Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a.

***

Capete de poruncă

La învăţăturile practice de mai sus Antim Ivireanul adaugă o altă serie, câţiva ani mai târziu, intitulată Capete de poruncă la toată ceata besericească, pentru ca să păzească fieştecarele din preoţi şi din diaconi, deplin şi cu cinste, datoriia hotarului său [1].

Suntem în anul 1714 şi mitropolitul, probabil, l-a înduplecat pe noul domn al Ţării Româneşti, Ştefan Cantacuzino, să scutească membrii clerului de plata birurilor: acesta, aducându-să de cucerie, au mântuit cu hrisov domnesc toată ciata preoţească de sarcina dărilor ce da de rând cu ţara [2].

În consecinţă, pentru acest gest binevoitor al voievodului, primul lucru pe care îl anunţă Antim că îl au preoţii de îndeplinit, este de a face rugăciuni pentru domnitor şi familia lui.

Cinul preoţesc are datoria să lăcuiţi, după cum zice David, în casa Domnului, în toate zilele vieţii voastre şi să cercetaţi Beserica cea Sfântă a Lui, cântând rânduitele slujbe, cu toată socotinţa şi nevoinţa, şi făcând jărtva cea fără de sânge cu frică şi cu inimă umilită, pentru ca să Se arate îndurătoriul Dumnezeu Milostiv şi politiei şi norodului [3].

Însă, în mod special, Antim pretinde ca preoţii să slujească fieştecarele câte un sărindar [40 de Liturghii] pentru domn şi pentru toată boierimea şi pentru toată ţara, după cum scrie Hrisovul cel domnesc, începând de la Duminica Thomei [4] şi încă, în zilele sărbătoririi Sfântului Întâiului Mucenic Ştefan (27 decembrie şi 2 august), patronul domnitorului, să se facă Liturghii în care să se înalţe rugăciuni în mod aparte pentru domn.

Însă această nouă prevedere nu era lipsită de pericole, pe care mitropolitul le anticipează, anume ca să existe oameni, care să vrea să se preoţească numai pentru ca să scape de corvoada acelor dări de care cinul preoţesc era acum liber.

Pentru aceasta, Antim hotărăşte măsuri mai stricte pentru selectarea candidaţilor la preoţie. În primul rând, cine va vrea de acum înainte din mireni ca să se sue la această stepenă a preoţiei, de nu va merge fieştecarele la arhiereul său să şază un an încheiat, iar carele va fi om procopsit şi mai învăţat, jumătate de an, să înveţe toată rânduiala preoţiei, după cum o pohteşte dreptatea şi porunceşte Sfânta Beserică, să nu să ispitească nici cu un mijloc că va câştiga preoţiia…[5].

Astfel, mitropolitul decide ca cel ce vrea să devină preot, să facă un „stagiu” de un an pe lângă episcopul locului, lucru ce i-ar fi descurajat probabil pe mulţi la a mai râvni la această demnitate, fără să aibă chemare, întrucât era nevoie să locuiască departe de casă şi să facă un efort mult mai mare pentru a-şi însuşi cele necesare.

Autorul avertizează şi asupra unei situaţii care este interesantă pentru noi astăzi: Văzând cineva că preoţii nu dau bir şi va vrea cu vreun mijloc să se preoţească au cu mite, au prin făgădueli, au prin mijlocul vreunul boiar de cinste, pentru ca să şază în pace la moşia lui fără norie [enorie, parohie], să-i fie  în ştiinţă că se va pune la bir în rândul ţăranilor [6], ceea ce înseamnă că existau preoţi fără parohie, care slujeau exclusiv pentru un boier şi familia lui.

Mitropolitul atenţionează şi asupra conduitei ireproşabile pe care trebuie să o aibă preoţii şi diaconii: Poruncim voao, preoţilor şi diaconilor, să nu vă amestecaţi în lucruri mireneşti, adecă în mărturiseli mincinoase, ficlene şi cu voi veghiiate, în jurământuri, în chezăşii şi într-altele asmenea ca acestia… (…) Vericine din preoţi şi din diaconi să va înţelege că nu-şi poartă cinstea preoţiei cum să cade, ci va umbla pre la cârciume şi va umbla beat, acela bine să ştie că după întâia şi a doao învăţătură, să va lipsi de tot darul preoţiei şi să va pune în rânduş ţăranilor la bir [7]. Ameninţarea cu caterisirea era valabilă chiar şi numai dacă un preot îndrăznea să vânză vin la casa lui sau să pue pe preoteasa lui să vânză vin sau pe slujnica lui [8].

Condiţiile în care se decidea hirotonirea unui preot nou într-un sat, pretindeau ca să nu se întâmple aceasta, până nu vor veni cinci săteni să mărturisească cu jurământ cum că n-au preot [9].

Antim reglementează şi ca prevederile stabilite în Învăţătura de la 1710 şi în aceste Capete de poruncă, să fie cunoscute neapărat şi respectate de către toţi preoţii (întrucât aceste cărţi se dăduseră în dar), sub ameninţarea caterisirii şi a întoarcerii la plata birurilor[10].

Ultimele învăţături ale lui Antim privesc alcătuirea unor acte pe care preoţii, ca singurii cunoscători de carte şi în calitate de garanţi spirituali, erau solicitaţi să le facă, anume a diatelor (a testamentelor) şi a foilor dotale. Antim le oferă modele scrise ale acestor acte, un fel de predecesoare ale formularelor de astăzi, pe care, dacă le urmau, preoţii nu mai aveau decât să le completeze în funcţie de caz, stipulând – între altele –‚ ca, în cazul testamentelor, preoţii să nu accepte să le întocmească, dacă observă că cei aflaţi pe patul de moarte îşi exclud rudele din cauza invidiei şi a ranchiunii păstrate acestora, ci să insiste ca rudele să îşi primească partea lor de moştenire, după lege[11] – trebuie să fi fost un obicei foarte extins acesta, din moment ce mitropolitul insistă asupra lui.

În cazul căsătoriei şi al întocmirii actelor care să probeze zestrea pe care a primit-o femeia de la părinţii ei, iarăşi existau prevederi aparte, dar e interesant că în cazul morţii acesteia fără a avea copii, bărbatul nu avea voie să beneficieze decât de o treime din această zestre (înainte, zice Antim: el, după porunca Pravilei, altă parte n-are să ia zestrele muerii sale, fără numai aşternutul [12]), restul întorcându-se la rudele ei [13].

Mai mult decât atât, „în materie matrimonială şi succesorală, întâlnim elemente noi (faţă de pravilele mai vechi – n.n.). De exemplu, bărbatul supravieţuitor moşteneşte a treia parte din zestrea femeii, atunci când vine în concurenţă cu ascendenţi şi colaterali. Pentru prima oară acum se recunoaşte în legislaţia scrisă un drept al bărbatului supravieţuitor femeii (care, după cum amintea şi Antim, nu avusese mai înainte dreptul decât la „aşternut” – n.n.), lucru ce dovedeşte un pregres al legiuirilor de atunci”[14].

În Occident, bărbatul a beneficiat până târziu, în secolul al XIX-lea, de averea pe care o aducea femeia, chiar şi după moartea ei sau în cazul unui divorţ (în societatea anglicană, spre exemplu), ea sau rudele ei nemaiputând să reclame nimic din această avere. Din acest punct de vedere, pravilele româneşti – şi răsăritene, în general –, par mai „democratice” decât cele apusene.

Antim interzice căsătoriile mixte, între ţigani şi români, din cauză că societatea, la acea dată, se scandaliza de aceste lucruri şi din cauză că, după câte înţelegem, prin acest fel de căsătorie ţiganii nu deveneau liberi, însă românii deveneau robi[15] şi mai stabileşte ca acel obiceaiu rău ce au unii, de trag fetele oamenilor de fug cu dânsele, fără ştirea părinţilor, unile cu voia lor, altele fără voia lor, apoi pe urmă pun mijlocitori de-i iartă părinţii, pe unii ca aceia să nu-i cununaţi, nici la Beserică să-i priimiţi şi să aibă voie protopopul să globească pre fată cu bani 200, iară pre fecior să-l globească vorniceii cu bani 400. Şi până nu va merge la arhiereul lui să ceară ertăciune şi să-i facă răvaş de cununie, să nu fie priimit [16].

Antim Ivireanul a avut şi un rol semnificativ în stabilirea legislaţiei româneşti, întrucât „Capete de poruncă constituie un izvor al dreptului scris vechi românesc. Deşi nu a fost promulgată de vreo autoritate domnească, totuşi, prin faptul că obliga pe preoţi să respecte dispoziţiunile ei la întocmirea unor acte civile (testamente şi foi dotale), ea a avut o îndelungată aplicaţie juridică… (…) Capete de poruncă, după cum reiese dintr-o circulară a Arhiepiscopiei Ungrovlahiei către preoţi, a devenit cu timpul o legiuire juridică. După 1714, în Ţara Românească erau patru norme juridice care se utilizau: dreptul roman-bizantin, obiceiul pământului, Îndreptarea legii şi Capete de poruncă[17].

Gabriel Ştrempel este convins că „Antim imprimă această comunicare directă în scrierile sale consacrate ridicării dogmatice şi practice a preoţilor. Şi acestea, scrierile, au avut o asemenea difuzare şi au fost utilizate atât de intens, încât au fost retipărite – unele fără numele lui – şi după moartea sa, fără să-şi pună problema urmaşii săi că erau scrierile unui eretic şi vrăjitor…”[18].

Din aceste lucrări am făcut cunoştinţă, prin urmare, cu Antim „legiuitorul”, cu autorul unor reglementări sau pravile care aveau rolul să pună ordine în viaţa Bisericii, atât a preoţilor, cât şi a mirenilor, însă valoarea literară a acestor scrieri care au, pe alocuri, şi un pronunţat caracter legislativ – atât din punct de vedere eclasiastic, cât şi laic –‚ nu este deloc neglijabilă, deoarece chiar şi „dispoziţiunile canonice şi de drept laic (sunt) turnate într-o frumoasă limbă literară”[19], clară, simplă şi cursivă.


[1] Opere, p. 387.

[2] Idem, p. 388. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 389. [6] Ibidem.

[7] Ibidem. [8] Idem, p. 390. [9] Ibidem. [10] Cf. Ibidem. [11] Idem, p. 391.

[12] Idem, p. 393-394. [13] Idem, p. 393.

[14] Em. Em. Săvoiu, „Capetele de poruncă” ale lui Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 999.

[15] Cf. Opere, p. 394. [16] Ibidem.

[17] Em. Em. Săvoiu, art. cit., p. 999.

[18] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 206.

[19] Idem, p. 997.

Did you like this? Share it: