Remarcăm tendința lui Nichita de a înmulți aluziile la Sfânta Scriptură și contextele cu substrat religios.

Undeva amintește de „surla îngerului/ care a dărâmat Cetatea Iericonului” (Urletul). Iar în Orologiu cu statui: „Eu rămân cu pleoapele deschise, aburite./ Ochiul meu sticlește-n turnul primăriei,/ și, deodată, simt cum prin orbite/ cu un prunc în brațe-apar statuile Mariei”.

Am amintit deja, mai devreme, de acea „veche, grea înserare” (Cântec VIII) și de „coasta”, „piatra” și „norul” din același poem.

Simbolurile acestea sunt reluate și augmentate în Îngerul cu o carte în mâini: „Dar îngerul tăcea, trecea /…/ citind/ o carte veche, strălucind/ în legătura-i de argint, și grea. /…/ Primește-mi, îngere, strigai,/ paharul care-l beau, cu vin./ Pâinea primește-mi-o și sarea…/ Mi-apasă-n coastă înserarea”.

Ceea ce poate să însemne: mă apasă păcatele, primește-mi paharul pe care-l beau, al suferințelor și strădaniilor mele, atâtea câte sunt, atâta cât este.

Poetul încearcă să se agațe de el, însă Îngerul zboară mai departe, „citind cu patimă/ necontenită /…/ împins din rai ca de un vânt,/ sau, poate, de-apăsarea unui gând/ cu mult mai mare”.

Simbolul cărții este unul major. „Legătura-i de argint, și grea” ne trimite la Evanghelie, care, în cultul Bisericii Ortodoxe, este îmbrăcată astfel. „Grea” poate să se refere la greutatea propriu-zisă a unei astfel de legături, dar și la dificultatea conținutului de a fi înțeles. Și poate că agățarea poetului de Înger tocmai acest aspect îl viza: al căutării unei înțelegeri mai înalte și mai bune.

Întreagă imagistica poemului gravitează în jurul ideii de cuvânt, de carte. Ceea ce reprezintă obsesia principală a lui Nichita: a rostului lui ca poet, a sensului soteriologic al poeziei sale.

Altădată am presupus că acest înger ar putea fi o proiecție simbolică a lui Eminescu, cel care „citea cu patimă” cărți vechi și grele. Însă, prin aceasta s-ar fi putut viza chiar pe sine. Pentru că, într-un anumit sens, și el se vroia a fi un înger „împins din rai…de-apăsarea uni gând cu mult mai mare”.

Dar ar putea fi vorba chiar de Îngerul pe care Nichita îl socotea inspirator al său, căci și în acest volum amintește de „frumosul meu creier cercetat de duhuri”. Care îl învăța să vorbească în „limba poezească” (Președintele Baudelaire) sau îngerească.

Însă, într-o lume în care „locuiam într-un spațiu de clor” (situație pe care am întâlnit-o și în poezia lui Bacovia[1] și Blaga[2]) și în care este de plâns „situația jalnică a albatroșilor [a poeților][3]/ și rărirea în lume a codrilor de simboluri[4](Președintele Baudelaire), adică rărirea utilizării simbolismului adânc semnificativ în poezie, de tip biblic – așa cum erau, spre exemplu, codrii de simboluri eminescieni, pe care, astăzi, un critic ca Alex Ștefănescu îi defrișează tot la fel cum se defrișează pădurile României, fără pic de conștiință – Nichita se simte mai degrabă un înger refuzat de păsări (în poemul omonim).

Acest „înger refuzat de păsări” stă „înscris cu țipăt/ în conturul scos din minți,/ răspicat, al vieții mele/ care-nfige-n tine dinți”.

Pentru că „am zis inimă la piatră/ și cântec la tot ce latră” (Frunză verde de albastru) și „am încercat… gustul deznădejdii, și al pierderii” (Invidie).

Și „zic/ tot timpul numai cuvinte” (Invidie). Când, de fapt, „mi-e foame” de cu totul alte cuvinte, de acele cuvinte care stau „în inima lucrurilor”: „Dac-aș putea să dau verdele la o parte,/ din frunze – ar rămâne doar un cuvânt./ Dacă aș putea să dau pământul [trupului meu] la o parte,/ din pământ ar rămâne scheletul lui «sunt»” (Foamea de cuvinte).

De aceea: „Să vină îngerii să-mi facă vânt/ cu aripile mari cât pomii,/ zăcut cum stau pe-acest pământ/ și mișunat de toți eonii” (Cântec XI).

Pentru prima dată îl vedem pe Nichita nostalgic (pentru că el ne-a obișnuit cu privirea spre viitor și nu spre trecut, cel puțin nu spre trecutul său):

Era o dungă albă pe atunci
răvășită în pieziș
dinspre arbori spre trotuare.
Noi treceam alunecând
pașii noștri atingând
clipele rătăcitoare.

O, erai un om frumos,
și subțire, foarte palid!…
Printre ochii tăi curgea
un mănunchi de aripi albe,
parcă cineva pe sus
cu o coasă retezase
din spinarea lui Iisus
aripe melodioase…

Tu treceai mânjit de aripi
și cu pene și cu fulgi.
Unde ești tu cel de-atuncea
unde fugi?

„Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” (Eminescu, O, rămâi).

Și, pe lângă acel memento mori pe care l-am semnalat ceva mai sus, în mai multe poeme din acest volum (ba chiar, arghezian, considera că „Ceasul bate singur. Nu suntem de față/ zidul are singur ferestre./ Cine știe, cine spune, cine învață/ primește o piatră de zestre” (Sincopă), adică piatra de mormânt), iată că apare și: ubi es? (variantă a lui ubi sunt?).

Se revede „palid” (ca odinioară Luceafărul) și angelic, după cum și cuvântul pe care îl visează, care stă „în miezul miezului” unui lucru, este „rege al întinderii aceste/ cu vițele arse în vânt” (Foamea de cuvinte) – și ne amintim, desigur, versurile din Luceafărul: „Pe negre vițele-i de păr/ Coroana-i arde pare,/ Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare”[5].


[1] Am scris asupra subiectului aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/05/19/bacovia-sau-despre-o-frumusete-isterica/.

Articolul, revăzut și adăugit, a fost republicat aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/12/07/bacovia-sau-despre-o-frumusete-isterica-actualizat/.

Apoi a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, op. cit., p. 51-66, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

[2] A se vedea comentariile mele: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/17/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/18/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului-2/;

Aceste comentarii au fost revăzute și adăugite: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/04/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/04/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-2/.

Apoi au intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, op. cit., p. 119-152, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

[3] A se vedea: http://cerculpoetilor.net/Albatrosul_Charles-Baudelaire.html.

[4] A se vedea și comentariul meu: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/10/impreuna-raspunsuri-si-corespondente-1/.

[5] A se vedea comentariul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/.

Comentariul a fost adăugit și inserat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 140-158, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Did you like this? Share it: