Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [51]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a.

***

Învăţătură besericească

Cinci ani mai târziu, după ce fusese înălţat în scaunul mitropolitan, Antim simte nevoia să completeze manualul alcătuit anterior şi să urmeze înaintaşilor săi, între care şi mitropoliţii Varlaam al Moldovei, Ştefan şi Teodosie ai Ungrovlahiei, prin redactarea şi tipărirea unei cărţi de învăţături (Învăţătura besericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor…), care să trateze îndeaproape despre îndatoririle preoţilor, cu explicarea elementelor esenţiale ale credinţei.

Antim Ivireanul scrie  fiind cuprins de frica dumnezeiească [1], pentru a veni în sprijinul preoţilor prea puţin învăţaţi, alcătuind această carte – după cum mărturiseşte în finalul ei – de câte am socotit că sunt trebuincioase şi de folos [2] şi din concluziile trase de la cei au venit şi s-au judecat înaintea noastră şi de câte am înţeles prin oameni cinstiţi şi credincioşi că se fac între voi [3], adică, în afară de învăţăturile şi poruncile obişnuite, repetate periodic, spre înţelepţirea unor noi generaţii, mitropolitul a actualizat cuvintele sale în funcţie de realitatea practică, ce exista în ţară.

El consideră această lucrare a sa ca pe o masă duhovnicească fără de plată, în loc de blagoslovenie; socotind cum că, cu aceste puţine învăţături, veţi putea să vă săturaţi de lumina cunoştinţii şi să ajutoraţi şi pre creştinii cei lipsiţi [4]. (Despre motivul învăţăturii ca „masă duhovnicească” vom discuta detaliat în capitolul dedicat Didahiilor.)

Pentru secerişul mult [5] şi pentru turma mare [6] a Ungrovlahiei nu era însă de ajuns un păstor singur, măcar că iaste mare în vrednicie, şi de ar fi cât de procopsit întru politie şi iscusit întru învăţătură, iară nu poate să le vază pe toate, nici să le ştie toate [7], ci era nevoie de preoţi, în sprijinul acestuia, care să fie „organele” lui, ca nişte ochi să vază toate, ca nişte mâini să lucreze cele trebuincioase şi ca nişte picioare să alerge cu mijlocul lor la trebuinţa tuturor [8].

Însă cel ce era cu adevărat păstor mare al Ungrovlahiei, nu avea şi „uneltele” pe care le pretindea, la fel de vrednice: Că între celelalte scârbe ce am, de mă rănesc la inimă, iaste aceasta cea mai grea, de mă întristez şi mă mâhnesc mai mult, că văz între preoţii miei atâta prostie, atâta neînvăţătură şi atâta nedumireală, cât cunosc că nu puteţi face vreun ajutoriu sau vreun folos ticăloasei turme. Şi pentru acea multă prostie a voastră şi neştiinţă la sfânta carte, m-am îndemnat, fiind cuprins de frica dumnezeiască, a vă înştiinţa cu această mică cărticea, carea o am împărţit în trei părţi [9].

Despre starea de decădere a preoţimii din acele vremuri nu avertiza numai el, întrucât „această ignoranţă a preoţilor nu exista numai în timpul lui Ivireanul, căci cu un secol înainte de el, un alt mitropolit (Matei al Mirelor) descrie aproape aceeaşi stare”[10]. Starea de incultură a marii mase a societăţii era destul de gravă şi ea afecta, inevitabil aproape, şi grosul păturii preoţeşti, preoţii fiind numai cu puţin mai răsăriţi şi mai educaţi decât restul oamenilor iliteraţi.

În prima parte se tratează despre dogmele teologice ca temelie a întregului cult, după cum o arată şi scara aceştii cărticele: 1. Crucea, ce putere are şi în ce chip trebuie să o facem?; 2. Rugăciunea cea domnească şi ce cuprinde în sine.; 3. Mărturisirea credinţii, câte alcătuiri are şi dintr-însele ce înţelegem?; 4. Cele 7 taini ale Besericii, ce putere şi ce dar are fieştecare?; 5. Cele 9 porunci mari ale Besericii, ce ne învaţă să facem?; 6. Zece porunci ale lui Dumnezeu, că să cuvine să le ţinem; că de nu le vom ţinea, nu împlinim legia.; 7. Daruri ale Duhului Sfânt, carele sunt şi câte?; 8. Cele 3 bunătăţi [virtuţi] mari ale bogosloviei [teologiei].; 9. Patru bunătăţi ale sufletului.; 10. Patru bunătăţi ale trupului.; 11. Şapte păcate de moarte.; 12. Cele 12 roduri ale milosteniei, carele sunt?; 13. Învăţătură pentru ispovedanie.; 14. Alte învăţături trebuincioase [11]. A doua şi a treaia parte sunt constituite din învăţături practice.

Autorul acestui îndreptar face comentarii şi oferă explicaţii duhovniceşti la rugăciunea „Tatăl nostru”, la Crezul niceo-contantinopolitan, mărturisit în Biserica Ortodoxă şi la cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii. Pentru toate interpretările care le face, spre o mai uşoară înţelegere a acestora, mitropolitul se sprijină pe o solidă întemeiere scripturistică.

Învăţăturile practice au – în afară de învăţătura pentru Spovedanie[12] –, fiecare, câte nouă puncte şi privesc transgresarea limitelor canonice în care pot să acţioneze preoţii, în anumite situaţii. Astfel, preoţii nu au voie să slujească în parohii străine fără aprobarea parohului sau să cunune oameni străini, a căror adevărată identitate şi istorie nu o cunosc, pentru că vin mulţi din Ţara Ungurească şi din Ţara Turcească şi dintr-alte locuri depărtate şi să însoară aici şi pe la locurile lor au mueri, sau muerile au bărbaţi şi lăsându-i au fugit, sau sunt [după] a treia cununie şi vin aici pentru ca să ia a patra muiare, sau muiarea să ia al patrulea bărbat, care lucru iaste curvie şi fărădelege [13].

Antim pretinde ca aceştia să aducă scrisoare de mărturie de la preotul lor, fără de care să nu se poată oficia cununia, şi să jure ei înşi că cele declarate sunt adevărate [14]. Aceasta dovedeşte „migraţia” unei părţi a populaţiei creştin-ortodexe, dinspre Transilvania sau din teritoriile stăpânite de Imperiul otoman, spre Ţara Românească, fapt ce stârnea, în condiţiile de atunci, nu de puţine ori, dezordine, situaţie pe care preoţii nu ştiau să o gestioneze.

Preoţilor nu li se îngăduie să despartă pe cei căsătoriţi, chiar dacă ei solicită aceasta, şi nici să ia bani pentru administrarea Sf. Taine, în schimb, au datoria să-şi educe enoriaşii pentru a participa, fără excepţie, la slujbe, mai ales la sărbătorile mari, zile în care comerţul trebuie să fie interzis [15].

De asemenea, preoţii nu au voie să cuminece pe muribunzii inconştienţi, nici să se mute la altă biserică, fără încuviinţarea arhiereului, iar protopopii nu trebuie să primească preot străin [16], întrucât vin preoţi şi călugări mincinoşi [sub aparenţă preoţească], dintr-alte ţări, de slujesc ale preoţiei, înşelând creştinii [17].

Antim permite „extinderea” preotului peste jurisdicţia sa, numai în lipsa parohului, pentru întâmplarea morţii [18] sau dacă s-ar afla omul în cumpăna morţii [19], dacă este solicitat de familia celui bolnav sau adormit, dar interzice cu desăvârşire ca preoţii să „binecuvânteze” frăţiile de cruce, prin care se fac multe lucruri necuvioase [20].

Mitropolitul îi avertizează pe slujitorii altarelor să nu facă discriminări cu ţiganii, care nu erau trataţi la fel ca românii, ci li se slujea în grabă, fără o mărturisire şi o cercetare creştinească prealabilă, ci de va veni ţigan cu ţigancă să se cunune, până nu-i veţi iscodi cu tot denadinsul, foarte cu amăruntul pentru toate cele ce opreşte pravila, ca şi la toţi creştinii, să nu-i cununaţi [21].

De asemenea, pentru a evita tulburările, întrucât ţiganii erau robi, Antim cere preoţilor să solicite acceptul scris al stăpânilor lor, pentru ca mai apoi aceştia să nu-i revendice la judecată, nici din pizmă [22], nici din alte pricini.

Şi autorul continuă, cu o conştiinţă pastorală şi ecumenică deosebită, care l-ar face remarcat astăzi pentru apărarea drepturilor omului, afirmând că ţiganii încă sunt creştini, botezaţi în numele Sfintei Troiţe. Şi avem datorie, în tot chipul, veri cu ce mijloc s-ar putea, să-i punem la calea cea creştinească, că vom avea să dăm seamă înaintea înfricoşătoriului Judecătoriu pentru sufletele lor şi noi, deaca nu vom învăţa pentru dânşii cele ce se cuvin şi voi, deaca nu veţi face cele ce vă poruncim şi stăpânii lor, deaca nu se vor supune dreptăţii şi ascultării bisericeşti [23].

Cel care nu va respecta aceste prevederi canonice şi altele, menţionate de mitropolitul Antim, acela bine să ştie că-l vom caterisi desăvârşit (…) pentru ca să nu-şi mai răpue sufletul cu neştiinţa lui şi să pue în osândă şi pre alţii [24].

Deşi a avut antecesori în privinţa unor astfel de cărţi (Varlaam a scris Cele şapte taine a Besericii, tipărită la Iaşi, în 1644, mitropolitul Ştefan, Mistirio sau sacrament sau taine, apărută în 1651, la Târgovişte, iar mitropolitul Teodosie a dat la tipar întâi Învăţături creştineşti, pe care Gh. Radovici a imprimat-o la Snagov, în 1700 şi apoi, la Buzău, Învăţătura preoţilor pe scurt. De şapte taine ale Bisericii, cu drepte dovediri den Pravila Sfinţilor Părinţi, în 1702 [25]), şi s-a folosit de acestea, ca şi de vechile Pravile, Antim nu compilează lucrările anterioare[26], ci „este original în modul de a lega conţinutul pravilelor de viaţa cotidiană, făcând o pravilă vie, necesară subalternilor săi clerici şi mireni. În alcătuirea lor, el a adoptat cu totul alt plan şi a scos în evidenţă lucruri cu totul noi, ca: atitudinea duhovnicilor faţă de imigranţii ardeleni veniţi aici din cauza unirii cu Roma; a grecilor din Constantinopol, refugiaţi aici de teama turcilor (bănuiesc totuşi că nu era vorba numai de greci fugiţi din Constantinopol – n.n.), etc.; a îndemnat clerul cum să întocmească diatele şi foiţele de zestre; a poruncit ca faţă de ţigani, clericii să aibă aceeaşi atitudine ca faţă de ceilalţi enoriaşi, etc., – toate specifice întrucâtva timpului în care Antim Ivireanul a ţinut în drepta cârja de arhiereu şi tocmai aceste noutăţi trezesc interesul şi atenţia celor ce le citesc” [27].

Stelian Izvoranu presupune chiar, din modul în care Antim „nu redă totdeauna fidel textul din pravile sau alte cărţi, ci omite sau adaugă câte ceva” [28], că autorul nostru „se baza pe memorie” [29], ceea ce dovedește o cunoaştere foarte acrivică a legilor, cât şi a dogmelor bisericeşti. Și am mai avut dovezi anterior, pe parcursul lucrării de faţă, că era un excelent dogmatist şi cunoscător al canoanelor eclesiastice, dar şi că avea o memorie şi un intelect foarte bine antrenate.

---

[1] Idem, p. 366. [2] Idem, p. 382. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 366. [5] Idem, p. 365.

[6] Ibidem. [7] Idem, p. 365-366. [8] Idem, p. 366. [9] Ibidem.

[10] Al. Papiu Ilarian, Tezaurul de monumente istorice, I, Bucureşti,  1862 (Matei al Mirelor, Istoria celor petrecute în Ţara Românească), p. 327-384, apud Pr. Stelian Izvoranu, Mitropolitul Antim Ivireanul, sfătuitor şi îndrumător pentru preoţi şi duhovnici, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 972.

[11] Opere, p. 368.

[12] Despre această lucrare, care nu mai este inclusă în această ediţie de Opere, nota de subsol de la p. 378 ne informează că „este aproape identică cu aceea inclusă în broşura tipărită la Râmnic în 1705…, mai puţin rugăciunile, care, de altfel, nu aparţin lui Antim”.

[13] Idem, p. 378. [14] Cf. Idem, p. 378-379. [15] Cf. Idem, p. 379. [16] Idem, p. 380.

[17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 381. [21] Ibidem.

[22] Ibidem. [23] Idem, p. 382. [24] Ibidem.

[25] La acestea s-ar putea adăuga existenţa a „multe îndemnuri şi învăţături pentru preoţi” cuprinse în „manuscrisele slavo-române din secolul al XVI-lea” – cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 206.

[26] Cf. Pr. Stelian Izvoranu, art, cit., p. 981.

[27] Ibidem. [28] Ibidem. [29] Ibidem.