Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a.

***

Chipurile Vechiului şi Noului Testament debutează printr-o Povestire pre scurt pentru zidirea lui Adam şi continuă cu prezentarea lapidară – în comparaţie cu imensitatea materiei – a istoriei lumii până la Hristos, insistând asupra unor personalităţi sau evenimente care au fost cruciale în destinul omenirii.

Debutul acestei opere este ex abrupto, Antim începând istorisirea sa de la ziua a şasea a Genezei, de la crearea omului, şi urmând referatului biblic, într-o proporţie destul de mare, cu unele adăugiri şi detalii preluate de la diferiţi Părinţi sau istorici care au cunoscut tradiţia iudaică îndeaproape sau poate chiar şi cărţi apocrife asupra cărora nu ştim ce criterii de delimitare a adevărului de fals a aplicat Antim. Uneori se declară el însuşi sceptic – deşi comentariile personale nu sunt foarte numeroase de-a lungul acestei lucrări.

Această cronică a istoriei lumii până la Hristos şi, în particular, a poporului iudeu din care, după mamă, a răsărit Mântuitorul neamului omenesc, începe – după cum am enunţat deja – cu o relatare despre creaţia primilor oameni, Sfinții Protopărinţi Adam şi Eva, autorul fiind interesat, în mod preponderent, de aspectul istoric al lucrurilor, fără a neglija însă cu totul nici profilul lor spiritual:

Adam s-au zidit şi s-au însufleţit la locul Damascului, precum zic unii. Şi după aceia l-au mutat Dumnezeu în Grădina desfăţării (dintru care iese râu şi să împarte în 4 începături: numele unuia este Fison; acesta încungiură tot pământul Evilat. Numele celui de-al doilea este Gheon; acesta încungiură tot pământul Ethiopiei. Râul al treilea este Tigru; acesta merge în preajma Asiriilor; şi râul al patrulea este Eufrat).

Şi adormi Dumnezeu pre Adam şi luo o coastă dintr-ale lui şi făcu pre muiare, pre care, văzând-o Adam, îi puse numele ei Eva, închipuind cu prorocie pe Hristos şi Beserica [cf. Efeseni 5, 32], precum şi la celialalte zidiri ale lui Dumnezeu au dat cu prorocie numiri la toate.

Şi plecându-se Adam cuvintelor Evei, au mâncat din roada ce i-au poruncit Dumnezeu să nu mănânce. Şi pentru ruşinea golătăţii lor, cusură foi de smochin şi-şi acoperiră golătatea, pre carii blestemându-i Dumnezeu, îi goni din Raiu pre amândoi. Şi au pus Dumnezeu înaintea uşii Raiului heruvimi şi sabiia cea de pară [1].

Din această relatare, doar amănuntul asupra aducerii întru existenţă a primului om în zona Damascului nu face parte din Sfânta Scriptură şi este o interpolare a unei tradiţii mai vechi patristice, probabil.

Se remarcă uşurinţa cu care Antim rezumă referatul biblic, cu o cursivitate şi frumuseţe a expresiei care nu este cu nimic inferioară marilor cronicari ai ţări. Şi, pentru a fi şi mai convingători, nu ne vom opri aici cu exemplele, ci, pe măsură ce vom descoperi şi vom comenta diferite aspecte ale textului antimian, vom puncta şi asupra acestei calităţi indiscutabile a scrisului său.

Antim intercalează în text, uneori, şi istorisiri apocrife – deşi el însuşi se pronunţă cu scepticism asupra validităţii unora dintre aceste informaţii –, cum este şi aceasta despre evenimentele care ar fi însoţit moartea lui Adam şi despre lemnul Crucii:

Pre acest Sith, zic unii, cum că l-au trimis Adam, când s-au bolnăvit, să meargă în Raiu, să-i aducă din lemnul vieţii; dară nu i s-au dat voe, ci numai i-au dat îngerul lemn de finic [2]. Şi când s-au întors înapoi, au găsit pre Adam mort şi au sădit lemnul acela la mormântul lui Adam, de spre cap, carele s-au făcut copaci mare. Şi după aceia, zic istoriile, să-l fi pus Solomon la lucrul curţilor lui ce au făcut, pre carele zic să Se fi răstignit şi Hristos. (Iară eu nu o ţiu să fie aceasta adevărată) [3].

Această istorie are mai multe puncte comune cu un text apocrif despre viaţa Sfinților Protopărinţi Adam şi Eva, care derivă din tradiţia scrisă iudaică, dar şi din folclorul iudaic, la care s-au adăugat interferenţe din partea unor secte şi grupări eretice, despărţite de Biserică, printre care şi bogomilii[4]. Această legendă apocrifică – care are mai multe variante, dintre care Antim a folosit, după toate probabilităţile, deşi cu precauţie, finalul uneia dintre aceste variante – se pare că „a circulat de timpuriu la noi şi a dat naştere unei poeme populare cu numele de Cuvântul lui Adam sau, în Ardeal, Verşul lui Adam[5].

Antim putea, prin urmare, să o fi cunoscut şi din folclorul românesc, dar înclinăm să credem că alte izvoare, scrise, au fost sursa acestei relatări.

Observăm că Antim procedează cu obiectivitate ştiinţifică – înţeleasă într-un sens apropiat de cel contemporan – la selectarea şi reproducerea izvoarelor sale, oferind date asupra unor evenimente foarte îndepărtate din perspectivă cronologică, din toate lucrările pe care le are la dispoziţie, cu rezervele de rigoare în unele cazuri. Desigur, informaţia de bază se află în Sfânta Scriptură, dar autorul nostru nu pregetă să ofere detalii suprastructurate, acolo unde le poate afla.

Antim inserează şi interpretări dogmatice în cronica sa – deşi nu foarte des – cum este cea despre păcatul înşeptit al lui Cain, pe care l-a comis prin uciderea fratelui său:

Şi măcar că fu înfruntat de Dumnezeu, iară încăş tot au omorât pe frate-său, Avel, greşind cu aceasta înşeptit: întâi, că n-au adus jărtvă dreaptă lui Dumnezeu; a dooa, că au zavistuit pre frate-său; a treia, că l-au viclenit; a patra, că l-au omorât; a cincea, că au spurcat pământul cu vărsarea sângelui frăţini-său; a şasia, că au tăgăduit cu obrăznicie lui Dumnezeu; a şaptea, că nu s-au căit. Şi drept aceia fu pedepsit înşeptit. Iar după blestemul lui Dumnezeu fu pre pământ rătăcitor şi nestatornic. Facerea, cap 4 [6].

Autorul îi atribuie – dintr-o sursă iudaică, spune el – Sfântului Enos, realizarea primelor icoane: zic jidovii cum că acesta să fie izvodit chipuri întru cinstea lui Dumnezeu, pentru ca să nu se lenevească oamenii a să închina şi a cinsti pre Dumnezeu, precum în vremile de acum ţinem noi creştinii Sfintele Icoane [7].

Iar Sfântului Enoh îi atribuie descoperirea literelor şi inventarea scrisului, în conformitate cu Epistola sobornicească a Sf. Ap. Iuda 1, 14-15: precum scrie în poslaniia Iudei [8].

Autorul acestei cronici de la întemeierea lumii până la Hristos nu compilează surse istorice şi eclesiastice, fără a avea, uneori, şi o atitudine obiectivă în privinţa celor relatate şi se întâmplă chiar ca acestea să fie comentate şi dezbătute, ca în exemplul următor, în care sunt aşezate faţă în faţă informaţiile oferite de Septuaginta cu privire la anii vieţii lui Matusalem (Mathusala) şi pe cele oferite de alţi Sfinţi Părinţi, precum Fericitul Ieronim:

Pentru anii lui Mathusala multe păreri sunt. Pentru că după tocmirea celor 70 de tâlcuitori [[9]], zic unii, cum că au trăit după Potop ani 14, măcar că în corabie nu se vede nicăieri să fi fost, nici să pomeneşte undeva să se fi mutat, ca Enoh. Iară Ieronim zice că au murit atuncea, în vremea Potopului; pentru că zice că au trăit, înintea lui Lameh, ani 188 şi Lameh, înaintea lui Noe, ani 181 şi Noe înaintea Potopului, ani 600.

Şi într-acest gând, al lui Ieronim, să potrivesc toţi (probabil, „toţi” Sfinţii Părinţi, sau majoritatea lor – n.n.); adecă cum că au murit Mathusala în vremea Potopului. Iar precum zic cei 70 de tâlcuitori, vede-să a fi trăit înaintea lui Lameh 167 de ani şi Lameh, înaintea lui Noe, 188 şi Noe, înaintea Potopului, 600 şi după Potop ani 14, carii fac, de toţi, ani 969. Facerea, cap. 5 [10].

Antim nu se pronunţă definitiv, dar oferă cele două variante, pentru ca cititorul să nu fie în necunoştinţă de cauză.

O mare virtute, din punct de vedere literar, a acestei lucrări antimiene, este precizia cu care sunt selectate informaţiile esenţiale şi concizia cu care un eveniment de proporţii – atât ca importanţă, cât şi ca întindere, în Sfânta Scriptură – este relatat, autorul fiind nu numai un remarcabil istoric, povestitor şi interpret al faptelor, ci şi un veritabil maestru al transformării unui context biblic complex, adăpat şi cu detalii abundente din tradiţia iudaică şi creştină, într-un „letopiseţ” care surprinde prin lapidaritatea expresei.

Antim este un maestru al chintesenţierii, şi în arta povestrii, ca şi în retorica sacră. Dacă în predici limbajul poetic intrinsec i-a permis adesea să concentreze o vastă gândire teologică în expresii puţine, dar de o mare adâncime, aici, aceeaşi nevoie de a surprinde esenţialul în cât mai puţine fraze şi de a rezuma discursul istoric cât mai mult, îl face să fie atât de precis şi exact, încât textul reflectă, parcă, performanţa unei dăltuiri sculpturale în piatră. Vom exemplifica mulţumitor, în cele ce urmează, pentru ca aceste aserţiuni să fie cât mai concludente.

Iată cum relatează, spre exemplu, marele eveniment al potopului:

Noe, la al şaselea sute de ani ai vieţii lui, împreună cu muiarea şi cu 3 feciori ai lui, cu muerile lor, apropiindu-să Potopul, au întrat în corabiia ce făcuse din porunca lui Dumnezeu (cu 100 de ani mai nainte, după cum zice Ieronim). Şi după aceia, desfăcându-se toate izvoarele apelor şi deschizându-se jghiaburile ceriului, au ploat 40 de zile şi 40 de nopţi. Şi s-au înălţat apa în sus de 15 coţi de cât toţi munţii cei înalţi, carii era supt ceriu, după cum zice la 7 capete ale Facerii.

Şi au murit tot trupul cel ce mişca pre pământ şi toate câte au suflare de viaţă. Iară la 27 de zile a lunii a şaptea, înpuţinându-se apa, s-au aşăzat corabiia pre munţii Ararat şi la 27 de zile a lunii a dooa au eşit Noe din corabie, împlinindu-să un an încheiat, dupre călătoriia soarelui, şi fiind şi luna de 17 zile. (…) Drept aceia, de vreme ce la 27 zile a lunii a dooa au întrat Noe în corabie, iarăşi într-aceeaşi zi, împlinindu-se anul soarelui, au eşit. Şi făcând jărtăvnic lui Dumnezeu, i s-au dat voe a mânca, carne făr’ de sânge. Şi să puse şi curcubeul în loc de semn, cum că nu să va mai face potop [11].

Ajungând la cel ce este îndeobşte considerat părinte al evreilor (prin Sfântul Isaac) şi al arabilor (prin Ismael), după trup, dar şi al creştinilor, după harul înfierii (prin Iisus Hristos), la Sfântul Avraam, adică – al cărui nume semnifică, în ebraică, „tatăl mulţimii” –, Antim surprinde viaţa şi epoca acestuia cu o concizie vrednică de un mare istoric şi biograf, delimitând corect extensia fiecăreia din „biografiile” sau istorisirile rezumate în acest cronograf, ce cuprinde cu puţin peste 5199 de ani (timpul scurs de la izgonirea Protopărinţilor din Rai până la Întruparea lui Hristos), din istoria lumii, de la începuturile sale până la întemeierea Bisericii Creştine.

Despre viaţa Sfântului Avraam se spune, prin urmare:

Avraam, după ce s-au înecat frate-său, Arran, au luat cu sineşi pre Lot, feciorul frăţini-său, lui Arran, şi luându-şi muiare pre Sarra, fata frăţini-său, lui Arran, s-au dus împreună cu tată-său în pământul lui Harran, întru care, după ce au murit tată-său, au venit la Sihem. Şi de acolo mutându-se, ş-au făcut coliba la Pentapoli, între Vethil şi între Agghe.

Deci întorcându-să de la Eghipet, întru care fiind au zis pentru muiarea lui cum că-i iaste soră, de frica împăratului faraon şi lăcuind la stăjarul lui Mamvri, au văzut 3 Îngeri, asemenea ca (şi) cum ar fi 3 fraţi. Şi întorcându-se de la uciderea celor 5 împăraţi şi luând înapoi toate câte au fost prădat ei de la Sodoma, foarte fu cinstit de Melhisedec, împăratul Salimului. Şi i-au dat Avraam lui zeciuială din toate prăzile acelia. Facerea, de la cap 11  până la cap 14.

Acestui Avraam, la 75 de ani ai vieţii lui, i s-au făgăduit, de la Dumnezeu, fecior; şi la 86 de ani i să născu lui Ismail. Iar la 100 de ani i să născu lui Isaac. Iar la 127 de ani au murit Sarra. Anii vieţii lui au fost 175. Acesta au priimit întâi tăiare împrejur [12].

Asemenea şi în cazul Sfântului Iacov, deşi viaţa lui se întinde pe mai multe capitole numai în Sfânta Scriptură – fără a mai adăuga şi cărţile lui Filon din Alexandria şi Iosif Flaviu sau alte comentarii patristice – Antim o rezumă în foarte puţine cuvinte, cuprinzând chintesenţa faptelor sale:

Iacov, după ce au înşelat pre frate-său Isaf [Isav], de i-au luat naşterile dintâi şi blagosloveniia, au fugit la Mesopotamiia, întru care rădică stâlp pentru videniia care au văzut. Şi tocmindu-să cu Lavan, fratele Revecăi, ca să-i slujească 7 ani, pentru ca să-i dea pre Rahil muiare şi nevrând Lavan să-i dea pre Rahil, i-au dat pre Liia; apoi, slujind Iacov şi alţi 7 ani, au luat şi pre Rahil şi prin pistritura toiagelor, carele pusese la curgerile apelor, unde au fost bând dobitoacele, s-au îmbogăţit foarte. După aceia au fugit cu muerile lui şi cu cei 11 feciori ai lui şi cu averia lui de la Lavan, furând şi Rahil de la tată-său Lavan idolii.

Deci, auzind Lavan cum că au fugit Iacov, l-au gonit pre urmă şi l-au ajuns Lavan la Galaad şi făcând legătură între dânşii cu movilă de pietre, să despărţiră şi să duseră fieştecare la calea lui. Şi văzu Iacov tabere de Îngeri. Deci trecând pârâul, să strică la coapsă de Îngerul cu care s-au luptat de seara până dimineaţa şi pentru aceia rămase şchiop, schimbându-i-se numele de Înger, din Iacov în Israil. Şi trimiţând daruri frăţini-său, lui Isaf, au eşit întru întâmpinarea lui cu 400 de bărbaţi. Deci omorând pe sihemiteni, pentru răpirea fie-sa, au făcut jărtăvnic în Vethil şi s-au curăţit casa lui.

După aceia, venind de la Mesopotamiia la râul lui Efrath, aproape de stejariul Thavorului, cu toată casa lui, şi acolo murind Rahila, după ce au făcut coliba turmei şi îmbătrânind Iacov, au vândut pre Iosif fraţii lui la neguţători. Şi pogorându-se Iacov în vremea foameţii la Eghipet, s-au priimit de fiiu-său Iosif cu cinste mare.

Deci răspunzând Iacov lui faraon împăratului, pentru anii vieţii lui şi blagoslovind pre feciorii lui la rând, unul după altul, ş-au plinit viaţa, trăind ani 167, carele, când au născut pre Iuda era de ani 65, iar când au născut pre Iosif era de 91 [13].

Cu aceste exemple, satisfăcătoare, credem, ne vom opri aici cu ilustrarea calităţilor de istoriograf sau cronicar ale lui Antim – deşi cel care lecturează această lucrare poate avea prilejul adesea, pe parcursul acestui capitol, să facă observaţii personale în acest sens.

Fraza este lapidară, fără a da impresia – pentru cunoscătorii Scripturii – că este şi lacunară, stilul este limpede, coerent şi concis, fără preţiozităţi de prisos.

Limba română şi-a dat, cu această lucrare, un examen important al capacităţii sale de a fi elegantă într-un veşmânt sobru şi strict, fără a fi rigid, maleabil în limita proporţiilor în care i s-a îngăduit să se desfăşoare, fără trena barocă a podoabelor stilistice – deşi nici acestea din urmă nu sunt cu desăvârşire absente din cronograful de faţă.


[1] Opere, p. 244-245.

[2] Ramura de finic (palmier) reprezintă, atât în tradiţia iudaică, cât şi în cea creştină, credinţa în biruina lui Mesia-Hristos, în înviere şi nemurire. În religia iudaică, la Sărbătoarea Corturilor – care avea o semnificaţie mesianică în tradiţia iudaică – se întrebuinţau ramurile de finic.

În Apocalipsă (7, 9), Mucenicii poartă în mâini ramuri de finic. Această ramură de finic este, de asemenea, tot în creştinism, simbolul faptelor bune. În Păstorul lui Herma, Îngerul Domnului încununează pe Sfinţi prin cununi împletite din ramuri de finic. Cununa (sau coroana) este şi ea un simbol al lui Hristos şi al credinţei în nemurire. Ramurile de finic purtate în mâini semnifică slava celor aleşi.

Ca simboluri ale încununării cu slavă şi ale faptelor bune, le regăsim şi la Sf. Părinţi, precum Sf. Metodiu de Olimp sau Sf. Efrem Sirul (în Imnele Paradisului). Simbolismul acestor ramuri are, prin urmare, un pronunţat sens eshatologic.

Cf. Jean Daniélou, Simbolurile creştine primitive, traducere în limba română de Anca Oprić şi Eugenia Arjoca Ieremia, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998, p. 7-25.

[3] Opere, p. 246-247.

[4] Cf. N. A. Gheorghiu, Mitropolitul Antim Ivireanul şi cărţile populare, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LVII (1939), nr. 5-6, p. 322-325.

[5] Idem, p. 322. [6] Opere, p. 247. [7] Idem, p. 248-249. [8] Idem, p. 249.

[9] În ceea ce priveşte Septuaginta, Biserica Ortodoxă consideră că ea a fost redactată prin traducerea inspirată de Dumnezeu, de către şaptezeci şi doi de înţelepţi iudei – între care şi Sf. Simeon Primitorul de Dumnezeu, care L-a primit în braţe pe Hristos Prunc –, a Vechiului Testament, din ebraică în limba greacă, la cererea împăratului Egiptului, Ptolemeu al  II-lea Filadelful (283-247 î. H.), din dinastia macedoniană a Ptolemeilor, care a vrut să îmbogăţească Biblioteca din Alexandria cu Biblia iudaică, la îndemnul lui Demetrios din Falera.

Traducerea sulurilor aduse din Ierusalim, prin bunăvoinţa marelui preot Eleazar, s-a făcut de către cei şaptezeci şi doi de cărturari – câte şase pentru fiecare dintre cele doisprezece seminţii ale lui Israel – în şaptezeci şi două de zile, pe insula Pharos. Despre toate acestea se relatează în epistola lui Aristeu din Alexandria şi în lucrările lui Filon din Alexandria şi Iosif Flaviu.

A se vedea ***ISBE Bible Dictionary, col. 7093, 2, cf. Bible Works, v. 06, precum şi *** Dicţionar enciclopedic de iudaism, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 716.

În lucrarea de faţă, Antim Ivireanul relatează şi el despre acest eveniment, în două ocazii: “Acest Eleazar au trimis pre cei 70 de tâlcuitori la Eghipet, pre carii, după ce au tâlcuit, i-au dăruit Ptolemeu Filadelful, împăratul Eghipetului, cu daruri mari şi la Iudea cu cinste i-au trimis. Acestia zice Filon istoricul. (…) Ptolemeu Filadelful, fiind iubitor de cărţi, au trimis, cu sfatul lui Dimitrie şi al lui Aristeu, la Beserica Ierusalimului, daruri, 120 de sicli ovreeşti de argint, ca să-i trimită Eleazar la Alexandriia cele 5 cărţi ale lui Moisi [Pentateuhul] şi să-i trimiţă şi tâlcuitori, ca să tâlcuiască. Şi aşa au făcut Eleazar, după voia împăratului, trimiţându-i şi cărţile şi pre cei 70 de tâlcuitori. Şi primi pre ei împăratul Ptolemeu cu cinste mare şi după ce au tâlcuit cărţile, dăruindu-i cu daruri multe, i-au trimis înapoi şi au lăsat de bir pe slujitorii Besericii în 7 ani. În vremea acestuia s-au arătat tâlcuitorii. Leat 4951 [248 î. H.]”. Cf. Opere, p. 305-307.

[10] Opere, p. 249.

[11] Idem, p. 251-252. [12] Idem, p. 257. [13] Idem, p. 260-261.

Did you like this? Share it: