Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a.

***

III.  Opera

Antim Ivireanul a scris cărţi dedicate, pagini închinate oamenilor, contemporanilor săi. Dintre cărţile concepute de el, trei sunt dedicate preoţilor şi clerului, dar şi mirenilor, spre educarea şi consolidarea învăţăturii lor (Învăţătură pentru Taina pocăinţii, Învăţătură bisericească şi Capete de poruncă), două sunt special alcătuite şi dăruite domnitorilor Constantin Brâncoveanu (Chipurile Vechiului şi Noului Testament) şi, respectiv, Ştefan Cantacuzino (Sfătuiri creştine-politice), una este destinată bunei chivernisiri a Mănăstirii ctitorite de el (Aşezământul Mănăstirii Tuturor Sfinţilor), cu reglementări speciale privitoare la învăţătura celor tineri sau la tipografie, precum şi la alte opere caritabile, din fondurile acestei mănăstiri, iar Didahiile sunt dedicate, putem spune, tuturor.

În consecinţă, putem afirma că operele sale, în totalitate, sunt născute din dragoste de oameni, din dorinţa adâncă şi neostoită de a răspândi cunoştinţa, la un nivel mai înalt sau mai puţin înalt, semenilor săi, indiferent de condiţia lor socială.

În mod sigur, imboldul conceperii unor opere închinate voievozilor ţării nu l-a constituit numai recunoştinţa faţă de ei, ci şi un evident scop didascalic, mai evident în ceea ce-l priveşte pe Ştefan Cantacuzino, căruia îi dedică o carte parenetică, după cum dezvăluie şi titlul, şi mai acoperit în privinţa lui Constantin Brâncoveanu, domn foarte înţelept şi erudit, chiar „teolog”, care discuta probleme dogmatice extrem de subtile cu marii patriarhi şi teologi ortodocşi şi îşi expunea cu tărie credinţa, în lumina tradiţiei şi a adevărului. Acestuia din urmă mitropolitul Antim îi compune şi îi dăruieşte o cronografie universală în rezumat, ilustrată cu peste cinci sute de superbe portrete miniaturale.

Toate acestea dovedesc faptul că Antim Ivireanul şi-a luat foarte în serios rolul de părinte al tutror celor păstoriţi de el, de la domnitor până la creştinul simplu şi umil şi nu trebuie să pierdem acest lucru din vedere nici măcar atunci când adevăratul scop propedeutic şi atitudinea demnă şi inflexibilă a autorului erau mascate de formulele reverenţioase care se cuveneau domnitorilor.

Capodopera scrisului său rămân însă predicile sale, Didahiile. Ceea ce este  însă cel mai frumos lucru şi mai incitant pentru un cercetător, în acest caz, este tocmai faptul că, pe măsura ce vom parcurge opera lui, ni se vor revela ipostaze noi ale lui Antim şi noi feţe ale personalităţii sale complexe, dezvăluindu-ne un artist complet şi un caracter exigent, minuţios, care şi-a pus toată tenacitatea, imaginaţia şi înţelepciunea în slujba Bisericii şi a culturii,  într-un efort magnific – dar şi covârşitor, pentru un singur om – de a înălţa, măcar cu puţin, nivelul moral, cultural şi spiritual, al aspiraţiilor societăţii sale.

În acest sens, mitropolitul Antim nu s-a rezumat numai la a tipări şi a traduce cărţi, ci s-a considerat dator să paticipe, printr-un efort creativ personal, la susţinerea acestui angrenaj pus în mişcare, prin meritul domnitorului iubitor de cultură, Brâncoveanu, pentru progresul spiritual al românilor din Ungrovlahia şi nu numai.

Considerăm că „roadele” faptelor sale vorbesc, în parte, de la sine, iar în parte, e nevoie să facem şi noi un efort pentru a descoperi cât mai mult din strălucirea acestui tezaur cultural şi literar, pe cât este cu putinţă.

III. 1. Prefețe, dedicații, postfețe, versuri

Mai înainte de a trece la cărţile propriu-zise redactate de Antim Ivireanul, vom arunca o privire asupra unor texte antimiene mai mici, dar care constituie o  avanpremieră sau un fel de vestibul al operei lui, lămurind asupra exigenţelor literare pe care şi le impunea mitropolitul cărturar, chiar şi în ocazii pasagere. Excludem din această trecere în revistă acele prefeţe, dedicaţii sau versuri la stemă integrate unor opere studiate mai jos.

Materia acestui capitol o vom prelua din aceeaşi ediţie a Operelor, din care am citat şi până acum şi pe care o vom folosi intens de aici înainte, unde aceste prefeţe, dedicaţii şi postfeţe sunt ordonate cronologic.

Prima, în acest sens, este postfaţa Evangheliei greco-române, imprimate, în 1693, la Bucureşti. Anticipăm aici o concluzie, prin aceea că acest text, deşi foarte scurt, este în sine o infirmare a posibilităţii ca Antim să fi venit pe la 1690 la Bucureşti, întrucât acurateţea limbii româneşti instrumentate de un „simplu” ieromonah tipograf, recent poposit pe meleagurile noastre, nu poate să susţină prea bine această teorie a sosirii recente.

Decât, dacă nu cumva s-a întâmplat o mare minune dumnezeiască şi Antim, poliglot de altfel, în scurt timp şi-a însuşit limba română şi mai mult decât atât – pentru că, din scrierile existente până atunci, nu avea de unde să-şi însuşească acea limbă pe care el o foloseşte în operele sale, întrucât el îi întrece pe toţi ierarhii şi cronicarii care l-au precedat, după cum a afirmat-o şi Sadoveanu şi mulţi alţii –, i-a intuit sensul atât de mult, încât i-a conferit şi expresia cea mai literară şi mai frumoasă din toată literatura noastră veche. De-a lungul timpului, din cauză că nu şi-au putut explica acest „mister”, mulţi au fost tentaţi să considere o descendenţă românească a lui Antim, chiar dacă ea nu poate fi argumentată documentar.

Această postfaţă mai lasă însă să se întrevadă unele urme de nesiguranţă, în stăpânirea limbii, faţă de cursivitatea şi claritatea ei deosebită, cu care vom fi obişnuiţi la Antim, însă dedicaţia şi versurile la stemă din Psaltirea anului imediat următor, schimbă radical lucrurile, ceea ce ne face să ne punem întrebarea: să fie talentul, darul natural al lui Antim şi munca asiduă răspunsul „misterului” de care vorbeam?

Dar mai bine să lămurim cele afirmate. În postfaţa acestei Evanghelii bilingve, menită să popularizeze ideea că limba română are drepturi egale cu limba greacă, Antim vorbeşte despre teologia Evangheliilor: aici era problema şi anume, dacă adâncul bogoslovii [teologiei][1] putea fi reprodus, fără primejdii, într-o limbă ce nu avea tradiţia celei greceşti sau slavone.

El afirmă: Ca şi corhorul [[2]] între alte verdeţe, precum zice pilda, mă arăt şi eu, o, iubiţilor cetitori, către cei meşteri şi iscusiţi şi înţelepţi şi nevoitori tipografi, cu aciastă de bogoslovie cu patru strune şi cu toată alcătuirea de dulcele glas alăută, a ceii în trei staturi [Ipostasuri] Dumnezăiri, capul ceii fără prihană ai noastre credinţă, sfânta, zic şi dumnezăiasca Evanghelie [3].

Prin urmare, numeşte Evanghelia „teologie cu patru strune” şi alcătuire ca un glas dulce de alăută, întrucât e scrisă de patru evanghelişti şi este ca o cântare pentru auzul duhovnicesc, fiind „Vestea cea bună” a Dumnezeului treimic. Evanghelia este epifanică, deoarece în ea se conţine revelaţia Prea Sfintei Treimi – care în Vechiul Testament nu s-a afirmat în mod explicit –, precum şi explicarea relaţiilor intratrinitare:

Dintru carea noi luminându-ne, pren dumnezăieştii şi ai Duhului propovednici apostoli şi sânguri văzători a înfricoşatelor a Domnului taine, cea întreită şi nedespărţită aceii desăvârşită şi necuprinsă Troiţă, am cunoscut pre Tatăl nenăscut, şi pre Fiiul den Părintele născut, şi pe dumnzăiescul Duh de la Părintele purcezătoriu, o Dumnezeire de o fiinţă şi de (o) împărăţie, întrei Feţe (Persoane) cunoscută [4].

Antim a îndrăznit să încredinţeze tiparului în limba română adâncul teologiei şi al Revelaţiei divine, dându-mă pre mine cu credinţă curată şi cu nădejde cătră dulcele Hristos…[5], care făgăduieşte celor credincioşi că pot munta munţii din loc şi astfel smeritul tipograf mută, treptat, munţii obstacolelor ce stăteau în faţa transformării limbii noastre într-o limbă de cult.

Este esenţial de ştiut – pe lângă faptul că Antim a depus trudă şi osteneală, nu puţînă [6] – că cel care a dorit o astfel de tipăritură, care a „aflat” aceasta ca fiind după voia lui Dumnezeu, este domnitorul Constantin Brâncoveanu, cel ce a şi suportat cheltuielile de imprimare (şi care dorea să continuie opera tipografică a înaintaşului său, Şerban Cantacuzino): …al căruia întâi cea lui Dumnezeu plăcută voinţă şi aflare, şi cheltuialele au fost a prealuminatului ş-a pravoslavnicului creştin şi mare cuviinţatului domn şi oblăduitoriu… Ioan Constandin Basarabă voevoda…[7]. Mai târziu, Antim va continua, cu efortul şi cu susţinere materială proprie, un drum care altfel s-ar fi oprit la jumătate…

Termeni ca „dumnezăiască” sau „puţînă” ne atrag atenţia asupra unor fonetisme moldoveneşti, pe care nu le vom regăsi în predici. Expresia lingvistică în care este îmbrăcat acest text pare, de asemenea, mai puţin conturată, faţă de ceea ce vom descoperi la Antim, chiar şi numai cu un singur an mai târziu.

Însă tendinţa spre utilizarea figurilor de stil sau spre o abordare teologică profundă, „ex abrupto”, ni-l reverberează pe adevăratul Antim, ascuns sub haina umilă a unui veşmânt literar mai puţin somptuos, faţă de ceea ce ne vor arăta curând textele antimiene, nu însă şi faţă de contemporanii săi sau faţă de înaintaşi, cu excepţia marilor scriitori  (contemporani sau înaintaşi).

Dedicaţia către Constantin Brâncoveanu, din Psaltirea românească de la 1694, este mult mai elegantă din punct de vedere al limbii literare şi faţă de textul anterior, ne dă impresia că „Cenuşăreasa” şi-a găsit adevăratul veşmânt care să îi pună în evidenţă nobleţea caracterului.

De aici înainte nu vom mai sesiza o perfecţionare evidentă a expresiei lingvistice a lui Antim, ceea ce este un lucru cel puţin surprinzător, întrucât denotă că el a făcut un efort uriaş de însuşire a limbii române, dar şi de construire a unui limbaj de o înaltă fidelitate, care să fie apt reprezentării unor adâncimi abisale ale teologiei, creaţie pe care a săvârşit-o uimitor de repede.

Tema acestei dedicaţii este conceperea de roduri, plecând de la un foarte vechi motiv scripturistic şi patristic, prin care oamenii sunt percepuţi simbolic ca o grădină duhovnicească, ca nişte pomi care trebuie să aducă aceste roduri.

Antim porneşte de la modelul întregului cosmos, al întregii lumi, care a fost creată spre rodire şi de la care omul trebuie să ia pildă, să înveţe prin contemplarea universului, dacă nu a ştiut mai înainte, care este rostul lui:

Toată zidirea văzută şi nevăzută, cuvântătoare şi necuvântătoare, câtă s-au făcut de cea adâncă a lui Dumnezeu înţelepciune, înălţate şi luminate doamne, care şi după firea sa, sileşte de-şi arată slujba şi lucrarea ei, după cum i s-au poruncit. Stihiile, ca nişte întîi pricini [elemente din care este formată lumea], îndeamnă pre toate chipurile neamurilor, de-şi dau roada sa la vremea sa [8].

Antim subliniază că omul este o fire dublă, materială şi spirituală, în acelaşi timp şi că trebuie să aducă, în consecinţă, o „rodire” multiplă, atât din punct de vedere material, cât şi spiritual, duhovnicesc.

Pentru om s-a creat întreaga zidire, tot universul, şi el trebuie să aibă ca model şi să contemple atât universul văzut, cât şi pe cel nevăzut (prin cugetare sau, la o treaptă spirituală mai înaltă, prin extaz duhovnicesc), pentru ca să se educe despre felul în care trebuie să conceapă aceste roade:

Iară mai vârtos de toate, fericita şi mai aleasa şi cuvântătoarea zidire, omul, sileşte de aduce nu numai un feliu de roadă, ce foarte multe, câte trupeţti, iară mai multe sufleteşti, de vreme ce şi el de doao s-au zidit, adecă den suflet şi den trup. Şi toate pentru el s-au făcut şi i s-au dat aciastă simţitoare [sensibilă, senzitivă] lume, cu toată frumuseţea ei, ca o grădină cu multe feliuri de flori, ca să-şi aleagă cele de folos, să să împodobească trupeşte. Şi i s-au dat şi lumea cea de sus, den suflare dumnezăiască (prin faptul că Dumnezeu a suflat asupra lui şi l-a făcut fiinţă spirituală – n.n.), den carea, cât va vrea, să-şi înfrumuseţeze icoana cea sufletească şi cât va putea să o asemene cu chipul icoanei Ziditoriului său [9].

Pentru a aduce roduri materiale, omul are „florile” tuturor lucrurilor care există, ca model şi inspiraţie, are toată frumuseţea lumii de la care poată să înveţe, să se autoeduce spre supravieţuire, spre a vieţui în armonie şi frumuseţe. Însă pentru roduri spirituale, are însăşi „icoana Ziditoriului”, pentru că rodirea sa duhovnicească este numai spre asemănarea cu Creatorul său, spre transfigurarea lui, pentru a deveni dumnezeu după har.

Aceste pasaje ne vorbesc despre teologul Antim a cărui profunzime şi erudiţie erau remarcabile încă de la acea dată. Nu ştim dacă autorul acestor rânduri a avut în intenţie această conexiune, dar însăşi Psaltirea, în care el introduce această dedicaţie către domnitor, conţine această idee în chiar primul psalm, anume că cel fericit şi sfânt „va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea, şi toate câte va face vor spori” [Ps. 1, 3].

Prin urmare, simbolistica aleasă de Antim ieromonahul şi tipograful, nu este în niciun caz simplă sau întâmplătoare. Se pot comenta mult aceste cuvinte, dar ne oprim aici şi poate vom mai reveni când vom vorbi despre omiliile antimiene, unde reapar aceste simboluri duhovniceşti.

În continuare, Antim apreciază osârdiia domnitorului, prin care aduci multe feliuri de roduri sufleteşti, pentru ca să aibă preavoslavnicul tău norod să se adape sufleteşte. Iară mai vârtos de toate, precum zice acest fericit David, ai iubit podoaba casii lui Dumnezeu [Ps. 25, 8], carea iaste Sfânta Beserică. Şi măcar că şi cu alte daruri multe o înfrumuseţezi, iară cu cuvântătoarea podoabă, adecă cu sfintele şi de Duhul Sfânt grăitele Scripturi, cu mult mai vârtos decât toţi cei mai de nainte o ai rodit, care lucru arată aiave blagocistiva dragoste ce ai cătră toţi pravoslavnicii. Pentru aciasta, pre lângă celelalte multe şi de folos cărţi ce s-au dat în tipariu, iubit-ai şi ai ales şi aciastă de Duh Sfânt, pren rostul fericitului David, suflată cântare, carea să numeşte de obşte „Psaltire” [10].

Cartea este considerată un rod duhovnicesc deosebit de important, şi aceasta nu numai în acest text, ci ne vom întâlni cu această expresie în mai multe ocazii. Antim laudă imprimarea acestei cărţi cu atât mai mult cu cât este tălmăcită chiar în limba rumânească şi pentru toate catizmele cu tropare şi cu molitve de rugăciune pentru mai mult folosul şi înţelesul celor ce vor ceti [11].

În mod mirabil Antim îşi exersează cu ocazia tipăririi acestei cărţi şi calităţile şi abilităţile poetice şi prozodice în limba română, compunând următoarele versuri la stemă:

Prealuminata stemă a Ţării Româneşti
Cu care s-au încoronat vechii Băsărăbeşti,
Blagocestivului domn Constantin s-au dăruit,
Că den fericită a lor sămânţă s-au odrăslit;
Şi bunele lor fapte, cât poate, le plineşte
Şi ţara despre toţi vrăjmaşii o păzeşte.
Dea-i Dumnăzău ani mulţi, cu pace să stăpânească,
Fericitul lui nume ca lui David să trăiască
[12].

Dacă am compara acestea cu versurile la stemă care se scriau în acele timpuri nu am putea spune altceva decât, că sunt reuşite şi că Antim cunoaşte perfect, la această dată, limba română. Comparaţia sau mai bine-zis urarea de a fi pomenirea domnitorului veşnică, precum a Sf. Împărat David, vine, evident, din faptul că opera imprimată era tocmai Psaltirea.

Se pune accent pe descendenţa voievodului din domnitorii întemeietori Basarabi, dar nu se eludează nici aspectul genealogic important, faptul că Brâncoveanu era nepot, după mamă, al lui Şerban Cantacuzino, predecesorul său, care a rămas în istorie mai ales prin iniţiativa de a tipări prima Biblie în limba română, la 1688.

Ci, între alţi alcătuitori de astfel de versuri sau de panegirice la adresa voievodului, „el mi se pare că este singurul care nu scapă din vedere înrudirea lui Constantin Brâncoveanu cu Şerban Cantacuzino (cu Cantacuzinii, adică, „imperiali” prin obârşie), înaintaş în scaunul domnesc: Pre domnul Constandin, ce-i zic Băsărăbescul, / Nepot lui Şerban vodă, Cantacuzinescul. / Ce acum domneşte, Ţara Rumânească, / Domnul cel puternic, bine-l întărească. (…)

Dubla «coborâre», din Basarabii autohtoni şi din Cantacuzinii Bizanţului imperial, o afirmă şi programul iconografic de la Mănăstirea Hurez, intitulat «Dunga cea mare şi blagorodnă a rodului şi neamului meu». Antim pune această strălucită ascendenţă (…) în pagină sub stemă. Stihurile lui consună cu celelalte, cu cele care încheagă un amplu encomion consacrat lui Brâncoveanu, comparabil oricând cu panegiricele din literatura polonă sau cu elogiile ce ilustrau, cam în aceeaşi vreme, literele neogreceşti”[13].


[1] Opere, p. 397.

[2] Bănuim că ar putea fi vorba de muşchiul verde sau de alt tip de vegetaţie care să crească pe povârnişuri sau pante sau pe buşteni, întrucât corhană (-ne) înseamnă povârniş, pantă abruptă; din rut. kurhan sau mag. korha „putred“, korhány „pământ vegetal“, cu resturi putrezite. Cf. DER (Dicţionarul etimologic al limbii române), întocmit de Alexandru Ciorănescu, ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Tudor Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2007.

[3] Opere, p. 397. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Idem, p. 398. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 398-399. [11] Idem, p. 399.

[12] Idem, p. 418, nota 19.

[13] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 80-81.

Did you like this? Share it: