Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a.

***

III. 3. Chipurile Vechiului și Noului Testament

Această operă, pe care ne-am propus să o discutăm în capitolul de faţă, este unică în literatura română şi printre puţinele de acest gen din literatura universală.

Titlul complet sună astfel: Chipurile Vechiului şi Noului Testament, adecă obrazele oamenilor celor vestiţi ce se află în „Sfânta Scriptură”, în „Biblie” şi în „Evanghelie” şi adunare pre scurt istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor, adeverind a fieştecăruiia viaţa şi faptele atât a celora ce au vieţuit cu viaţă bună, cât şi a celora ce au vieţuit cu viaţă necuvioasă, începând de la Adam şi pogorând până la Hristos.

Cartea este: acum întâi într-acest chip alcătuită şi aşăzată, prin multă nevoinţă şi osteneala preasfinţitului mitropolit al Ungrovlahiei chir Antim Ivireanul şi închinată cu cucerie, spre semn de dragoste adevărată, prealuminatului şi înălţatului marelui domn şi oblăduitoriu a toată Ţara Rumânească, Ion Constandin Brâncoveanul Basarab Voevod. Dat în vestitul oraş al Târgoviştei, la anul de la zidirea lumii 7217 (1709), meseţi, iulie, 1 [1].

Antim Ivireanul oferă, prin această carte, o probă de virtuozitate ca pictor, cronicar şi poet, într-o îngemănare unică a unor virtuţi artistice deosebite.

Ipostaza de cronicar este, în acest caz, cea mai importantă pentru noi, pentru că întâlnim aici, în această operă, „un alt Antim”[2], scriind din perspectivă diacronică şi cu o îndemânare narativă remarcabilă. Această ipostază este singulară între lucrările ieşite de sub pana sa.

Didahiile, spre exemplu, vor excela printr-o retorică fastuoasă şi prin lirismul lor interior neîntrecut, dar nu vor urmări să devină memorabile prin excelenţă narativă, fragmentele de acest gen fiind extrem de puţine în predici şi conţinând o povestire numai in nuce.

Dimpotrivă, Chipurile Vechiului şi Noului Testament, ne vorbesc despre virtuţile de cronicar ale lui Antim şi despre preocupările sale în legătură cu istoria şi cultura universală.  În consecinţă, chiar dacă se dovedeşte că acel manuscris ce compila cronici valahe, alcătuind o istorie a Ţării Româneşti, care i s-a atribuit la un moment dat lui Antim, nu îi aparţine, în schimb, această operă – şi capodoperă a miniaturisticii româneşti – probează cu prisosinţă interesul pe care l-a manifestat Antim pentru studiul istoriei.

Chipurile Vechiului şi Noului Testament reprezintă o cronică în rezumat a istoriei universale, de la crearea lumii până la începuturile erei creştine, insistând asupra istoriei poporului ales, pentru a aşeza în prim-plan pronia lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc.

Înainte de a intra în substanţa a acestei lucrări, autorul a amplasat întru început tradiţionalele versuri la stemă, „printre cele mai izbutite, dacă nu chiar cele mai izbutite din câte s-au compus până la Antim”[3]. Precum şi dedicaţia către domnitorul ţării, Constantin Brâncoveanu, căruia îi închină cartea. Ambele texte – atât versurile, cât şi dedicaţia – conţin idei interesante de remarcat şi nu vom trece peste ele cu uşurinţă.

Versurile la stemă se constituie, în acelaşi timp, într-un pasaj introductiv al acestei lucrări, parafrazând poetic creaţia lumii şi a omului după Sfânta Scriptură, nu numai cu o mare acurateţe dogmatică, dar şi cu foarte mult talent artistic şi poetic. Vom reproduce şi noi aceste versuri pentru edificare:

Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din nefiinţă
Şi în fiinţă le-au adus cu multă biruinţă.
Şi după aceia au zidit, luând pământ şi tină
Pre omul cel dintâi, Adam, fără cuvânt de vină.

După asemănarea Sa făcu-i închipuire
Suflând asupra feţii lui şi duh de vieţuire.
Adăugând din coasta lui, face, cu socotinţă,
Pre Eva, dându-i ajutoriu spre bună lăcuinţă.

Şi dintr-aceştia amândoi mulţi oameni să născură
Precum se vede luminat de-a rândul din „Scriptură”.
Oameni aleşi şi minunaţi, vestiţi în fapte bune,
Trăind în blagocestie, precum „Scriptura” spune.

Şi de la aceştia, de la toţi, luo asemânare
Şi iubitoriul de Hristos, întru credinţă tare,
Prealuminatul Constandin din viţă Basarabă,
Stăpânul Ţării Rumâneşti, mulţi ani să aibă,

Care la sine adună florile bunătăţii
Şi cu credinţă defaimă căile strâmbătăţii [4].

Este cât se poate de evident faptul că, pentru începutul secolului al XVIII-lea şi pentru un ierarh de origine georgiană, aceste versuri sunt chiar splendide. Ele rezumă atât un început pe care lucrarea în sine nu l-a avut în vedere, şi anume, istoria creaţiei universului şi a omului, cât şi conţinutul lucrării şi scopul ei, acela de a-l aşeza pe domnitorul ţării, Brâncoveanu, în faţa unei galerii excepţionale de personalităţi ale lumii vechi, oferindu-i modele de urmat în acei „oameni aleşi şi minunaţi, vestiţi în fapte bune”[5].

Antim oferă, prin intermediul acestor versuri, o iniţiere în lectura operei sale şi – după cum am afirmat – o introducere referitoare la sorgintea universului, pe care lucrarea în sine nu o conţine.

În consecinţă, jumătate din aceste versuri sunt un recurs la teologia creştină cu privire la crearea lumii de către Dumnezeu, „ex nihilo”, atât a lumii spirituale, cât şi a celei materiale, creaţie încununată printr-un act special al Creatorului, prin care l-a făcut pe om El însuşi, „luând pământ şi tină” şi dăruindu-i chip „după asemănarea Sa…/ Suflând asupra feţii lui şi duh de vieţuire”, adică făcându-l, după cum afirmă Sfinţii Părinţi, un univers mare într-un univers mic – idee întâlnită adesea în predici, exprimată fie explicit, fie ca o parafrază largă.

Toate aspectele avute în vedere de Antim urmăresc cu fidelitate referatul biblic al capitolelor introductive din Geneză, cu excepţia detaliului dogmatic al creaţiei „ex nihilo”, care nu este precizat în această primă carte a Pentateuhului, ci în II Macabei 7, 28, dar care a fost pus în lumină în tradiţia Bisericii, încă din zorii creştinismului. De altfel, cărţile Macabeilor vor fi des utilizate, în această lucrare, de Antim, mai ales spre sfârşitul ei.

După zidirea „omului cel dintâi, Adam, fără cuvânt de vină”, urmărind mai departe referatul Genezei, Antim relatează cum Dumnezeu a creat prima femeie din coasta lui Adam – preînchipuind, după cum autorul va preciza puţin mai târziu, naşterea Bisericii din coasta lui Hristos, pe Cruce – , şi cum din această pereche primordială s-au născut oamenii care au populat ulterior pământul.

Zidirea lumii „cu multă biruinţă” parafrazează, credem, afirmaţia că toate câte au fost făcute de Dumnezeu „erau bune foarte” (Fac. 1, 31).

Versurile finale sunt un preambul al dedicaţiei către domnitorul Ţării Româneşti, în care este lăudată credinţa  acestuia.

Dedicaţia însăşi este concepută într-o măiestrită limbă română, de o rară eleganţă, cursivitate şi frumuseţe. Aici, Antim precizează, dintru început, că recunoştinţa şi mulţumirea pot cunoaşte multe feluri de manifestare şi că el însuşi doreşte ca, în afară de mulţemita cea adevărată care se face din inima cea călduroasă prin cuvânt [6] şi de rugăciunea obişnuită pentru domnitor, să îşi arate recunoştinţa – în mod prisositor, am zice noi – şi printr-un dar deosebit:

Sunt datoriu nu numai să mă rog lui Dumnezeu, pentru fericita sănătate şi buna întărire întru luminat scaunul măriei-tale, ce şi veri cu ce alt mijloc aşi putea să mă arăt cătră măriia-ta mulţemitoriu şi voitoriu de bine, atâta la cele sufleteşti, cât şi la cele trupeşti.

Drept aceia am vrut, cu iubire de osteneală, de am adunat şi am însemnat întru această cărticea chipurile şi obrazele tuturor strămoşilor noştri anume carele din carele să trage, precum să povestesc în Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură, în cea veche şi în cea noao, şi ca un dar mic şi mare să o aduc creştineştii stăpâniri a înălţimii tale, mic pentru statul ei, de vreme ce pre scurt şi cu puţine cuvinte închiiae toată rodoslovia de la Adam până la Hristos; mare iară pentru gândul, căci întru această rodoslovie să cuprind obraze de oameni mari şi minunaţi, proroci, drepţi şi împăraţi, a cărora râvnitor fierbinte eşti înălţimea-ta şi o oglindă curată prin mijlocul a căreiia poate să vază fieştecarele toate bunătăţile acelor fericiţi bărbaţi [7].

Autorul remarca, pătruns de simţul artistic, dar şi cu multă fineţe psihologică, faptul că un text rezumativ, însoţit de portrete sugestive, care să ilustreze cele scrise, este mult mai uşor de memorat: acele ce înţelegem prin auz şi prin cetaniia a multor zile, cu  vederia chipurilor celor însemnate şi cu cetaniia povestirei lor pre scurt, mai mult ne încredinţăm şi mai pre lesne întru pomenire le putem păzi [8].

Capacitatea de vizualizare a lui Antim era foarte pronunţată şi pe această calitate miza în mare măsură şi atunci când îşi rostea predicile, întrucât foarte multe dintre acestea au – vom vedea curând – o mare calitate picturală, o plasticitate cu totul aparte.

Dedicarea acestei cărţi lui Constantin Brâncoveanu nu este întâmplătoare, ci are ca motiv, în conştiinţa autorului, virtuţile creştineşti ale domnitorului, care însuţi ai odrăslit ca o odraslă cu străluciri de aur şi ai înflorit ca o floare cu bun miros, păzită cu mila lui Dumnezeu, neveştejită până acum şi să va păzi şi de acum înainte kata diadohin pentru multele şi nenumăratele faceri de bine [9].

Voievodul este numit coroana tuturor domnilor [10] – şi, dacă ne uităm în istorie, la domnitorii care i-au precedetat, mitropolitul nu era departe de adevăr, putându-se afla un termen de comparaţie doar cu Neagoe Basarab sau Matei Basarab, între voievozii Ţării Româneşti ce au strălucit îndesebi prin credinţa lor şi iubirea pentru cultură.

Şi, privind faptele retrospectiv, nu ni se pare că autorul exagerează nici atunci când afirmă despre Brâncoveanu: ca un măslin roditoriu, ce eşti sădit în casa Domnului, întinzi spre toţi ramurile cele neveştejite ale milosteniei şi făcliia creştinescului tău suflet spre faptele cele bune şi dumnezeieşti, pururea aprinsă cu focul credinţii şi a dragostei cei fierbinte şi pusă în sfeşnic pentru ca să lumineze tuturor celor ce sunt întru întunerecul scârbelor.

Şi precum într-o grădină împărătească, cu multe podoabe să află multe şi de multe feliuri flori, carele veselesc cu mirosul toate simţurile celor ce s-apropie, aşa şi chipul cel de Dumnezeu împodobit al înălţimii-tale iaste plin şi împodobit cu multe daruri şi bunătăţi şi pociu zice cum că, ca alt Pariv indianesc, carele cu puteria lui cea trăgătoare, trage la sine toate materiile, sau ca alt izvor sin Scotusa ce închiagă toate vasăle cele stricate, aşa şi blândeţele mărei-tale trage pre toţi cătră sine şi-i închiagă cu mângâiare şi tămăduieşte a fieştecărua scârba inimii şi supărarea lipsii cu îndurarea [11].

Comparaţiile sunt pline de inedit pentru cititorul postmodern şi au o evidentă mireasmă orientală cu care noi nu mai suntem familiari astăzi. Dar sunt și pline de savoare, cu atât mai mult cu cât surprind prin neaşteptata conexiune pe care o face autorul şi prin stranietatea termenilor de comparaţie.

Constantin Brâncoveanu este considerat o adevărată „icoană” a virtuţilor[12], acesta impropriindu-şi toate calităţile care se cer de la un creştin, virtuţi încununate cu smerenia, pe care a învăţat-o de la dulcele mieu Iisus [13], spune Antim, că pe cât te-au mărit Dumnezeu şi te-au înălţat în cinste şi în stăpânire, cu atât mai vârtos te smereşti cu duhul [14].

Dedicaţia se încheie printr-o nouă comparaţie, care le lasă în umbră pe cele anterioare, a lui Constantin Brâncoveanu cu Sfântul Constantin cel Mare, şi printr-o scurtă rugăciune prin care smeritul mitropolit al Ungrovlahiei Antim Ivireanul [15] imploră ajutorul lui Dumnezeu pentru a-l sprijini pe domnitorul ţării.

În copia realizată de popa Flor şi care se află la Biblioteca Academiei din Bucureşti, versurile la stemă şi dedicaţia lipsesc, fiind înlocuite de o istorisire despre primele şase zile ale creaţiei, în care Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi toate făpturile.[16] Întrucât aceasta nu se află în originalul conservat la Kiev, concluzia nu poate fi decât că este vorba de un adaos, care aparţine, evident, copistului.

În consecinţă, nu vom spune mai multe cuvinte despre acest text, deoarece nu îi parţine lui Antim, cu toate că el apare în cele două copii rămase în ţară ale acestei opere.


[1] Opere, p. 241.

[2] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 476.

[3] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 225.

[4] Opere, p. 241-242.

[5] Această atitudine nu este una neobişnuită pentru creştinul ortodox, chiar pentru cel mai simplu, întrucât omul obişnuit se confruntă cu acestă experienţă a „punerii faţă în faţă” cu Drepţii şi cu păcătoşii, spre recunoaşterea de sine, în fiecare an, în Postul Mare, ascultând Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul.

[6] Opere, p. 242.

[7] Ibidem. [8] Idem, p. 243. [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem.

[12] Cf. Idem, p. 243-244. [13] Idem, p. 244. [14] Ibidem. [15] Ibidem.

[16] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 232 şi Opere, p. 244-246, nota 1.

Did you like this? Share it: