Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a.

***

III. 2. Învățătură pentru taina pocăinții. Învățătură bisericească. Capete de poruncă

În anii 1705, 1710 şi respectiv, 1714, văd lumina tiparului trei lucrări semnate de mâna lui Antim Ivireanul, concepute pentru a veni în ajutorul preoţilor, male ales, deşi prima dintre ele se adresa şi mirenilor: Învăţătură pentru taina pocăinţii, Învăţătură bisericească şi Capete de poruncă.

Învăţătură pentru taina pocăinţii

Prima lucrare (Învăţătură pre scurt pentru taina pocăinţii, acum într-acest chip tocmită şi tipărită în zilele prealuminatului domn Io Constantin B<râncoveanu> B<asarab> Voevod…) este redactată în acelaşi an în care Antim părăseşte egumenia Snagovului, fiind înălţat ierarhic la rangul de episcop al Râmnicului, această apariţie rapidă fiind o dovadă că problemele luate în considerare făceau de mult obiectul frământărilor autorului şi, de ce nu, putem lua în calcul posibilitatea ca această carte să fi fost scrisă chiar mai înainte de numirea lui Antim în scaunul episcopal.

Îndreptarul acesta este adresat atât preoţilor, cât şi mirenilor şi în el îl regăsim, în parte, pe Antim cel din omilii – despre care noi vom discuta puţin mai târziu, – ceea ce ne determină să tragem concluzia iminentă că la acea dată autorul nostru era un ierarh experimentat din punct de vedere duhovnicesc, un erudit, atât în domeniul teologic, cât şi în cel profan, şi că cei ce susţin că o parte din omiliile sale ar fi putut fi rostite şi ca episcop, îşi află aici una din justificările opiniei lor.

În introducerea acestei cărţi, este, în mod deosebit, emoţionant apelul la dragostea pentru învăţătură şi cultură pe care îl face inimosul ierarh şi cărturar, a cărui pasiune pentru carte şi pentru erudiţie îl făcea să sufere profund, văzând dezinteresul faţă de învăţătură pe care îl manifestau mulţi dintre compatrioţii săi:

Însă eu puind la socoteală pricina pentru care noi, creştinii, ne-am abătut atât de mult la patimile cele trupeşti şi ne-am făcut robi păcatului şi diaviolului şi vase împuţite, adevărat vrednice veşnicelor munci şi atâta ne-au stăpânit răutatea şi păcatul şi am venit la dobitocie şi la desăvârşită nesimţire, cât socotim răutatea pentru bunătate; şi de va trece o zi şi nu vom păcătui ne pare că ne osândim şi iubim să slujim cu nevoinţă vrăjmaşului nostru, diavolului, decât Ziditoriului şi făcătoriului de bine şi chivernisitoriului nostru Dumnezeu; nu aflu altă pricină fără numai neînvăţătura şi neslovenirea, pentru că nu iubim să cetim şi să învăţăm carte, nici să auzim măcar pe dascălii cari ne învaţă cuvântul lui Dumnezeu, dumnezeieştile Lui porunci, credinţa şi calea mântuirii noastre.

Că omul carele nu ştie carte, ca să citească Sfânta Scriptură şi cărţile Besericii noastre şi sfintele pravile, au de nu se va învăţa de la alii care le ştiu, să asamână cu dobitoacele cele necuvântăreţe, carele nu ştiu ce fac, de vreme ce n-au minte; să asamână orbilor, pentru că precum orbul, nevăzând lumina soarelui, nu ştie unde merge, nici ce iaste înaintea lui, ce de multe ori în gropi şi în surpături căzând, să omoară.

Într-acesta chip şi mintea omului [omul raţional], neavând învăţătură şi dăscălie a cuvântului celui dirept, care îi iaste lumină, iaste orb şi nu simte ce pricepe, piiarde cuvântăreasca lui blagorodnie şi stăpânirea şi să face rob necuvântăreţelor patimi [1] .

Antim găseşte în analfabetism şi în dispreţul faţă de carte şi de învăţătură un aliat puternic al degradării morale şi spirituale a omului şi un motiv bine întemeiat pentru transgresarea frecventă a legilor ecleziastice şi laice, a oricărei morale şi bunecuviinţe, care sunt un dar nativ ce reglementează comportamentul uman.

Cecitatea spirituală este o boală gravă care macină societatea, împotriva căreia ierarhul ia atitudine şi emite semnale de alarmă cât se poate de explicite. Renegarea valorilor morale tradiţionale şi înlocuirea lor cu non-valoarea şi chiar cu reversul virtuţii, care este viciul, a devenit, din păcate, o realitate cotidiană mult prea familiară, împotriva căreia însă autorul nostru nu consideră niciodată că este prea târziu sau prea mult să protestezi cu toată forţa de care eşti în stare.

Nou-întronizatul episcop al Râmnicului consideră ca pe o datorie inalienabilă să ia atitudine, ori de câte ori are ocazia, împotriva habitudinilor vicioase care se instalaseră lejer în viaţa contemporanilor şi a păstoriţilor săi:

Deci pentru ruşinata aceasta neînvăţătură facem atâtea şi mari răutăţi şi păcate de moarte, fără frica lui Dumnezeu şi ruşinea omenească: toată zioa beţi, borâţi înlăuntru în cârciume, porniţi la curvii şi la preacurvii de multe feliuri, la nedireptăţi, la răniri, la cuvinte mincinoase, la jurăminte strâmbe, la mărturii mincinoase şi la hule, la ucideri, la clevete, la zavistii, la vrăjbi şi goniri şi la altele nenumărate, cu carele bolnăveşte ticălosul nostru suflet boală de moarte. (…)

O, creştinilor, o, părinţilor şi fraţilor, până când în răutăţi şi în păcat? Până când dormim în patul lenevirii, somnul cel greu şi purtător de moartea păcatului? Pentru ce, pentru puţinel vin al beţiii, pentru o dulceaţă amară a unii împuţite curvii, pentru bani cari sunt pământ, pentru măririle lumii, carele sunt toate necinsti, pentru mândrii şi deşertăciuni, facem pe Ziditoriul şi Părintele nostru Dumnezeu vrăjmaş şi ne dăm pre noi de voe vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al nostru, diavolului, ca să ne muncească fără de milă?

Până când nu ne venim în socoteala noastră? Până când nu ne cercăm folosul nostru? Până când nu ne pocăim? Până când nu ne tămăduim patimile sufletulu nostru? Până când nu urâm păcatul şi să iubim bunătatea? Pentru ce atâta de nemulţumitori suntem cătră Mântuitoriul şi făcătoriul nostru de bine? [2].

Această retorică înflăcărată, care arde în văpăi de indignare şi de durere pentru cei care „nu cercăm folosul nostru”, este foarte caracteristică personalităţii marelui ierarh şi o vom regăsi cu îmbelşugare în Didahii.

Din punct de vedere literar, nu putem să nu observăm că abundă, în expresiile ce se rostogolesc ca un bulgăre de zăpadă la vale, epitetele şi metaforele, multe cu valoare de sinecdocă – între care şi un dublu oximoron (dulceaţă amară a unii împuţite curvii) –‚ unele dintre el de o mare frumuseţe şi forţă plastică, exprimând realităţi din planul psihologic şi spiritual cu multă sensibilitate poetică (Până când dormim în patul lenevirii somnul cel greu şi purtătoriu de moartea păcatului?) sau realizând „solidificarea” materialităţii până la un punct terminus, în care concreteţea realităţii devine superfluă (bani cari sunt pământ).

Cutremurarea vivificatoare şi atingerea sensibilităţii aproape necrozate a celor vizaţi prin aceste critici se face şi prin acumularea unor detalii determinative, care urmează imediat după avalanşa enumerativă a păcatelor, ca un nou val revigorant prin metoda declanşării unui seism psihologic:

Şi de se va întâmpla şi va muri ticălosul şi nepriceputul om neispoveduit şi nepocăit, merge în focul cel vecinic, întru întunerecul cel mai den afară, în viiarmele cel neadormit, în scrâşnirea dinţilor, în mâna diavolului şi să lipseşte de slava lui Dumnezeu, de bucuriia Îngerilor, den frumuseţele Raiului, den desfătarea Sfinţilor, den fericita viaţă [3].

Avertismentele şi apelurile ierarhului sfârşesc pe un ton părintesc, pentru ca inima să se înduioşeze, iar frica să nu se îndrepte spre panică sau descurajare, ci să se îmbrace în mila lui Dumnezeu, care le cuprinde şi le acoperă pe toate:

Rogu-mă dar, şi pohtesc dragostea voastră, eu, cel mai păcătos din toată lumea, toţi împreună cu mine să ne pocăim de răutăţile noastre, să plângem cu suspinuri şi cu lacrămi fierbinţi, cătră iubitoriul de oameni Dumnezeu, să zicem cătră Dânsul glasul vameşului: Dumnezeule, fii-mi mie milostiv, păcătosului. Aşijderea şi ispovedaniia preacurvariului: Părinte, am greşit în ceriu şi înaintea Ta.

Şi adevărat Părintele nostru cel ceresc, văzând a noastră adevărată pocăinţă şi lacrămile noastre, ca un milostiv şi îndurătoriu va erta păcatele noastre. Deci de vreme şi pocăinţa de nu se va face cum să cade, nu foloseşte omului [4].

Autorul ne avertizează că lucrarea în sine este, în consecinţă, concepută în două părţi, dintre care una este dedicată instruirii mirenilor, iar cealaltă preoţilor: Şi să împarte cuvântul mieu în doao părţi: o parte cuprinde în sine câte se cuvin a face cel ce să pocăiaşte, pentru ca să afle ertăciune de la Dumnezeu, iar ceialaltă, în ce chip să cade duhovnicul să facă ispovedaniia şi îndreptarea [5].

Prima parte, dedicată mirenilor, este la rândul ei împărţită în trei secţiuni, care tratează despre starea de pocăinţă interioară pe care trebuie să o aibă omul (înfrângerea inimii), despre mărturisirea propriu-zisă şi, respectiv, despre împlinirea canonului prescris de preotul duhovnic.

Pocăinţa lăuntrică sau înfrângerea inimii este  uşa cea dentâi prin care intră penitentul în casa cea părinţească [6]. Pentru ca să atingă această stare, omul trebuie să se disocieze interior de ceea ce înainte i-a fost pe plac, de păcat, pentru că acesta i-a distrus comuniunea cu Dumnezeu, lucru ce este paguba cea mare [7] a fiinţei umane.

Iar pentru a putea păstra această distanţare faţă de ceea ce a îndrăgit mai înainte în mod iraţional, e nevoie de cugetare contemplativă la consecinţele nefaste ale răutăţii şi ale păcatelor, cugetare care are ca puncte de plecare şase motive principale:

Întâi gândeşte cum că păcatul iaste o despărţire de la Dumnezeu şi nu te lasă să vezi faţa şi slava lui Dumnezeu…; A doao gândeşte cum că nice o poruncă şi [nici] o învăţătură a lui Dumnezeu n-ai păzit…; A treia gândeşte paguba care ţi-o pricinuieşte un păcat de moarte…; A patra gândeşte (ca să câştigi această sfântă întristare şi urâciune a(supra) păcatului, cât urăşte păcatul Preabunul Dumnezeu…; A cincea, adu-ţ aminte cu lacrămi moartea…; A şasia, să gândeşti [la] nespusa mulţime a bunătăţilor Mântuitoriului tău [ca să] te ruşinezi de vicleşugul şi de nemulţămirea ta...[8].

Cugetarea la transgresiunile umane provoacă ierarhului rememorarea dureroasă a unei statistici sumbre a faptelor izvorâte din răutatea omenească, dintre care unele sunt specifice, din nefericire, mai ales românilor şi în faţa cărora ia atitudine şi în această scriere, precum şi adesea în predici:

Ț-ai spurcat sufletul şi trupul cu curvii, preacurvii, sodomii, soblazne, cu beţii şi cu multe mâncări; mâinile tale cu pipăiri grozave, cu strâmbătăţi şi cu răpiri, cu ucideri şi cu altele; auzurile tale cu cântece şi cu cuvinte spurcate şi cu clevetirile celorlalţi; ochii tăi cu necuvioase vederi şi cu semne curveşti; limba cu sudălmi, cu pâri şi cu clevete la fraţii creştini, cu jurăminte şi cu mărturisiri mincinoase şi cu hule, carele le obicinuiesc a le zice oarecare spurcate guri şi înjură legea, crucea, pravila, preoţiia, Tainele şi acel înfricoşat nume al lui Dumnezeu.

Mă minunez, cu adevărat, de păgâniia unor draci ca a acestora, că oameni nu se cade să le zicem. O, şi cum nu cade din ceriu foc şi trăsnete să-i arză! Îndelung rabdă Dumnezeu, aşteptând pocăinţa lor! (…)  Alţii iară înjură şi pârăsc (e vorba de delaţiuni care conduceau la distrugerea materială şi morală şi chiar la eliminarea fizică a unor oameni, boieri rivali, cel mai adesea – n.n.) şi de multe ori bat pre părinţii lor, carii i-au născut şi i-au crescut, pre cari Dumnezeu porunceşte să-i cinstim (…); adevărat, unii ca aceştea nice aici în lume vor procopsi şi munca Iadului îşi vor moşteni [9].

Între învăţăturile pentru pocăinţă ale lui Antim se numără şi această cugetare contemplativă menită să înduioşeze şi să mişte spre căinţă chiar şi cele mai împietrite inimi:

Zi cătră sufletul tău: deşchide-ţi ochii, sufletul meu, ticăloase, să pricepi ce erai mai nainte şi în ce chip te făcuşi pre urmă cu păcatul; ai fost mireasă Celui din nălţime, lăcaş Dumnezeului celui viu, vas ales şi de mult preţ şi scaun adevăratului Solomon, Hristos; erai scaun înţelepciunii, soră îngerilor şi moştean [moştenitor] veşnicii fericiri.

Plânge dară şi te tânguieşte, că nu ai acele vrednicii, ce te-ai întors la cele împotrivă, că s-au făcut mireasa lui Dumnezeu curvă şi preacurvă diavolului, lăcaşul Sfântului Duh s-au făcut peşteră tâlharilor, vasul cel ales şi curat s-au făcut vas stricăciunii, polata [cămara] lui Hristos s-au făcut tină şi putoare porcilor, scaunul lui Dumnezu, şedere pierzării, sora îngerilor supt ascultarea dracilor [a căzut] şi aceasta ce zbura ca o porumbiţă la ceriu, să târăşte ca şarpele pe pământ.

Plânge dar, sufletul mieu, ticăloase şi te tânguieşte, socotind multele tale pagube; plânge, că pre tine te plângu ceriurile; plânge, că pre tine te tânguiaşte Beserica şi toţi Sfinţii; lăcrimează, că ai greşit; plânge, că pre tine te plâng Prorocii, mai nainte văzând mâniia dreptăţii lui Dumnezeu asupra ta; plânge, că la tine plâng mai mult lacrămile Ieremiei decât la zidurile Ierusalimului; plânge, sufletul meu, ticăloase, până când vei spăla spurcăciunea păcatului tău şi să vii la cinstea ce dentâi [10].

Adresarea directă, la persoana a II-a, către propria persoană sau către propriul suflet, este de dată veterotestamentară (o foloseşte îndeosebi Sf. David în Psalmi) şi este des întâlnită în cultul ortodox. Antim compune un adevărat imn de tânguire al sufletului, în care acesta se plânge pe sine însuşi şi vorbeşte cu sine ca şi cum s-ar privi într-o oglindă. Secvenţa este extrem de dureroasă, fiindcă se întemeiază pe antiteze frecvente, care compară şi subliniază disproporţia enormă între frumuseţea nevinovăţiei sufleteşti şi decăderea în starea de coşmar a păcatului.

Pentru omul aflat încă pe acest pământ, realităţile spirituale îmbracă o formă concretă, fie că sunt sfinte şi luminoase, fie că sunt întunecate şi malefice. De aceea, avem de-a face cu un „peisaj” ontic, conturat în aşa fel încât, cu posibilităţile noastre de percepere – care nu sunt fine şi subtile din punct de vedere spiritual, ci grosiere – să putem să sesizăm distanţa uriaşă dintre sublimul sfinţeniei şi suferinţa adâncă a păcatului.

Amândouă stările sunt – le-am putea numi astfel – extreme, întrucât şi beatitudinea la care ajunge omul prin curăţire de patimi este negrăită, dar şi nefericirea şi durerea provocate de aceleași patimi este tot negrăită.

De aceea şi Antim pictează tristeţea păcatului la antipodul fericirii cereşti a sfinţeniei. Starea aceasta de sfinţenie, de puritate sufletească pe care o descrie el şi a cărei pierdere o deplânge sufletul care se căieşte de păcate, este pe de o parte starea în care a fost creat omul, condiţia lui firească, paradisiacă, de care conştiinţa sa nu este deloc străină, iar, pe de altă parte, este starea la care trebuie să ajungă omul prin pocăinţă şi prin cultivarea virtuţilor.

Cu alte cuvinte, omul este provocat să îşi reprezinte, în mod realist (în sensul în care trebuie să considere realitatea sa interioară la modul cel mai serios), ca pe un ecran imens al conştiinţei, starea în care se află şi diferenţa dintre aceasta şi ceea ce ar trebui să fie el însuşi, ceea ce simte că a fost creat să fie.

Iminenţa şi neprevăzutul moment al morţii – ca un personaj aflat în culise – conferă proporţii încă şi mai tragice acestei scene în care s-a derulat propria-i viaţă şi, mai ales, şi-a contemplat, cu durere, finalitatea ei în moarte spirituală, mai înainte de moartea fizică.

Învăţătura lui Antim este că se cade adese să ne ispoveduim [11], că penitentul trebuie să afle duhovnic iscusit, carele să fie cu evlavie şi învăţat, spre a-l îndirepta: cărturariu şi învăţat la dumnezeeştile şi sfintele pravile şi canoane [12], iar nu la cineva mai puţin învăţat, în speranţa că nu va primi canon, iar apoi, după ce va găsi duhovnic bun, pururea la acela să meargă şi nu de la unul la altul să meargă, neguţătorind Taina…[13].

Epitimia este de folos, pentru că, precum un bolnav nu-i foloseşte de-ş va arăta numai boala lui la dohtor, ce să mănânce şi iarba ce-i va da, aşa şi păcătosul nu se iartă numai cu ispovedaniia, ce să facă şi canonul ce-i va da duhovnicul lui…[14].

În ceea ce-i priveşte pe preoţi, Antim pretinde ca aceştia să nu primească hirotesia ca duhovnici înainte de patruzeci de ani şi să fie virtuoşi şi evlavioşi, erudiţi şi cinstiţi faţă de oameni[15].

Într-o secvenţă secundară a acestei a doua părţi a lucrării de faţă, în care se adresează preoţilor, Antim elaborează un chestionar detaliat, pe care aceştia trebuie să îl folosească atunci când mărturisesc şi în care cel ce solicită să se mărturisească este interogat cu privire la viaţa sa spirituală şi morală, dacă respectă cele zece porunci şi despre alte posibile păcate sau de moarte sau mai uşoare; adecă, de va fi hulit la Dumnezeu sau la Sfinţi, sau la Taine, sau altă hulă, sau deva fi dat dracului pe cineva, sau au anathemisit pre cineva au viu au mort, sau de au făcut farmece, sau au aruncat în bobi şi în cărbuni, sau au pus pe alţii să le facă, sau crede farmecile, sau de poartă pre sine advare (baere), sau face legături şi alte lucruri diavoleşti, carele i să cade foarte greu să se canonească, pentru că se leapădă de Dumnzeu cu farmecile şi crede pe dracul; sau de iubeşte paguba şi stricăciunea şi necinstea altuia; sau vreo greşeală ascunsă a vreunui om au scos la iveală, pentru ca să-l ruşineze; sau de nu ş-au păzit jurământul, sau de au făgăduit vreo milostenia şi nu o au dat; sau au clevetit oamenii, sau au ascultat cu bucurie pre ceia ce clevetesc pre alţii; sau de nu merge la Beserică adese şi cu evlavie; sau de nu-şi face la casa sa rugăciunea ce i s-ar cuveni sara şi dimineaţa; (…) sau de s-au sfădit şi are vrajbă cu cineva; sau de va fi scos taina ce-i va fi spus cineva; sau de gândeşte cu dulceaţă lucruri grozave şi patimi trupeşti; s-au de s-au mândrit şi s-au lăudat; sau de batjocoreşte pe cei săraci, (…) sau de-au venit vreun străin călătoriu şi nu l-au priimit în casa lui să se odihnească; sau gol n-au îmbrăcat; sau flămând n-au hrănit; sau închis fiind cineva şi n-au mers să-l vază şi să-l mângâie cu cuvântul şi cu fapta…[16], etc.

Este interesantă însă şi declaraţia autorului, anume că a chintesenţiat în mod intenţionat aceste învăţături, fugind de vorba multă, de vreme ce cunoaştem cum că lenea şi grija lumii nu va lăsa nici aceste puţine să le citiţi, pricinuind multe pricini de păcate [17].


[1] Opere, p. 349-350.

[2] Idem, p. 350-351. [3] Idem, p. 350. [4] Idem, p. 351. [5] Ibidem.

[6] Ibidem. [7] Idem, p. 352. [8] Idem, p. 352-354.

[9] Idem, p. 252-253. Se pare că românii nu prea s-au dezvăţat nici astăzi de multe din aceste habitudini rele, pe care le semnala, cu indignare îndreptăţită, episcopul Râmnicului, la 1705, şi într-un fel sau altul, ele se perpetuează la umbra unei morale publice din ce în ce mai laxe.

[10] Idem, p. 353-354. [11] Idem, p. 355. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 356.

[14] Ibidem. [15] Cf. Idem, p. 357. [16] Idem, p. 359-360. [17] Idem, p. 359.

Did you like this? Share it: