Nichita își strigă dezamăgirea în mai multe…registre poetice.

Ceea ce spune în Frunză verde de albastru, spune, în alt fel, și în Președintele Baudelaire.

Prima e o doină de jale, reconvertită poetic în stil nichitian, și ar fi putut să se numească: Frunză verde de inimă albastră. Pentru că jeluirea e destul de transparentă, totuși:

Și-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
și-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
și-am zis pasăre de pește,
descleștare de ce crește,
și secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoț de om întreg,
și privire-am zis de ochi
și că-i boală ce-i deochi.

Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
și de bine-am zis de morți
și de șase-am zis la sorți,
și am zis unu de doi
și zăpadă de noroi,
și am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu șa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte
de la unu pân’ la șapte –
de la șapte pân’ la zece
mi-a căzut o viață rece,
de la frunză pân’ la umbră
mi-a căzut o viață dublă
ca pământul și cu lună,
noaptea când stau împreună.

Și-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă țin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
și cu ochiul în potcoave,
și cu inima-n silabe
de mă duc, mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc[1],
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă…

Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
și ținut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
și din patru-n patru-o salbă,
și din cinci în cinci un pom,
și din șase-n șase-un om.

Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în față mov și verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se știe,
mai aud și-un sunet sus
care nu au fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi și a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.

Și-am zis aripă cu pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
și-am zis măr ca să zic sâmburi,
și-am zis pom ca să zic scânduri,
și-am zis nord ca să zic suduri
și dulceață ca să sudui,
și-am zis inimă la piatră
și cântec la tot ce latră,
și potcoavă
la octavă,
și uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraș de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
și din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.

Și-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o șa,
pe o șa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.

Poetul care le-a potrivit toate pe dos a zis „zăpadă de noroi” și „dulceață ca să sudui”, ca altădată Arghezi, care făcea miere din venin („Veninul strâns l-am preschimbat în miere” – Testament).

Și-a făcut instrument de cântare din oasele proprii, adică din durerea proprie, mai înainte de a se duce „ca toamna frunza de nuc,/ ori ca iarna frunza albă/ de la floarea de zăpadă”.

În arcada ochiului a pus lumea în acoladă. O acoladă „rece”, privind-o cu „ochii polari”, lucizi, întinzându-și vederea minții de la un pol la altul, încercând polarizarea energiilor ei pozitive.

În același timp, ne sugerează că el haiducește în poezie, că are o „viață dublă” și se refugiază în codrii poeziei, adică în „codrii de simboluri” la care face referire în Președintele Baudelaire, pentru a scăpa de locuirea zilnică „într-un spațiu de clor /…/ În acea atmosferă de clor, obosită,/ în care îmi duc existența în ultima vreme”.

Vede „coloare ce nu se știe” și aude „un sunet sus/ care nu au fost adus/ în timpan de oameni vii” (a se vedea și Elegia a zecea), pe care încearcă să le reproducă în „limbă poezească”, însă are…„ochii grei cu pungă” de oboseală.

Președintele Baudelaire ne precizează însă câteva lucruri care mi-au devenit deja evidente, dar care sunt totuși bine de precizat de către autorul însuși:

El a deplâns alături de mine
situația jalnică a albatroșilor
și rărirea în lume a codrilor de simboluri,
degradarea cuvântului și versul alb.

Președintele era de părere că, pentru cei vii,
experiența tristeții
este nepotrivită, îngrijorându-se totodată de faptul
conectării mele prea repezi la Cosmos.

Oricum te sfărâmi, mi-a zis,
caută să îndelungești măcar stafia
vreunei stări de spirit coherente
transcrisă în bunul nostru endecasilab. /…/

El a mai precizat că limba poezească
este amenințată de o aparență mult prea curentă,
și a deplâns împreună cu mine
prea marele interes care se acordă
persoanelor fizice ale poeților.

Nichita nu își iese prea des din cochilia simbolismului poeziei sale pentru a se exprima atât de direct, dar există totuși câteva situații de acest gen în opera sa. Și dacă a simțit nevoia imperioasă să recurgă la o exprimare explicită, este pentru că a considerat aceste mărturisiri ca foarte importante.


[1] Eminescu își nota aceste versuri populare: „Frunzuță verde de nuc/ Vine vremea să mă duc,/ Să mă duc de-aici cu dor/ Ca și luna pe sub nor,/ Să mă duc de-aici cu jele/ Ca și luna printre stele”, cf. M. Eminescu, Opere, vol. VI, ed. Perpessicius, p. 151.

Iar el însuși scria: „Vezi, rândunelele se duc,/ Se scutur frunzele de nuc/ S-așează bruma peste vii”… (De ce nu-mi vii).

Did you like this? Share it: