Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [55]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a.
***
Comentariile duhovniceşti nu sunt nici ele inexistente – şi am oferit deja un mic exemplu ceva mai devreme. Într-un loc se afirmă despre Tamara:
Pentru Thamar zice Zlatoust [Sfântul Ioannis Hrisostomos] cum că n-au fost noră Iudei, pentru că nci unul dintre feciorii lui nu o au cunoscut pre dânsa, nici n-au fost curvă, pentru că nu cu gând curvesc, ci pentru dragostea naşterii de coconi au luat chip curvesc şi au voit a să împreuna cu Iuda, pentru că au ştiut că va să se nască Hristos din semenţiia Iudei [1].
În altă parte, spune despre Sf. Prooroc Samuel: Samuil de trei ori fu chiemat de Dumnezeu, însemnând cu aceasta cum că va să înflorească cu putere întreită, adecă cu judecătorie, cu preoţie şi cu prorocie, precum scrie la întâia Împărăţie, cap. 3 [I Regi 3, 3-10][2].
Alteori, autorul comentează evenimente importante în istorie, exprimându-se într-un mod sentenţios, ca în cazul morţii lui Alexandru Macedon: Deci mărindu-i-se numele şi lăţindu-i-se împărăţiia, foarte zavistuindu-l unii din boiarii lui, l-au otrăvit, pentru că roada zavistiei moarte iaste [3].
Antim Ivireanul este atent şi la importanţa şi hermeneutica numerelor. În acest sens, el subliniază, în mai multe situaţii, simbolistica foarte aparte a numărului trei, care trimite la Sfânta Treime şi la iconomia mântuirii oamenilor prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
De o deosebită importanţă sunt, din acest punct de vedere, următoarele remarci ale autorului, despre care putem afirma, fără greş, că, deşi nu sunt însoţite de comentarii explicite, au totuşi o rezonanţă aparte în structura lucrării, în contextul în care sunt aşezate, scoţând în evidenă o falie necesară în desfăşurarea cronologică a textului.
Antim afirmă că: numai 3 împăraţi aleşi au fost preste tot neamul lu Israil: Saul, David şi Solomon [4]; iar ulterior pune în lumină următoarele: Trei biserici vedem în Sfânta Scriptură să se fi zidit. Întâi, la Ierusalim, făcându-se de Solomon, a dooa în muntele Gazirim, făcându-se în vremea lui Darie, de Manasi, fratele Iudei, preotului celui ales, a treia în muntele Iliupoleos, făcându-să de Onia, tatăl lui Simon celui Drept, în vremea lui Antioh cel Mare. Şi iară vedem în Sfânta Scriptură trei târnosiri Besericii lui Dumnezeu (trei sfinţiri ale Templului de la Ierusalim – n.n.).
Una, făcându-se de Solomon, toamna, în 10 zile ale lui septemvrie, a dooa făcându-se de Esdra, primăvara, în 23 de zile ale lui martie, în vremea lui Darie, feciorul lui Istaspu. Esdra, cap. 6. Iară unii zic cum că această târnoseală nu s-au făcut de Esdra, ci de Iisus, feciorul lui Iosedec. A treia târnoseală s-au făcut de Iuda Macaveul, iarna, în 25 de zile ale lui dechemvrie, în vremea lui Antioh celui Lăudat (Antioh cel Mare – n.n.). Întâia carte a Macaveilor, cap. 4 [5].
Faptul că a treia sfinţire a Templului de la Ierusalim – despre care Mântuitorul a vorbit ca simbol al trupului Său (Ioan 2; 19, 21) – a avut loc pe 25 decembrie, este cât se poate de semnificativ.
Mai există şi alte numere, în afară de 3, cu o simbolistică aparte, între care şi numărul 72, deoarece dintr-aceşti 3 feciori ai lui Noe, Sim, Ham şi Iafeth, s-au făcut neamuri 72, adecă: 15 din Iafeth, 30 din Ham, 27 din Sim, şi s-au împărţit în lume; pentru că Sim au ţinut Asiia, Ham Africhiia, Iafeth Europi…[6].
Iar această împărţire pe neamuri a avut loc după ce oamenii au încercat să zidească turnul Babilonului: În vremea acestui Falec s-au făcut despărţirea limbilor la zidirea turnului lui Vavil şi în ruda lui [a lui Falec] au rămas limba ovreiască, care să grăia mai întâi decât toate limbile. Acesta s-au numit Falec, adecă despărţire, pentru că în zilele lui au despărţit Dumnezeu pre toţi feciorii lui Noe în 72 de limbi. Facerea, cap. 11 [7].
Acest număr este cu atât mai semnificativ, cu cât ne amintim că şi Hristos a trimis la propovăduire 72 de Apostoli (Lc. 10, 1-20). De asemenea, numărul înţelepţilor care au tradus Vechiul Testament din ebraică în greacă şi au oferit neamurilor Septuaginta, este tot de şaptezeci şi doi, pe care îi aminteşte şi Antim[8].
În alt caz, mitropolitul interpretează simbolul numărului 77, după cum urmează: Tot neamul lui Cain au perit în Potop, carele era 77 de suflete. Şi pentru aceasta s-au zis de Lameh cum că de 77 de ori să va pedepsi [Fac. 4, 24], pentru căci au omorât pre Cain, pentru că 77 de suflete dintr-ai lui au murit, precum zic unii din istorici [9].
Descrierile sunt rare în această lucrare, dar nu inexistente cu desăvârşire. După informaţiile culese de la Sfântul Ieronim şi de la Sfântul Beda, Antim descrie cetatea Babilonului astfel:
Ieronim, la Isaia (comentariul la Isaia – n.n.), zice pentru Vavilon, cum că s-au zidit într-o câmpie; însă cetatea era în 4 cornuri şi de la un corn până la altul erau 16000 de paşi. Iară (în) curtea ei, adecă unde şădea împăratul, era turnul, carele s-au zidit în urma Potopului şi să numeşte turnul lui Vavil, a căruia înălţime era de 3000 de paşi; întru care era uliţele de marmură şi beserici de aur; uliţele împodobite cu aur şi cu pietri şi vânătorii împărăteşti, cu tot feliul de hiară, era înlăuntrul cetăţii, carele s-au stricat în vremea lui Valtasar, împăratul Vavilonului şi a lui Daniil prorocului.
Şi acuma lăcuesc acolo balauri şi păsări ce să numesc struţocamili, precum au fost zis mai nainte Isaia, la 13 capete [Is. 13, 19-22]. Iară Vida zice cum că s-au zidit Vavilonul pentru închipuirea lumii, de Nevrod uriiaşul, carele era de 20 de coţi, întru carele au şi împărăţit întâi; căruia Vavilon lăţimea zidului era de 200 de coţi, iară încunjurarea de 3000 de stadii, întărindu-l cu 100 de porţi de hier. Şi curge prin mijlocu-i râul lui Eufrat, în care scrie a fi un turn de 3000 de paşi de înalt [10].
Începutul cronicilor şi al istoriografiei îl stabileşte Antim ca fiind la Iubal, din neamul lui Cain, despre care Sf. Scriptură spune că „este tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi” (Fac. 4, 21) şi despre care mitropolitul nostru afirmă:
Acest Iuval au aflat meşteşugul muzicesc, adecă lăutele, organele şi alte feliuri de cântări. Acesta, cunoscând cum că va să se facă Potop, au scris istoriile vremilor acelora pe stâlp de pământ şi de piatră ca, de să va face Potopul de apă, să rămâie stâlpul cel de piatră cu istoriile, iar de să va face de foc, să rămâie stâlpul cel de pământ. Facerea cap. 4 [11].
Biblia nu vorbeşte însă despre cei doi stâlpi şi despre această primă istorie scrisă a lumii, dar acest fapt s-a păstrat în tradiţia iudaică[12].
O preocupare constantă a lui Antim, în această operă, a fost delimitarea corectă a timpului calendaristic şi a celor şapte veacuri ale lumii acesteia, precum şi punerea de acord a datelor Vechiului Testament cu genealogia Mântuitorului, aşa cum o înfăţişează Evangheliile, respectiv cele după Sfinţii Matei şi Luca.
În acest sens, el precizează că au fost trei inşi, de rând, adecă tată şi fecior şi nepot… cu acest nume Vooz; drept aceia evanghelistul Mathei au pus numai odată numele acesta, la rânduiala neamurilor [13]; şi că Evanghelistul Mathei, la povestirea lui, lasă neamurile de la acest Ioaram până la al patrulea neam, adecă până la Ohozie, pentru fata Iezavelii [14].
Şi iarăşi, urmărind un comentariu al Sfântului Ieronim la Evanghelia după Luca, precizează: Cade-se a şti cum că Mathan şi Melhi să trag din David. Însă Mathan prin Solomon, iar Melhi prin Nathan, feciorul lui David. Mathan acesta şi Melhi au fost fraţi dintr-o mumă şi din doi taţi, precum Ieronim la Luca zice. După ce au rămas Estha, muiarea lui Mathan, văduvă, o au luat Melhi, frate-său, muiare lui-ş, ca să ridice sămânţă fratelui său celui mort. Şi făcu Melhi dintr-însa pre Ili. Iar Mathan au fost făcut şi el, dintr-însa, fecior pe Iacov.
Drept aceia, Iacov şi Ili au fost fraţi dintr-o mumă şi din doi taţi. Şi luându-şi Ili muiare, muri, nefăcând cu ia feciori. Drept aceia, au luat Iacov, fratele lui Ili, pre cumnată-sa muiare şi au născut dintr-însa semenţie frăţini-său, pre Iosif, bărbatul (cu sensul de „logodnicul” – n.n.) Precistii. Şi fu Iosif fecior firesc lui Iacov, iar lui Ili fecior după lege. Şi drept aceia zice Mathei evanghelistul pre Iosif a fi fecior lui Iacov, iar Luca numeşte pre el fecior lui Ili [15].
În ce priveşte calendarul, cunoştinţele de astronomie ale lui Antim erau destul de avansate, acesta explicând cu precizie cum se calculează un an terestru: Cade-se a şti că anul iaste în două feliuri: iaste anul soarelui, carele în 12 luni îşi face călătoriia sa şi acestui an urmăm noi (şi) iaste şi anul lunii, carele cu 12 înconjurături ale ei, îşi vine la locul său. Însă anul lunii este mai mic cu 11 zile, decât al soarelui…[16].
În tradiţia bizantină şi ortodoxă, pe care o expune Antim, cele şapte veacuri ale lumii cunosc următoarea succesiune: primul ţine de la izgonirea Protopărinţilor din Rai până la Potop (2242 de ani), al doilea de la Potop până la Sf. Avraam (942 de ani), al treilea de la Sf. Avrram până la Sf. David (1020 de ani), al patrulea de la Sf. David până la mutarea lui Israel în Babilon (409 ani), al cincilea de la mutarea în Babilon până la Naşterea lui Hristos, al şaselea de la Hristos până la Judecata de Apoi, iar al şaptelea este veacul cel veşnic[17].
Însă Antim are în vedere şi un alt calcul, care consideră veacul al şaptelea ca începând cu patimile, moartea şi Învierea lui Hristos şi care este veacul odihnei, al sabatizării celor Sfinţi în Împărăţia lui Hristos, şi veacul cel veşnic sau al optulea – dar care nu mai este numărat, pentru că atunci nu va mai exista timp şi vremelnicie şi pentru că el corespunde zilei în care a fost zidit de Dumnezeu Edenul în care a fost aşezat Sfântul Adam, zi care nu mai este numărată în Sfânta Scriptură, în rând cu celelalte şapte zile, din care şase au fost ale creaţiei lumii, iar a şaptea a odihnirii – care începe cu ziua Judecăţii:
Acestia (primele şase veacuri – n.n.) sunt veacurile celor vii; iaste şi veacul celor drepţi, ce să odihnesc, care s-au început de la patimile lui Hristos şi va conteni în zioa Judecăţii. Va fi şi veacul celor ce să vor scula, carăle să va începe de la zioa Judecăţii şi va fi fără de sfârşit [18].
[1] Idem, p. 264. [2] Idem, p. 274. [3] Idem, p. 308. [4] Idem, p. 281.
[5] Idem, p. 303-304. [6] Idem, p. 254. [7] Idem, p. 256.
[8] Idem, p. 305, 306-307. [9] Idem, p. 250. [10] Idem, p. 254-255. [11] Idem, p. 250.
[12] Iosif Flaviu atribuie acest lucru, însă, urmaşilor lui Set, care „au descoperit înţelepciunea lucrurilor cereşti şi a astrelor care împodobesc tăria” şi care, „pentru ca oamenii să nu rămână fără aceste descoperiri, mai înainte ca ele să ajungă la îndemâna lor, fiindcă Adam le prezisese că toate erau sortite pieirii, fie prin pârjolul focului, fie prin prăpădul şi năvala apelor revărsate, ei au înălţat două coloane: una făcută din cărămizi, iar alta din piatră. Pe amândouă au fost scrise descoperirile lor, astfel încât, dacă potopul ploilor ar fi nimicit coloana din cărămizi, barem coloana din piatră, rămasă în picioare, să transmită oamenilor inscripţiile astronomice, înştinţându-i totodată că ele fuseseră săpate şi pe coloana de cărămizi. Coloana de piatră a dăinuit până azi în ţara Siriei.”
Cf. Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, prefaţă de Răzvan Theodorescu, cuvânt asupra ediţiei, traducere şi note de Ioan Acsan, vol. I. Ed. Hasefer, Bucureşti, 2004, p. 14-15.
[13] Opere, p. 269.
[14] Idem, p. 284. [15] Idem, p. 315-316. [16] Idem, p. 251.
Pingback: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [57] | Teologie pentru azi