Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [44]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a.

***

În prefaţa-dedicaţie a lui Mihai Ştefanovici (reprodusă în ambele volume), din care am mai citat, în capitolele anterioare, şi alte fragmente, acesta scrie, omagiindu-şi maestrul şi părintele duhovnicesc:

Iar să las ceale nu de toţi văzute şi pricepute, ci numai să zic de ceale în tot locul (au şi în toată lumea) cunoscute ale tale osteneale şi iscusite cărţi, şi roade sufleteşti pentru strâns ale Scripturii Sfinte, câte cu a mării sale cheltuială, câte cu a iubirei tale de Dumnezeu.

Şi precum acel înţelept Iosif au umplut eghipteneştile jitniţe de hrana vieţii trupeşti, aşa şi iubirea ta de Dumnezeu ai umplut sfintele şi dumnezeeştile Beseareci ale ţării noastre de hrana vieţii sufleteşti. Şi ce zic numai ale ţării noastre? (…)…şi acum, după învrednicirea şi alegerea lui Dumnezeu şi a clirosului ţării noastre la stepena arhieriei şi a păstoriei Dumnezeieştilor Besearici a eparhiei aceştiia a Episcopiei Râmnicului  suindu-te, n-ai încetat a (nu) lua aminte, ci neadormitul ochiu al minţii tale (subl. n.), spre cercetarea şi luminarea Sfintelor Besearici şi a pravoslavnicului norod ce-ţi iaste încredinţat, ci din dumnezeiasca râvnă ai fost pornit, ca şi această folositoare de suflete carte ce să numeaşte Molitvenic, la lumină în limba noastră rumânească să o scoţi pentru folosul de obşte.

Socotind iubirea ta de Dumnezeu cum că alalte toate ce s-au scos rumâneaşte până acum, spre trebuinţa preoţilor şi norodului, au fost de folos foarte, iară încă şi aceasta mai tare ai socotit a fi [de folos], căci nu ca alte cărţi beseariceşti iaste a sluji în vremi rânduite, ci putem zice în tot ceasul, căriia lauda şi vredniciia îi iaste mare, având într-însa cuprindere de lucruri minunate, carele cei înţelepţi pravoslavnici socotindu-le vor vedea şi vor pricepe…(…) A treia, cuprinde într-însa toată slujba vieţii omului pravoslavnic carele pohteşte şi va trăi creştineşte, din ceasul naşterii pănă în ceasul morţi, şi pănă la îngropăciune, încă şi după îngropăciune.

Carea cum zic aceasta socotind-o cu toată cheltuiala iubirii tale de Dumnezeu, încă şi cu îndireptarea cuvintelor de pe grecie în limba noastră ai nevoit şi ai făcut multă osteneală de o ai aşăzat şi încă câte nu s-au aflat mai de nainte scoase rumâneaşte de iznoavă [din nou] le-ai tălmăcit (subl. n.), şi aşa precum să veade întocmit cum şi mai sus am zis, toată cheltuiala puind, poruncit-ai mie, nevrednicului tău ucenic, de o am tipărit.

Pentru aceasta dară, ca ale tale dintru ale tale (aluzie la o formulă liturgică binecunoscută, prin care se face trimitere la Liturghierul care se află în primul volum – n.n.) iubirei tale de Dumnezeu o aduc şi o închin, ca celuia ce cu cuviinţă şi cu dragoste iaste (acelaşi fel de aluzie – n.n.), pentru că şi sădirea roadei a acestuiaşi meşterşug dinceput pănă la sfârşit îmi iaste de la iubirea ta de Dumnezeu…[1].

Considerăm că  recunoştinţa lui Mihai Ştefanovici faţă de Antim nu era una prefăcută, ci acesta avea toate motivele să simtă astfel, întrucât acesta îi fusese învăţător atât în cele spirituale, sufleteşti, cât şi în cele practice, căci „Antim, spre deosebire de mulţi alţii, nu ţinea sub lacăte taina meşteşugului”[2] tipografic, ci o împărtăşea celor dornici de instruire, cu bogată mărinimie şi cu mare dorinţă de înaintare culturală a întregului neam pe care îl adoptase şi care îl adoptase, la rândul său.

Semnatarul acestei prefeţe nu recurge în mod întâmplător la asemănarea lui Antim cu Sf. Iosif, pentru că, în afară de amănuntele biografice comune pe care el le-a pus în evidenţă – în mod providenţial, credem noi, căci în felul acesta am aflat unele detalii semnificative şi confirmări ale unor informaţii, precum cea despre robie, care nu mai pot fi astfel descalificate –, miza sa era extrem de mare, anume aceea de a justifica traducerea şi tipărirea Molitfelnicului şi a Liturghierului în limba română, pentru prima dată în Ţara Românească.

Acest act fundamental fusese, iată, îndeplinit de o personalitate ecleziastică ce de-abia înaintase în treapta de episcop şi care, pe deasupra, nici măcar nu era român la origine. De aceea, prefaţa-dedicaţie a lui Mihai Ştefanovici are, pentru cititorii vremii sale, şi un caracter justificator, întrucât prin ea ucenicul cel recunoscător explică celor ce ar fi putut fi nedumeriţi de o asemenea iniţiativă, cum a fost cu putinţă acest adevărat miracol, ca Liturghierul şi Molitfelnicul să fie transpuse în româneşte şi tipărite de către noul episcop de Râmnic, când nimeni nu îndrăznise până atunci să facă acest pas, când el era străin de neamul românesc, iar încurajări concrete nu veneau de nicăieri.

Justificarea pe care o oferă ucenicul este una de ordin supra-lumesc: explicaţia sa este că Antim Ivireanul era un om providenţial, trimis de Dumnezeu la noi, precum Sf. Iosif a fost trimis în Egipt, pentru ca prin înţelepciunea şi priceperea sa, să potolească foamea spirituală a românilor, care nu aveau sfintele slujbe în limba lor, deşi binefacerile tipăriturilor sale, după cum precizează această prefaţă, au depăşit cu mult graniţele ţării.

Prin urmare, spune fără ocoliş Mihai Ştefanovici, după cum în tot Egiptul nu s-a aflat alt om vrednic să îl administreze, decât un evreu, străin deci, şi care fusese mai înainte rob şi întemniţat, adică Sf. Iosif, aşa şi acum Brâncoveanu nu a aflat om mai vrednic pentru a se îngriji de „hrana vieţii sufleteşti”, decât Antim Ivireanul, străin de neamul românesc şi rob la rândul său, odinioară, care însă i-a întrecut pe toţi în virtuţi, în ascuţimea minţii şi în iscusinţă.

Avem, prin urmare, în această prefaţă, o caracterizare unică şi esenţială a personalităţii lui Antim, o analiză paradigmatică ce exprimă chintesenţa caracterului său. Având această mărturie, nu ne mai mirăm că Brâncoveanu l-a numit, în 1791, în fruntea tipografiei domneşti şi că apoi, atât el cât şi mitropolitul Teodosie, i-au susţinut evoluţia pe scară ierarhică.

În mod sigur, Brâncoveanu a avut, în acel moment, dovezi clare, semnificative, atât ale personalităţii sale spiritule foarte puternice, dar şi dovezi ale abilităţii sale practice, anume cărţile pe care trebuie să le fi tipărit împreună cu Mitrofan, care l-au sprijinit în a lua această decizie.

De fapt, la 1706, mitropolitul Theodosie era încă în viaţă şi a aprobat în mod tacit această „revoluţie” în cultul românesc, a protejatului său – bănuim, după diata pe care a lăsat-o la moartea sa –, episcopul Antim de Râmnic. Ceea ce a început ca episcop, Antim a desăvârşit apoi, ca mitropolit (începând cu 1708).

Astfel, după ce a mai tipărit odată (în 1710), Psaltirea românească, a tradus şi a imprimat (doi ani mai târziu, în 1712), primul Octoih românesc, „care va sta de atunci şi până astăzi la baza tuturor ediţiilor româneşti”[3], carte care a fost – după cum spune tipograful Gheorghe Radovici, ucenic al lui Antim – „tălmăcită de pre vorba cea grecească şi slovenească”[4].

Aceasta este una din cărţile esenţiale pentru strană. Ne amintim că, înaintea lui Antim, Dosoftei începuse să traducă şi să tipărească Octoihul, neajungând însă să-şi vadă visul împlinit.

În sfârşit, în 1713, Antim Ivireanul editează din nou, revizuind propria traducere, Liturghierul, cu titlul Dumnezeeştile şi sfintele Liturghii a celor dintru Sfinţi Părinţilor noştri, a lui Ioan Zlatoust, a lui Vasile cel Mare şi a Prejdesştenii, acum întâiu tipărite (…) cu toată cheltuiala preasfinţitului mitropolit al Ungrovlahiei Kyr Anthim Ivireanul…

Efortul lui Antim – ca şi la precedenta ediţie din 1706 – este evident şi copleşitor, am putea spune. În acelaşi an, el mai tipăreşte şi un Catavasier greco-slavo-român, ca un preludiu al ediţiei integral româneşti din 1714, şi reeditează Molitvenicul din 1706, „acum a doua ora tipărit după rânduiala celui grecesc (…) cu toată cheltuiala preasfinţitului mitropolit al Ungrovlahiei chir Anthim Ivireanul…”[5].

După ce a aşezat în limba română Molitvenicul, Liturghierul şi Octoihul, Antim a tipărit, spre sfârşitul activităţii sale, Catavasierul în 1714, „acum întâiu tălmăcit pre limba rumânească”[6], (an în care mai apare şi un Ceaslov slavo-român, cu text slavonesc şi indicaţiile tipiconale în româneşte). Apoi traduce, el însuşi, Ceaslovul  din greceşte, integral, pe care îl imprimă în 1715, „ultimul dar pe care îl face literaturii româneşti”[7], înainte de sfârşitul mucenicesc din 1716.

Marea operă de naţionalizare a cultului, săvârşită cu atât de mare greutate şi cu atâtea eforturi, a fost completată de imprimarea în româneşte (deşi imnele rămâneau în slavonă), în 1698, la Buzău, de către episcopul Mitrofan, a Mineielor (12 volume), traduse de către Radu Greceanu.

O traducere mai completă a Mineielor a fost realizată şi de un alt contemporan al lui Antim, episcopul Damaschin al Râmnicului, a cărui operă a fost pusă în valoare de o nouă ediţie a Mineielor, între 1776-1780 (imprimată la Râmnic de episcopul Chesarie şi de urmaşul acestuia, Filaret), care a preluat traducerea lui Radu Greceanu, tipărită anterior, dar a privit şi spre cea realizată de Damaschin, întrucât acesta a tradus şi imnele (tropare, condace şi irmoase) în româneşte.

 Opera  de traducere în româneşte a slujbelor sfinte a fost un mare dar făcut Bisericii româneşti şi credincioşilor săi. Antim Ivireanul a tradus ştiind că aceasta înseamnă „imersiune în apele adânci ale semanticii”[8] şi „a lucrat neîntrerupt asupra cuvintelor al căror miez cuprindea adevărurile sacre, în duhul unei mari răspunderi asumate”[9].

---

[1] Idem, f. 3^v– 4^r.

[2] Virgil Molin, Contribuţiuni noi la istoricul relaţiilor culturale cu orientul ortodox…, art. cit., p. 321.

[3] Idem, p. 289. [4] Cf. Idem, p. 291. [5] Cf. Idem, p. 296.

[6] Cf. Idem, p. 307. [7] Idem, p. 309.

[8] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 175.

[9] Idem, p. 182.