitvenic, 1706, op. cit., f. 2r.

[17] Ibidem.

Did you like this? Share it: