Iubiții mei[1],

aceasta e a doua predică catehetică, din ciclul celor pe care vi le-am promis și am început să public și din cartea de care vă vorbeam duminica trecută, din cartea mea Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1)[2]. Și, după cum observați, întrebările sunt mici…dar răspunsurile cer timp, cer muncă de cercetare, cer știință teologică, cer viață duhovnicească, cer nevoință, cer dăruire. Și dai un răspuns numai dacă ești luminat de Dumnezeu în acest sens și dacă ai puterea să faci acest lucru.

De aceea, nu poți răspunde la orice întrebare oricând, după cum nu poți răspunde la toate întrebările posibile. Ci răspunzi la întrebările teologice pe cât știi, pe cât te luminează Dumnezeu, pe cât te nevoiești să cauți un răspuns folositor oamenilor credincioși.

Așa că, și azi voi răspunde la diverse întrebări, după care mă voi ocupa de Evanghelia zilei [Lc. 6, 31-36]. Evanghelie care ne introduce în miezul vieții creștine și ne cere să trăim dumnezeiește.

Care sunt întrebările și răspunsurile catehetice ale zilei de azi? Acestea sunt, care urmează!

Prima întrebare: De ce unii oameni se declară atei?

Pentru că au libertatea, dată lor de Dumnezeu, ca să spună ceea ce vor și să aleagă ceea ce vor pentru viața lor. Dar când cineva se declară ateu, el mărturisește în mod implicit că Dumnezeu există, dar că el nu Îl cinstește și nu Îl vrea în viața lui. Pentru că ateu înseamnă fără Dumnezeu, a alege să trăiești…fără să te raportezi la Dumnezeu, dar nu că nu există Dumnezeu. Căci Dumnezeu există și dacă vrem și dacă nu vrem noi, atâta timp cât El este Făcătorul nostru. Iar negarea Lui e tot la fel de puerilă ca și negarea părinților noștri. Ca și când noi am fi putut să venim pe lume fără să avem părinți.

A doua întrebare: Ce înseamnă ca un credincios să fie fundamentalist?

Deși credința Bisericii are fundamente, pentru că ea se întemeiază pe învățături revelate de Dumnezeu și pe o viață trăită în relație cu Dumnezeu, a fi fundamentalist…înseamnă a te folosi în mod unilateral de anumite învățături fundamentale ale Bisericii pentru a-ți explica extremismul tău religios.

Iar dacă iei Dumnezeiasca Scriptură în mână și, pe baza ei, tu stabilești că „sfârșitul lumii” e în 2.020 sau că Scriptura spune că noi „nu trebuie” să avem carduri bancare pentru că cipul „are de-a face” cu 666 sau că Sinodul din Creta este „eretic”, pentru că ție nu ți-a plăcut nu știu ce fragment dintr-un text care s-a stabilit acolo, tu te prevalezi de faptul de a fi credincios ortodox, dar, în fapt, tu ești un fundamentalist extremist, pentru că, pe fundamente reale sau imaginar „ortodoxe”, tu susții niște lucruri pe care Biserica nu le susține.

Căci credinciosul real al Bisericii nu face dintr-o învățătură a Bisericii sau din mai multe…o platformă program proprie pentru a ieși în decor pe seama ei. Însă fundamentalistul extremist face următoarea treabă: el își explică în mod subiectiv anumite învățături ale Bisericii, le leagă pe ele de înșelările demonice din capul lui…și rezultă o sumă de idei extremiste, pentru care el militează. Și, din acest motiv, el nu mai slujește adevărul și binele Bisericii, ci „adevărul” lui și modul lui de „a vedea” lucrurile.

Așadar, după cum fundamentalistul musulman, care e un extremist, omoară oameni pentru că „așa spune” în Coran, tot la fel și extremistul ortodox, care e un fundamentalist, țipă, neagă, contestă, se ia la bătaie cu tine „pe baza” Scripturii, pentru că el citește în felul lui Scriptura sau pe Sfinți. Și singurul lui scop e acela de a te face și pe tine să crezi ceea ce crede el. Însă, dacă nu ești de acord cu el, nu poți avea nicio relație cu el, pentru că el trăiește pe premisa…excluderii celor care nu trăiesc același fanatism care îl animă pe el.

Întrebările 3 și 4 sunt de la…Hot News.ro. La finalul unui articol despre relația dintre coeficientul de inteligență și credință[3], cititorii au fost întrebați: „Are legătură credința cu inteligența? Se reduc una pe alta la tăcere sau un om poate să fie și foarte inteligent, dar să și creadă în Dumnezeu?”[4].

La întrebarea a 3-a răspunsul e evident pentru mulți: un om nu poate crede, dacă nu este inteligent. Căci DEX 2009 ne spune că inteligența este „capacitatea [omului] de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior” și că ea e totuna cu deșteptăciunea. Căci nu poți crede credința Bisericii, dacă nu înțelegi ceea ce mărturisește Biserica.

Iar la întrebarea a 4-a răspunsul viu, dezarmant, care nu poate fi negat de nimeni sunt persoanele și operele marilor Sfinți teologi și savanți ai Bisericii.

Pentru că ei au înțeles inteligența/ deșteptăciunea/ rațiunea ca fiind un dar al lui Dumnezeu, pentru a-L cunoaște pe El și au arătat, în tot ce au vorbit și au scris, cât de sublim e omul credincios și erudit. Căci scopul Bisericii e tocmai acesta: de a-l face pe om un Sfânt erudit, plin de înțelepciune și de curăție, de bunătate și de cunoaștere plurală, diversă.

Iar Biserica a fost, este și va fi plină de oameni credincioși și cu diverse specializări, cu studii aprofundate în diverse domenii, pentru că credința e compatibilă cu rațiunea omului și cu cele mai profunde aspirații umane.

De fapt, adevărata deșteptăciune, inteligență, rațiune o ai numai dacă ești om credincios, și, cu ajutorul lui Dumnezeu, poți să înțelegi pe fiecare zi lucruri noi și tot mai profunde. Pentru că luminarea minții e darul lui Dumnezeu, iar lupta împotriva lui Dumnezeu îngustează tot mai mult înțelegerea de sine și a lumii în care trăim.

Întrebarea a 5-a: Cât de vechi e pământul?

În canonul al 3-lea de la Sinodul din Trullos [Τρούλλος][5] sau 5-6 Ecumenic, din anul 691, apare anul 6.199 [ἐξακισχιλιοστοῦ ἐκατοστοῦ ἐννάτου][6], ca an în care avea loc Sinodul și în care se lua o hotărâre referitoare la clericii care se recăsătoriseră[7]. Dacă scădem din 6. 199 (care sunt anii de la facerea lumii până la Sinodul din Trullos) anii de la nașterea lui Hristos până la Sinodul din Trullos, adică 691 de ani, aflăm că Domnul s-a născut în anul 5. 508 de la facerea lumii. Iar dacă adunăm 5. 508 cu 2016, rezultă că pământul, potrivit cronologiei ortodoxe, are 7. 524 de ani și nu are o vechime de milioane de ani, după cum presupun unii oameni de știință.

Întrebarea a 6-a: Despre ce ne vorbesc candelele și lumânările din Biserică?

Ne vorbesc despre nevoia neapărată de a primi și de a ține aprinsă în noi slava lui Dumnezeu. Căci noi primim slava lui Dumnezeu în noi înșine la Sfântul Botez, dar nu toți o păstrăm aprinsă în noi prin faptele sfințeniei ortodoxe.

Iar Sfântul Apostol Pavlos asta ne cere la I Tes. 5, 19, când ne spune: „Duhul [să] nu-l stingeți [Τὸ Πνεῦμα μὴ σβέννυτε]!”, cf. BYZ. Și, cu toate că Sfântul Pavlos spune Πνεῦμα, Duh, nu se referă la persoana Duhului Sfânt, ci la slava Preasfintei Treimi, pe care o primim de la Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt. De aceea, el ne spune să nu stingem slava Lui în noi, adică să nu o acoperim sau să nu îndepărtăm slava lui Dumnezeu de la noi, prin păcate mari și de care nu ne pocăim, ci, dimpotrivă, să fim mereu râvnitori spre fapte bune și să trăim cu evlavie și cu multă bucurie ca robi ai lui Dumnezeu, slujind lui Dumnezeu și oamenilor.

Și ați văzut cu toții ce înseamnă o lumânare în…mijlocul beznei: o speranță, o bucurie, o mângâiere. Acasă, cu candela aprinsă, ne putem ruga cu evlavie, pentru că această candelă a noastră, cu focul ei mic, dulce, ne îndeamnă să fim și noi smeriți, mici, duioși în rugăciunea către Dumnezeu. Candela ne îndeamnă să nu avem o mare părere despre noi înșine, ci să ne coborâm mereu în smerenie și în pocăință, pentru că suntem oameni păcătoși.

Iar mica noastră candelă e pusă în fața Sfintelor Icoane, pentru ca să ne spună că și noi trebuie să ardem ca ea, fiind plini de dragoste de Dumnezeu și de oameni, alături de Sfinții Lui, aici, pe pământ, dar și în Împărăția Lui.

Când moare cineva din familia noastră ce facem? Aprindem lumânări. Le ținem în mână, ca semn că noi credem, ca și cel care stă să moară, în Hristos, Lumina lumii [τὸ Φῶς τοῦ κόσμου] [In. 8, 12, BYZ]. Și mărturisim prin lumânare că avem în noi slava lui Dumnezeu, a cărei icoană palidă, ștearsă e lumânarea.

Așa că lumânările și candelele noastre vorbesc despre slava lui Dumnezeu, despre harul Lui, despre lumina Lui cea veșnică și necreată, care e viața noastră. Pentru că adevărata noastră viață e viața lui Dumnezeu, adică slava Lui, și datorită slavei Lui în noi viața noastră e duhovnicească și nu trupească, nu telurică.

Întrebarea a 7-a: Ce se împarte la Înmormântare?

În Molitfelnicul românesc, ed. BOR 2002, pe care o am la îndemână acum, nu avem nicio mențiune despre acest lucru. Singurele mențiuni, alături de textul Slujbei, sunt acestea: că preotul se duce la casa răposatului, după ce află că a adormit, își pune epitrahilul de gât, aprinde tămâie în cădelniță și începe Slujba[8]. Textul Slujbei din prima zi cuprinde rugăciunile începătoare, 4 tropare, ectenia morților, stâlpii sau Evangheliile Învierii și apolisul[9]. Iar a 3-a zi, când cel adormit e îngropat, Slujba începe în Biserică[10].

Însă, deși noi așezăm sicriul în mijlocul naosului, acolo unde și facem Botezurile și Nunțile, Molitfelnicul ne spune că cei credincioși „pun sicriul cu trupul în pridvor”[11]. În pridvorul Bisericii.

Numai că sunt rare Bisericile cu pridvoare. Un exemplu de astfel de Biserică e Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București și pridvorul e acesta[12], din fața ușii de la intrare în Biserică, cu coloane și care e un spațiu deschis.

Și aici, potrivit Molitfelnicului nostru, ar trebui să facem Înmormântările. Adică în ușa Bisericii.

Însă n-am văzut nicio Înmormântare în ușa Bisericii, ci numai în Biserică, în naos. Iar ceea ce se împarte la Înmormântare, cum spuneam și la discuția despre căpețel[13], sunt tradiții țărănești, apărute de-a lungul timpului și care variază de la localitate la localitate.

Până vine preotul să îl ducă la groapă pe cel adormit, familia împarte prosoape, basmale și batiste celor de față. Iar când vine preotul cu cântărețul ca să îl slujească pe cel mort, familia împarte preotului un prosop mai lung, cu lumânare aprinsă, care să iasă în evidență, sau un ștergar aparte, și cântărețului unul mai mic, ca pentru „rangul” lui.

Într-un sat, spre exemplu, se trece pe sub sicriu o pasăre vie sau o oaie, după care e împărțită cuiva. Asta înainte ca mortul să plece din curtea lui. La fel, tot înainte ca mortul să iasă din curte, se pune într-o farfurie vin și peste farfurie o pâine sau un colac, farfurie care se pune pe capacul tronului. Și după ectenia morților rostită în curte de către preot, acea pâine se înmoaie în vin și e împărțită la cei prezenți.

Unii sparg vasul cu care au tămâiat pe cel mort timp de 3 zile, când iese mortul din casă, alții aruncă bani, la răspântii de drumuri, când duc mortul la Biserică, pe când alții vor ca alaiul mortuar să treacă prin tot satul, ca toți să știe cum și cine a fost la Înmormântare.

Toate acestea, pe lângă pomana de după Înmormântare, țin de ceea ce vor oamenii să împartă pentru cel adormit al lor. Iar dacă vor să facă milostenie pentru cel adormit, bine fac, pentru că îl ajută pe el, dar se ajută și pe ei, prin dăruirea lor.

Însă cartea de slujbă a preotului nu ne indică nimic despre milosteniile de la Înmormântare.

Întrebarea a 8-a: Ce înseamnă a posti?

Înseamnă a ne smeri și umili sufletul, a pune păcatele noastre înaintea noastră și a ne obosi trupul pentru ca să simțim câtă nevoie avem de mila lui Dumnezeu și de iertarea Lui. Pentru că postul e vremea când noi împuținăm desfătarea trupească…pentru ca să înțelegem cât de săraci și de flămânzi duhovnicește suntem. Căci dacă trupul mănâncă și bea toată ziua și e înfloritor, dacă el are o sănătate bună, sufletul are nevoie de multă rugăciune, de multă pocăință, de multe fapte bune, de multă citire teologică și duhovnicească pentru ca să se simtă bine. Pentru că trupul se satură imediat cu o jumătate de kilogram de mâncare sau cu un kilogram sau cu ceva mai mult, dacă ești foarte gras, însă sufletul nostru are nevoie de multe ore de rugăciune și de citire și de pocăință, de multă milostenie și fapte bune, pentru ca să se simtă cât de cât împlinit.

Tocmai de aceea Slujbele noastre sunt lungi, sunt pline de teologie și cer răbdare, asceză: pentru că sufletul are nevoie de ele pentru ca să se simtă bine. Pentru că sufletul vrea să cunoască, vrea să experimenteze, vrea să iubească, vrea să se dăruie, vrea să fie în comuniune, vrea să se jertfească pentru Dumnezeu și pentru oameni, în timp ce trupul nostru e neputincios în comparație cu el. Iar postul, adică abținerea de la lucrurile care ne fac bine, care ne țin în viață, merge mână în mână cu pocăința, pentru că e reținere pentru…a înțelege starea ta, pentru a te ruga, pentru a contempla, pentru a te lăsa îndrumat de Dumnezeu.

Așadar, postul e o mare binecuvântare în viața noastră, ca și rugăciunea, citirea sau răbdarea, pentru că ne educă teologic. El ne învață cum să stăm în fața lui Dumnezeu, cum să așteptăm voia Lui, cum să ne schimbăm continuu pentru El.

Întrebarea a 9-a: Ne putem boteza de două ori?

Dacă avem un Botez valid, adică făcut în Biserica noastră, nu ne mai putem boteza încă o dată. Acest lucru e precizat în canonul 47 apostolic[14] și în canonul al 48-lea de la Sinodul din Cartagina[15]. Iar în canonul ultim citat, se spune că la „Sinodul din Capua” s-a hotărât faptul că „nu se permite a se face botezări din nou, sau hirotoniri din nou, sau transferări de episcop [dintr-o eparhie în alta]”[16]. Astfel am aflat că nici Botezul și nici Hirotonia, care sunt valide, nu se pot repeta.

Întrebarea a 10-a: Care e rolul Duhovnicului la Spovedanie?

Potrivit aceleiași ediții a Molitfelnicului românesc, ed. 2002, rolul Duhovnicului la Spovedanie e acela de „martor”[17].  El e de față la mărturia/ la spovedania noastră și el ascultă spovedania noastră, pentru ca să mărturisească înaintea lui Dumnezeu toate păcatele pe care noi le spovedim[18].

Și, pe lângă calitatea sa de martor, Duhovnicul e și doctor sufletesc[19].

Și ca doctor sufletesc, ca doctor care vrea să ne vindece sufletul, Duhovnicul ne întreabă la Spovedanie, mai întâi, despre teologia Bisericii (pentru că ne întreabă despre poruncile lui Dumnezeu și despre credința Bisericii)[20], după care ne întreabă despre păcatele pe care le-am săvârșit de la ultima spovedire a păcatelor[21]. După spovedirea păcatelor, avem o mică cateheză în p. 73, unde Sfânta Spovedanie e numită botezare cu al doilea Botez. De ce e numită al doilea Botez? Pentru că la Botez ni se iartă păcatele ca și aici, la Spovedanie. Și de aceea Spovedania e o reactualizare continuă a Botezului nostru, pentru că ea este Dumnezeiasca Taină a Bisericii în care Hristos Dumnezeu ne iartă păcatele noastre și ne umple din nou de slava Lui. Căci Hristos Domnul e Cel care îl iartă, prin intermediul Preotului Duhovnic, pe cel care se spovedește.

Iar în această mică cateheză, pe care Duhovnicul trebuie să o rostească în fața credinciosului care se spovedește, îi spune că „păcatele niciun folos nu aduc creștinilor, ci [numai] neputință, boală, sărăcie și multe feluri de necazuri în această lume, iar pentru cealaltă, arvunesc osânda veșnică și chinul Iadului”[22].

Rugăciunea de dezlegare de păcate indică acțiunile conjugate, concomitente, ale lui Hristos și ale Duhovnicului în iertarea celui care s-a spovedit: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N), și să-ți lase ție toate păcatele! Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată [de la Hristos, prin hirotonie], te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! Amin”[23].

După care urmează ca Duhovnicul să dea un canon[24], adică o anumită nevoință celui care s-a spovedit sau să îl oprească de la împărtășire pentru o anumită perioadă de timp, pentru ca el să se pocăiască și să se îndrepte.

Însă canonul îl dă spre vindecarea credinciosului, pe baza statutului său de doctor duhovnicesc, după ce l-a iertat de păcatele spovedite.

Și precizez acest lucru, care este evident în Molitfelnic dar, se pare, că nu pentru toți, pentru că am auzit că există Duhovnici care nu dau dezlegare de păcatele spovedite, decât după ce credincioșii împlinesc canonul. Însă Duhovnicii care fac acest lucru greșesc profund, pentru că Taina Spovedaniei se termină prin dezlegarea de păcate a celui care s-a spovedit, iar canonul ține de modul în care Duhovnicul se îngrijește de viața sa sufletească.

Adică canonul și sfătuirea duhovnicească fac parte din ceea ce se petrece după terminarea Tainei Sfintei Spovedanii, în intimitatea dintre Duhovnic și credincios, iar Duhovnicul nu trebuie să facă păcatul acesta mare, acela de a nu-l ierta de păcate pe credincios după ce s-a spovedit. E ca și cum ar veni credinciosul să se împărtășească și, în loc de Sfânta Euharistie, tu să îi pui apă și vin și cu ele să îl împărtășești. Tot la fel e și aici: Spovedania înseamnă spovedirea păcatelor și iertarea lor și nu presupune o condiționare a iertării lor după ce omul își face canonul. Pentru că astfel, o Spovedanie ar începe în 2016, iar dacă canonul durează 3 ani, s-ar termina în 2019. Așa ceva nu se face!

Însă, de obicei, Duhovnicii nu le mai citesc toate întrebările din Molitfelnic credincioșilor, ci doar pe unele. Adică îi întreabă doar anumite păcate. Iar ei le spun pe cele care îi dor.

Eu recomand însă altceva: ca oamenii care nu știu să scrie și să citească să fie întrebați de către Duhovnic și să își spună și ei păcatele, dar cei care sunt școlarizați, aceia trebuie să își scrie păcatele pe o foaie, fără detalii ajutătoare, și cu ea să vină la Duhovnic și să le citească de pe foaie la Spovedanie.

Și foaia de Spovedanie trebuie să arate astfel: „am mințit, am drăcuit, m-am enervat, am vorbit de rău și judecat, n-am fost milostiv, am privit imagini desfrânate, mi-a curs sămânța în somn, am lovit pe cineva, am promis mincinos” etc. Fără detalii, fără persoane, fără divagații. Pentru că noi ne spovedim lui Dumnezeu…care știe toate împrejurările în care noi am păcătuit.

Pentru că la Duhovnic venim doar cu păcatele noastre și cu pocăința pentru ele și nu venim ca să spunem basme. De aceea, cu foaia de Spovedanie la noi, spovedirea păcatelor durează 2-3 minute…și nu ore. Pentru că noi am venit să ne spovedim păcatele și nu să întrebăm tot felul de lucruri pe Duhovnic.

Da, după Spovedanie, dacă e timp și Duhovnicul vrea să te povățuiască, te poate întreba de anumite păcate ale tale, îți poate cere detalii despre viața ta, te poate întreba ce citești, ce faci, cum trăiești, pentru ca să știe cine ești, ce faci, de ce ai nevoie. Dar acestea nu fac parte din Spovedanie, pentru că la Spovedanie noi ascultăm și iertăm păcate și nu scriem romane.

Întrebările și răspunsurile teologice se pot face online, se pot trimite prin email sau SMS, se pot da după slujbă, se pot da în întâlniri catehetice, se pot da pe stradă, în alte contexte. Dar la Spovedanie rămânem în acest cadru: credinciosul se spovedește, Duhovnicul îl ajută să se spovedească, apoi îl iartă întru numele Domnului de păcatele sale, pe care le-a spovedit.

Și astfel am ajuns la Evanghelia zilei…care începe cu cuvintele: „Și precum voiți ca să vă facă vouă oamenii, și voi faceți-le lor asemenea [Καὶ καθὼς θέλετε ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι, καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lc. 6, 31, BYZ]. Frază a Domnului care trebuie citită invers: de la capăt spre început. Pentru că ideea e că noi trebuie să facem pentru oameni ceea ce voim ca oamenii să facă pentru noi. Sau noi trebuie să ne comportăm față de oameni, așa după cum dorim ca și ei să se comporte față de noi.

Însă Domnul nu ne-a spus că, dacă noi vom fi buni, respectuoși, milostivi cu oamenii și ei vor fi astfel cu noi, ci El ne-a spus ca să ne comportăm față de ei așa cum considerăm noi că e cel mai bine și ne-ar împlini și pe noi.

Într-un manual de Teologie Morală, porunca Domnului de la Lc. 6, 31 e numită „regula de aur a moralei creștine” și e prezentată ca și când ar fi suficientă sieși, fără celelalte porunci ale Lui. Însă eu o numesc doar parte componentă a vieții duhovnicești, pentru că ea nu e de aur de una singură, ci doar împreună cu toate celelalte porunci ale Domnului. Pentru că, spre exemplu, mulți oameni pătimași pot să dorească ca oamenii să le facă multe lucruri spre plăcerea lor: să îi laude, să le dea daruri, să îi sune de 3 ori pe zi ca să îi întrebe de sănătate, să meargă cu ei în vacanțe luxoase, să fie ajutați să fure și să parvină.

Însă Domnul, aici, în această poruncă a Sa dumnezeiască nu ne spune că trebuie să facem pentru oameni tot felul de păcate, pentru că și nouă ne plac acele păcate, ci El ne spune să facem pentru oameni tot binele pe care și noi ni l-am dori de la oameni. Adică El ne poruncește să facem binele Lui și să dorim binele Lui pentru toți oamenii și nu să ne așteptăm de la oameni la cine știe ce păcate făcute pentru plăcerea noastră.

Și dacă privim, în mod strict porunca Lui, ca referindu-se la binele Lui, adică la viața sfântă, El ne cere ca să îi ajutăm pe oameni să își sfințească viața, după cum și noi ne dorim ca oamenii să ne ajute să ne sfințim viața.

Adică porunca e dată pentru oameni duhovnicești, pentru că toți creștinii trebuie să fie duhovnicești. Și noi trebuie să dăruim teologie, să dăruim sfat, să dăruim milostenie, să ne rugăm pentru toți, să îi iertăm pe toți, să îi iubim pe toți oamenii, pentru că ne dorim ca toți oamenii să se comporte la fel față de noi.

Însă noi știm că oamenii nu se comportă cu noi după cum vrem noi ca ei să se comporte, ci ei se comportă cu noi după cum vor. Nu suntem utopici! Și Domnul știe acest lucru: că oamenii fac ce vor.

Dar porunca Domnului e să facem pentru oameni tot binele și să cerem de la ei tot binele. Iar dacă răspunsul altora la viața noastră de dăruire e unul negativ sau niciunul, noi nu am pierdut nimic, pentru că am făcut ceea ce trebuia: am fost un exemplu pentru toți. Căci esența poruncii Lui e să fim oameni exemplari.

Din Lc. 6, 32-34 aflăm că și cei păcătoși iubesc și sunt iubiți și că și ei fac bine celor care le fac bine și că și ei împrumută celor de la care nădăjduiesc că le vor da înapoi, dar că a iubi pe cei care ne iubesc și a face bine celor care ne fac nouă bine și a împrumuta pe alții știind că ne vor fi restituiți banii sau bunurile…nu este niciun har. De ce nu e niciun har, nicio minune, niciun lucru extraordinar? Pentru că iubirea față de cei care ne iubesc e firească, după cum și facerea de bine față de cei care ne fac nouă bine e firească, după cum și împrumutul, care știi că îți este restituit, e firesc… pentru că acestea ne fac să trăim într-o societate.

Însă e mare har, e lucrare grea – căci nu o împlinește cu adevărat oricine, ci numai omul duhovnicesc –, porunca următoare: „Iubiți pe vrăjmașii voștri [ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν] și faceți bine [καὶ ἀγαθοποιεῖτε] și împrumutați [δανείζετε], nimic așteptând în schimb [μηδὲν ἀπελπίζοντες]!” [Lc. 6, 35, BYZ].

Căci aici iubirea și ajutorul vin dintr-o inimă duhovnicească, sunt ale unui om curat, sfânt, căci el poate ierta pe vrăjmașii lui și poate face bine și împrumuta pe toți câți dorește. Și el face binele, pentru că binele îl împlinește acum, imediat, pe loc, dar Domnul ne spune că binele e răsplătit și veșnic. Pentru că, ne spune El: „Și răsplata voastră va fi multă [καὶ ἔσται ὁ μισθὸς ὑμῶν πολύς] și veți fi fiii Celui Preaînalt [καὶ ἔσεσθε υἱοὶ Ὑψίστου]; că El este bun cu cei nemulțumitori și răi [ὅτι Αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς]” [Lc. 6, 35, BYZ].

Cine poate să spună ce înseamnă răsplată multă la Dumnezeu? Căci El răsplătește ca un Dumnezeu și nu ca omul. Iar dacă iertarea vrăjmașilor, facerea de bine și împrumutul pentru Domnul, care nu mai așteptăm să ni se restituie, ne fac fiii lui Dumnezeu, cum să nu iertăm și să nu facem bine și să nu dăm cu împrumut pentru totdeauna? Iar El, Cel bun, Cel veșnic bun, ne învață și pe noi să fim buni, să fim duhovnicești, să fim iertători și astfel, și pentru noi, iertarea celor păcătoși să fie un lucru făcut din toată inima și nu forțat.

Căci iertarea vrăjmașilor pare „lucru mare” doar pentru că noi nu suntem duhovnicești, doar pentru că nu ne asemănăm, pe fiecare zi, cu Dumnezeu. Dar dacă am fi plini de slava Lui, am fi plini și de sfințenie și de curăție și de înțelepciune și de iertare și de compătimire pentru întreaga făptură a lui Dumnezeu. Pentru că iertarea nu e grea, nici milostenia, nici împrumutul dezinteresat, pentru că le poți face într-o clipă. Scoți bani din buzunar și dai! Ierți și mergi mai departe! Când are cineva nevoie, mergi și îl ajuți! Aceste lucruri ale iubirii sunt ușor de făcut și împlinitoare și mergi cu bucurie să le faci. Și de aceea, după cum tu iubești să ajuți oamenii, îți dorești ca și alții să se comporte față de tine la fel. Pentru că omul bun dorește ca și ceilalți să fie buni și nu niște bestii.

…Iar finalul Evangheliei, la Lc. 6, 36, e acesta: „Așadar, fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv [Γίνεσθε οὖν οἰκτίρμονες, καθὼς καὶ ὁ πατὴρ ὑμῶν οἰκτίρμων ἐστίν]!”. Căci termenul de comparație al nostru nu sunt anumiți oameni, ci Dumnezeu. Noi trebuie să fim milostivi ca Dumnezeu, adică întru toate milostivi, și nu invidioși, nu hrăpăreți, nu răi.

Și iată cum Domnul neagă ideea noastră de modă și de etalon uman! Căci nouă ni se pare că un anumit comportament e definitoriu pentru noi sau că el trebuie să fie o realitate globală, a întregii planete.

Moda vestimentară, mașina sau instrumentul de ultimă generație, tonul dat de anumiți oameni în modul de a trăi…par multora „firescul” omului. Însă, pentru Domnul, firescul omului, moda lui, etalonul lui e Dumnezeu. Căci El ne cere mereu nu să fim ca X sau Y din istorie, nu să îi copiem pe oameni, ci să fim ca Dumnezeu. Căci Dumnezeu e Cel de la care trebuie să învățăm iubirea, mila, bunătatea, sfințenia, curăția, și nu de la oameni.

Și prin aceasta înțelegem de ce multor creștini li se pare „imposibilă” viața cu Dumnezeu. Pentru că ei se uită la ce trebuie făcut…fără ca să înceapă să trăiască ortodox. Dar noi, care trăim ortodox, nu ne uităm la cât trebuie să facem, ci facem toate pentru Dumnezeu, simțind cum fiecare lucru ne apropie tot mai mult de El. Și noi iubim această apropiere continuă de Dumnezeu, care nu ne ajunge nicidecum și care e veșnică. Pentru că mereu Îl vom dori pe El, mereu Îl vom iubi, mereu vom dori să Îl cunoaștem mai mult, pentru că El va fi pentru noi, în mod veșnic, Cel mai dorit și mai iubit dintre toate.

Așadar, iubiții mei, învățătura teologică e luminare a minții și îndreptare a vieții, e ieșire din prostie și din păcătuirea grosolană! Învățătura nu smintește pe nimeni, ci numai închipuirea de sine. Multa învățătură nu te face luciferic, ci doar mândria prostească. Iar multa iubire și dăruire față de oameni nu te face un excentric, ci un om al lui Dumnezeu, care prețuiești și ajuți oamenii. Și cine îi ajută pe oameni e umplut de Dumnezeu cu mari daruri dumnezeiești și va primi răsplătiri veșnice din partea Lui, ca unul care a ajuns fiul lui Dumnezeu după har.

Să ne bucurăm întru Domnul și să Îi mulțumim Lui pentru toate! Pentru că împlinirea noastră e El, acum și pentru toți vecii. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 29 septembrie 2016, zi de joi, cu soare, 11 grade la ora 9.00.

[2] Cuvântul înainte al cărții: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/27/de-ce-e-nevoie-de-colectia-intrebari-si-raspunsuri-teologice/,

prima întrebare: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/27/cati-colaci-cuprinde-un-capetel-si-ce-semnifica-ei/

și a doua: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/29/care-sunt-numele-care-apar-in-cartea-facerea/.

[3] A se vedea: http://life.hotnews.ro/stiri-acasa-3251909-oamenii-ridicat-nu-cred-dumnezeu.htm.

[4] Ibidem.

[5] Cf. http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#OS5-6.

[6] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. a II-a îmbogățită, [fără editură], [fără oraș], 1992, p. 103/ Κανόνες τῆς ἐν Τρούλλῳ Ἁγίας καὶ Οἰκουμενικῆς Πενθέκτης Συνόδου, cf. http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#OS5-6.

[7] Ibidem/ Ibidem.

[8] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 203. [9] Idem, p. 203-206. [10] Idem, p. 206. [11] Ibidem.

[12] Preluată de aici: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Biserica_Sfântul_Gheorghe_Nou_(2).jpg#file.

[13] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/27/cati-colaci-cuprinde-un-capetel-si-ce-semnifica-ei/.

[14] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. a II-a îmbogățită, [fără editură], [fără oraș], 1992, p. 33.

[15] Idem, p. 261. [16] Ibidem.

[17] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 65. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 66-67. [21] Idem, p. 67-73. [22] Idem, p. 73. [23] Idem, p. 75. [24] Ibidem.

Did you like this? Share it: